| + pasi prin ninsoare | Ioana Petcu [22.Feb.08 13:31] |
| uite elis, stilul asta de text imi aminteste putin de instalatiile artistei sophie calle. text, imagine (si la ea, video) toate vorbesc despre starea ta, iar lectorul-privitor (dublu potentat in acest caz) e de partea cealalta sa se recunoasca. si apreciez ca "nu scoti ochii" cu acest gen de text (ca si imaginea e un text aproape). totul e trecut la interior. starea, gindul autorului transpare usor. finete, forma nedeclarata, o liniste plina de semnificatii, asa-mi pare bucatica asta de "oferta speciala". pentru reusita echilibrului intre sensul imaginii si a textului si pentru stirnirea memoriei mele afective (in privinta lui calle) am acordat aci o steluta. a treia foto parca-i dintr-un film rusesc. | |
| + alb-negru | Dana Banu [22.Feb.08 14:10] |
| de fiecare dată când te citesc și privesc înspre fotografiile realizate de tine am senzația unui timp câștigat semnul acesta vrea să îți spună nu doar că îmi era dor de textele tale aici, vrea să spună și că ai har cu siguranță e în textul acesta o liniște care cucerește zveltețe, o tandrețe nedisimultă și mai ales imagini care se cer privite cu atenție părerea mea, salut :) | |
| = bonus pentru februarie, prietenii știu de ce | Ela Victoria Luca [22.Feb.08 14:57] |
| uite cum m-am jucat eu, extrem de rapid și de spontan, scris pe nerăsuflate, privind fotografiile tale: * iubesc primul gard, prima casă. iarna din care mă mișc înspre zăpezi, acoperită de dragoste. sau gustul de lumină al copilului. știi, dincolo de ferestre trăiește mereu un copil. chiar dacă nu are încă viață. chiar dacă e urma de om a mamei. *punctul în care mă chircesc, adun drumurile, zone abscose între destinații, biografii intersectate, dincolo de frig. în alb totul pare deziluzie. și totuși, cât de bine este în punctul unde realitățile își dezvăluie, straturi-straturi, omul. *numai de aici pot pleca. suspend în mine timpuri, le așez în ordinea sacră, uneori nu ți se oferă o altă șansă, decât așteptarea unui om-sens. către? *aceasta sunt eu. femeia-lup, sălbăticiune hibernală, îmi hrănesc puii, urlu de singurătate, ador oamenii-vânat, bântui stepe și nu mă întorc fără triumful sângelui. acasă este întotdeauna cealaltă eu. femeia-căprioară. ea știe și începutul și sfârșitul iernilor. dialogul spre să bucure. Ela | |
| = . | Ela Victoria Luca [22.Feb.08 14:59] |
| erata: zone absconse | |
| = umbrela | medeea iancu [22.Feb.08 15:57] |
| foarte faine ultimele fotografii. nu ma pot abtine sa nu las un semn. ca text, spre final castiga, nu numai prin imagini, dar si prin lirica expusa. desi comparatiile ingreuneaza mult, acel " ca " mereu, nu sunt foarte sugestive sau nu ajuta foarte mult, dar pentru ca sunt aceste fotografii se mai duce din acest minus. mie imi place ultimul vers, doar pâna la jumatate e fainuts poemul dar cred ca ai fi putu rezolva si acele comparatii altfel, avand in vedere ca fotografiile sunt ok. | |
| = răspunsuri, | elis ioan [22.Feb.08 20:31] |
| ioana, indrăzneață comparație :) mulțumesc pentru aprecierea "însteluțată" și, mai ales, pentru felul în care a ajuns interiorul acesta deschis la tine. dana, mulțumesc pentru dor, har, timp câștigat, pentru liniștea și tandrețea pe care le-ai găsit în alternarea asta de imagine-text. și pentru stea, evident :) ela ela:), tu știi albul, negrul și felul în care le privesc. ai scris frumos suprapunându-te mie... o poemă în care mă regăsesc o scrisoare deschisă. îți mulțumesc pentru dar. oricând primuit:) medee, nu găsesc comparațiile, dar te cred pe cuvânt...la momentul asta sunt prea obosită să scotocesc. cu ultimul vers e posibil să ai dreptate. rămâne suspensia și completarea cititorului. citind ca tine, pare mai bine, dar îl voi lăsa așa momentan. mulțumesc. am nevoie de critică. :) | |