| = Ne asemănăm zeilor | ILIESCU EMIL [29.Dec.07 17:01] |
| Sufletul celui ce iubește seamănă atât de izbitor cu sufletul inocent de copil! Jocul le este comun ambelor suflete, numai că acum, când iubim, nu ne mai expunem spectacolului lumii - trecătorilor indiscreți sau avizi - ne retragem în cochilia noastră de vise, așteptând clipa revederii cu cel drag ca pe un ritual antic, majestuos. Nu îi refuzăm nici o plăcere, clipa este unică, diafan de surtă, tragem cortina pentru ca moartea sentimentelor noastre să rămână undeva în culisele iubirii altora. Genunchii și rănile vechi, cuvintele toate câte s-au spus sau nu s-au spus încă, toate se pleacă în fața acestui moment, când, pentru o vreme, ne asemănăm zeilor... | |
| = :) | Carmen-Manuela Macelaru [29.Dec.07 17:15] |
| leziune pe genunchi&leziune pe suflet,e o analogie dureroasa, imi amintesc ca rau usturau ranile alea pe genunchi cand dateam cu spirt. similitudiena intre cele doua fenomene arde si ea, f reusita. nu stiu cand vii de aceea ascund moartea in san, e un cadou f bun pentru un iubit, pare complet/complex, nu ar trebui sa dai la nimeni asa ceva, niciunul nu e in stare sa-l inteleaga, mai cu seama sa il foloseasca.LA MULTI ANI mcm | |
| = "de ce scrâșnesc uneori la fiecare cuvânt"... | ioana matei [29.Dec.07 17:28] |
| m-am oprit la aceste cuvinte pentru că ele, cred eu, sunt chintesența mesajului tau...mai sunt și alte mesaje...eu sunt foarte frumoasă... voi nu m-ati inteles niciodată...voi nu sunteti in stare să-mi primiti iubirea...s.a.m.d....mă opresc la...eu sunt foarte frumoasă..."în nopțile când neglijentă îți voi cădea în genunchi " eu demult nu voi fi, pare sa spuna autoarea, fara cuvinte...Sărbători fericite!... | |
| = Ela Victoria Luca... | Teodor Dume [29.Dec.07 18:00] |
| Remarc, dacă nu greșesc, trei stări; suferința fizică, suferința sufletească și nepăsarea-ignoranța. Văd o paralelă dublă (copil, suferința fizică și adult, suferința sufletească) dusă cu discreție și tact," simțeam praful pe rană și râdeam în hohote"și "așa simt și acum orice leziune pe suflet sau/orice ieșire din matcă a sângelui"(...)și iată cea de-a treia, nepăsarea-ignoranța,"ignor căderile păstrez praful și cicatricea" și totul(durerea) devine uitare,"gura ta le va șterge meticulos/ în nopțile când neglijentă îți voi cădea în genunchi" Frumos. O parcurge a stărilor, una anesteziată de jocul copiilor și alta anesteziată de iubire și în final intervine nepăsarea-ignoranța... Un an nou fericit, doamna Ela încununat cu sănătate, bucurii și împliniri! Cu sinceritate, Teodor Dume | |
| + putere și grație | Ioana Geacăr [29.Dec.07 19:29] |
| Fantezie reală, surprinsă cu multă grație: "alergam după veverițe cădeam în genunchi simțeam praful pe rană și râdeam în hohote"(fără "e ca atunci cînd" ca e foarte foarte folosită expresia asta, deși e dulce, îți dă impresia asta de legănare, dar e clișeu, nu-i pentru tine) Ela, ai o forță extraordinară, asta contează! Un an bun cu multă inspiratie! | |
| = *** | Ecaterina Bargan [29.Dec.07 23:03] |
