| = prea târziu iubite, mult prea târziu.... | Maria Prochipiuc [12.Jan.06 23:28] |
| Da, ne plimbăm prin palatele ironiei, ascundem în spatele unui rînjet o inimă care se vrea mereu jertfă, se vrea mereu dăruire…Interesant cum ai reușit atât de fin să descrii o stare existentă, o stare care pe unii îi demoralizează, nu e ceva ieșit din comun, e o stare de fapt, o stare pe care o poți întâlni în orice comunitate: uităm acasă un munte de spaime și spasme / și sufletul se visează alb plutind printre stele. Surprinzi tablouri, dar și oameni cu ,,virtuțiile,, lor: nu ne mai pasă câți sau pe cine rănim / dacă eu mă simt bine ce mai rămâne din lume, da, se poartă albul, de multe ori albastru răsfrîns peste umeri galeși a beznă, mai consumăm cîte o poezie scrisă pe unde putem, uneori scremută, alteori cu guturai, dar mergem înainte…. | |