| = am revenit | Monica Manolachi [10.Nov.05 21:38] |
| Din cele trei articole despre feminitate am reținut “puterea sufletului” de aici, care nu ține de genul purtătorului. Nu cred în feminitate ca scop în sine, nici ca o esență. Pentru mine feminitatea e un accesoriu al umanității, la fel ca masculinitatea, un fel de amuletă pe care ai primit-o la naștere și uneori uiți că o porți, dar care spune ceva despre tine, așa cum spune vârsta ori locul unde te-ai născut. E un pre-text pentru a trăi într-un anumit fel, pentru a căpăta unele obiceiuri. A fi slab sau capabil în unele domenii nu ține neapărat de gen. A fi capabil să scrii poezie valoroasă, de exemplu, ține de gen? Nici vorbă. Mai degrabă de nevoia de a crea un segment de logos și aici ajung la identitate, pentru că logosul există pentru identitate. Tema lucrării mele de diplomă a fost identitatea femeii așa cum apare în câteva romane afro-americane. Am aflat unele lucruri pe cât de simple, pe atât de edificatoare: uită-te bine bine la tine, la ce poți, la ce nu poți încă; uită-te în jur să vezi ce poți aduce pozitiv mediului; nu-ți uita oponenții, ei sunt întotdeauna de folos; nu uita trecutul, oricât de urât ar fi fost; treci peste, evoluează. Toate acestea, construite pe frumusețe interioară izvorâtă din propria natură, adesea incontrolabilă și poate de aceea mai interesantă, nu țin de gen. Există foarte vizibil prejudecata slăbiciunii femeii, sădită încă de la facerea biblică și care mie mi se pare prost înțeleasă. E doar o pre-judecată. Nu e oare minunat că încă de la început femeia își recunoaște slăbiciunea? Ok, sunt slabă, recunosc și mă îndrept. Eu, ca femeie, nu înțeleg ideea de a ști tot, de a putea tot. Mai mult, mai bine, da, oricâtă nebunie ar încăpea la mijoc, dar să vrei să poți tot, să fii peste tot mi se pare excesiv. Într-unul dintre romanele afro-americane pe care le-am studiat, apare ideea că “bărbatul trebuie să dovedească ceva ca să se simtă cu adevărat bărbat”. E povestea unui îmblânzitor de cai, răpus însă de un armăsar negru, sălbatic. Interesant este că un altul după el reușește să îmblânzească acel cal. Romanul, scris de un bărbat, e prezentat prin prisma unei femei care trăiește peste o sută de ani… Mie mi-e clar că ceea ce știu și ce pot s-ar putea să fie nevoie a fi împărțit. Omniprezența implică un grad ridicat de iluzie, e un construct social sau chiar industrie. “industry” înseamnă și “hărnicie”. O altă temă ce ar putea fi dezvoltată este relația dintre frumusețe și gen. Când ne gândim la frumusețe, de ce se merge preponderent spre feminin? Chiar azi am întrebat pe cineva, un bărbat, care este prima reacție în fața unei femei urâte. A spus că o compătimește. Atunci m-am gândit că primul criteriu pe care l-a avut în minte, a fost cel estetic. Din punct de vedere uman totuși nu cred că e cea mai bună reacție. Nu se poate ca, oricâte defecte ar avea cineva, fizice, morale, să nu aibă câteva puncte forte. Întotdeauna am crezut că frumusețea interioară e mai de preț decât cea fizică. Mediul mă contrazice, dar tot nu mă las. “the good and beautiful” din Lysis se echilibrează cu figura poznașă a preaurâtului Thersites. | |
| = a fi om și a fi bărbat sau femeie | Corneliu Traian Atanasiu [11.Nov.05 11:30] |
| În ton cu tine, și mie feminitatea și masculinitatea mi se par dincolo de statute socio-culturale în mișcare și ceva de ordin spiritual și sufletesc. E frumos spus „amulete”. Eu încerc să cred că sînt puțin mai mult în măsura în care o anume zestre, moștenire, „noblețe” nu trebuie abandonată și poate rămîne un blazon. Și nu știu unde să le situez – poate totuși sînt date fundamentale care țin de structura noastră și nu pot fi alese, schimbate, urîte și refuzate. Ceva de genul „libertății gravitaționale” de care vorbește Liiceanu. Ne putem schimba locul, limba, dar nu timpul în care ne-am născut. Cred că determinarea de sex/gen ține de lucrurile care nu pot fi schimbate (chiar dacă medicina face astăzi și asta, cazurile sînt legitimate de anomaliile genetice) și care trebuie „onorată”. Nu este doar o fatalitate, ci o șansă, o demnitate potențială. Incontestabil că, în absența barierelor formale, femeile și bărbații pot fi performeri la fel de buni în cele mai multe domenii de activitate. Dar uneori se întinde prea mult coarda. Femei aviator, alpinist, cosmonaut au arătat că aceste bariere erau vetuste. Nu pot să spun însă același lucru despre cele care fac box sau haltere. Îmi pare o demonstrație deja sterilă. (Am văzut spectacole și mai dezagreabile cu femei care se luptă în noroi... ) Există un gen de stigmat al „genului” pe care fiecare îl primim nu doar prin naștere, ci și prin creșterea într-o ambianță socială. Depinde cum îl primim, dacă sîntem sensibili la valoarea pe care o are sau la prejudiciile pe care credem că ni le aduce. Și chiar dacă refuzi „slăbiciunea” ca lipsă de forță, putere, competență, nu poți să nu fii tentată ca femeie de gingășie, sensibilitate, vulnerabilitate, nevoie sporită de tandrețe și protecție. Și cochetărie cu înfrumusețarea. Puține femei au vocație de boxer totuși. A fi om și a fi bărbat sau femeie rămîn complementare. Nu poți fi mai om refuzînd constant demnitatea de a fi bărbat sau femeie. Și într-un fel și fatalitatea respectivă. | |