| cu toate că la ora asta nu sunt deloc lucidă, sufletul meu stă să explodeze dacă nu zice tot ce are de spus iar mintea-mi nu are răbdare să aștepte să vină dimineața de mîine, mai limpede. deci, mi se tot învîrt ideile în jurul/la nivelul genunchilor, care, de altfel capătă diverse sensuri aici. (apropo, ador veverițele și mai ales cum sună în engleză, squirrel). începi cu niște imagini rupte din copilărie ce sensibilizează. deși ai folosit cam des, acceptabil totuși, "trecătorii" în prima, apoi în a treia "trecută" aproape de "trecătorii". în fine, cum să le zici altfel. mai ales celor indiscreți. (în loc să aibă de grijă de bebeul propriu care înghite nisip în timp ce ei vorbesc la telefon sau se miră, dragii, de bucuria, luată ca o "anestezie" a copilului străin căzut în genunchi). fu o paranteză, nu lua în seamă firele fanteziei mele. revin deci. trecerea, nu bruscă, dar adîncă, prin raportare la sufletul maturizat și rana deschisă, și pătrunderea înăuntrul lui. în strofa 3 e moartea legată de un anume ritual, mai deosebit însă. specific este libertatea și haosul. despre tăierea șuvițelor zic, fără standarde sau condiții/reguli. doar cea mai rebelă care semnifică cumva și o trăsătură de caracter. treci direct într-un adevăr indiscutabil, cu aer axiomatic. individualizarea momentelor deci. și ideea deloc epuizată în care mulțimea caută să facă show din orice mișcare/iubire nevinovată. prețuiești cuvîntul și înțelegi valoarea/importanța lui. unele dor chiar. deși rămîne cicatricea adîncită deduc doar puterea interioară care te face să treci peste orice știind bine unde să pui accentul și unde să ignori iar, cîteodată, te dăruiești fără rezerve într-o confesiune care alină. iubești. fiecare strofă în parte are multe de spus și multe mai sunt de descifrat. de la capacitatea de detașare a copilului din tine, uimirea străinului descoperind că acolo unde altul ar plînge, tu rîzi, perpetuarea unor "obiceiuri" de a simți pînă și în ziua prezentă, văzînd în "el" fericirea și alinarea sufletească, sacrificarea sinelui camuflînd moartea în piept, ritualul care poartă atîta libertate, luciditatea de a vedea așa simplu lucrurile, și pînă la strofa finală ce ascunde multitudinea trăsăturilor personale pe care le pot desprinde privind mereu altfel, dar cu încîntare. de la și pînă la remarc o deosebită concentrare, lucru care mă face șă mă așez la o margină a textului, cît mai confortabil în mine și să cuget doar. să cuget. și am mai vrut să menționez structura inelară care întregește, adică aceeași genunchi din început și final, cu toate că în final ai surprins imaginea într-un sens aparte, delicat și atît de sincerîncît nu mai am cuvinte. tac doar și, cum mai ziceam, cuget. | |
| = mulțumesc | Ela Victoria Luca [31.Dec.07 12:41] |
| Emil, ne regăsim în tot cxe am fost, iar jocul de odinioară se reflectă în felul cum trecem prin pierderi acum. Carmen, urme rămân oricum, când ești copiluț, nu simți leziunile pe suflet, dar adultul și le reamintește, iubind, cumva, și-apoi, oricum dăruim, în acleșai timp și viață și moarte, iubind. Ioana, scrâșnetul ăsta este vita, este semnul luptei, al neabdicării, al nerenunțării. Teodor, da, sunt cele trei stări, printre altele mai puțin vizibile; ultima nu e o neglijență simplă, iar ignoranța e doar aparentă. Ioana, pentru a fi în tine și în ceilalți, e necesară o forță dincolo de orice simțire; am corectat,da. Ecaterina, cel mai mult mă încântă că nu te-ai lăsat păcălită de nuanța ludică a acestei poezii, ci ai remarcat că e totul un ritual de dragoste, trecând prin dureri, în timpuri congurente; am schimbat al doilea "trecători", chiar dacă nu era musai; eu accentuasem cumva, dorind să spun răspicat că, deși trecătorii sunt alții, aviditatea rămâne. Mulțumesc frumos tuturor, un an de dragoste și oameni buni vă doresc, Ela | |
| = _-- +* ):( *+ --_ | Mircea Cristian Pușcașu [04.Jan.08 22:49] |
Feminitate suva, visul treaz, linistea din mijlocul furtunii, pasul nobil, iconomia lucida a cuvintelor, zambetul retinut de copil. Ca o reverență exersată din amintire . Cele bune ție și la toți ai tăi! | |