| = "o inimă îmblânzită de foame și sete" | Radmila Popovici [07.Mar.06 09:21] |
| Maria draga, nu ma fa sa plang sub textele tale! Tu nu scrii cuvinte, tu nasti cuvinte si in fiecare dintre ele se face simtita durerea pe care noi suntem binecuvantate si blestemate s-o stim. Cum sa gasesc curajul de a mai spune ceva, cand e spus tot? | |
| = Radmila, | Maria Prochipiuc [07.Mar.06 11:54] |
| Nu acesta e scopul acestui text, e o stare pe care o aveam în mine, o stare pe care am așternut-o aici pe hârtie, de multe ori nu poți exprima tot ce simți decât vag, sau poate ceva ce doar crezi că simți, sunt drumuri pe care mergem zilnic, uneori trecem fără să observăm ce ne înconjoară, alteori… privim în gol și ne trezim visând, să avem totuși curajul să ne privim măcar oDată în oglindă…e poate o pagină de jurnal… și cum altfel să o pot exprima decât în felul acesta? | |
| = de ce îți rostim numele | Ion Diviza [07.Mar.06 13:02] |
| Mărie, Mărie, știu că-ți este greu... Ai un timbru foarte personal al povestitului de suflet, proza ta e poezie și poezia ta proză...poetică. Cuvintele de mai sus trădează o stare de frământ existențial greu de suportat... cu acest text ai deschis o supapă... și bine ai făcut. Frumos text, însă prea dureros. Pentru cei care știu și înțeleg, în deosebi. | |
| = "Cel ce își mânca pomana a plecat demult…peste tot, doar umbre" | Erika Eugenia Keller [07.Mar.06 13:15] |
| Drămuiesc în textul tău prin triungulația geodezică a sufletului meu descoperind un "cules" de sentimente nobile. "când iubirea vă face semn urmați-i, dați-i crezare, doar așa îți poți cunoaște tainele inimii…Drumurile pierdute se împreună acolo unde își doarme somnul de veci…" multumesc, erika Maria, din graba tastării vezi al patrulea cuv. din ultima frază. | |
| = erata | Erika Eugenia Keller [07.Mar.06 13:17] |
drumuiesc nu drămuiesc :"> | |
| = Maria | Sorin Teodoriu [08.Mar.06 17:30] |
| Eu 'vad' altfel textul tau... Ceva in genul asta: Merg acolo unde este liniste. In locul acela din marginea urbei, umbrit si plin de cruci. Oameni, suflete, ganduri umbla inca aiurea incercand sa aduca seninul cerului de primavara. Ma opresc acolo langa cruce. As dori sa dispar asa, deodata! Sa-mi gasesc linistea si albastrul sufletelor plutitoare. Pareri de rau? Nu, nu am. Nu vreau pareri de rau. Le las in urma pe planeta albastra... Ce este mai albastru? Cerul sau marea? Senzatia de gol, de plutire, de dragoste. Asta cred eu ca simt sufletele: dragoste pentru celelalte suflete. Parca te-ai pregati pentru zbor, Maria. Cuvintele si metaforele explodeaza in artificii de ganduri. Un text mic, scurt dar amplu. Cuprinde acea acceptare neconditionata a viitorului de care uneori mi-e teama. Doar uneori. | |
| = Gândurile sunt cele ce ne duc uneori spre neanturi | Maria Prochipiuc [10.Mar.06 12:15] |
Ioane- văd că tu ai început să fii și sentimental, știi tu bine anumite lucruri, și nu te voi contrazice în ce ai observat aici, cu toate că ești prea darnic la cuvinte, adică îmi spui lucruri pe care chiar eu personal le-aș contesta, dar totuși știu câtă experiență ai în mintea ta și încerc să cred. A fost o stare de neliniște, atunci când simți că nu mai ești nimeni, când totul în jur se năruie, iar de-am gândit și la moarte e că mereu în aceste momente gândim cu adevărat la ea și am face chiar o experiență să vedem ce se va întâmpla după, dar cine are curajul acesta până la urmă? Erika - dincolo de cuvinte sunt multe lucruri care te fac uneori să deschizi ochii mari și să privești, să cuprinzi doar frumosul, frumosul acela ascunde și o parte de suferință, îmi place să mă retrag uneori la umbra unei cruci și să meditez asupra vieții. Mulțumesc pentru popasul făcut aici. Sorine – tu îmi cunoști sufletul atât de bine încât nu pot încerca să te mint (dar eu nu mint niciodată!) mă refer la starea poetică, ai dat noi valețe textului, și oprirea lângă cruce îmi stă de multe ori ca un sprijin în drumurile mele, unele drumuri duc acolo unde vrem noi, altele ne duc ele pe noi. Și așa cum spui altă soluție nu există, decât acceptarea prezentului, viitorul cine îl poate ști… pe mine mă interesa foarte mult dacă acest text are sau nu suport literar și parcă, da. | |
| = Minunat! | Stehniov Orest [05.Apr.06 09:35] |
| Am avut nețărmurita plăcere și satisfacție de a citi un text cu adevărat sublim... Profunzimea lui te acaparează și, înainte de a putea să ieși să mai inspiri o gură din aerul banalei dimineți, când liniștea te provoacă să somnolezi mai departe, o altă idee, o altă perfectă înlănțuire de cuvinte, aflate într-o impecabilă armonie, toate acestea te țin sub nivelul realității înconjurătoare, chemându-te cu acel dar al ispitei să iei parte dezolării și să empatizezi o deosebită ființă aflată într-un moment de creație dureroasă. Citez câteva din cuvintele absolute ca frumusețe ale acestui text, care pentru mine reprezintă nu mai mult nici mai puțin decât perfecțiunea: "În singurătate, doar ticăitul lui retrăiește timpul", "Prin ochii închiși trec visurile nopților cu miros de rugăciune", "Cerul plumburiu, burnițează himere", "copacii își îndoaie trupul într-un scâncet adânc și de neînțeles.", "Noaptea își răstoarnă neliniștea peste învinși.", "viața nu mai merge înapoi, așa că poate era mult mai bine să zăbovesc în cea de ieri…", "Nu-mi voi abandona amărăciunea și singurătatea, le voi lua cu mine…". Toate acestea pentru mine au fost un prilej de profundă meditație, și-am gustat din chintesența lor cu maximă satisfacție; nu mă simt acum în stare să-mi materializez sentimentele provocate de cuvintele tale. Iartă-mi repetiția ideilor... dar cuprins încă de somn și uimit de acest text, efectul nu poate fi altul. Multă inspirație pe mai departe și mai puțină tristețe în viața reală... permisă doar în lumea cuvintelor. | |