| + -Semn de apreciere - | Iulia Elize [19.Mar.19 13:38] |
| Un poem care te duce cu gândul la un spațiu, un loc, în care se tace. Probabil, în fața marilor întrebări, cum s-ar putea spune, suntem foarte singuri. Pentru profunzimea poemului, mai ales pentru adâncimile lui, las steaua mea. Probabil, mergând, și la urmă, n-am mai ști nimic, ”Fost-am oare o idee, sau am fost cândva?” ”Scară prinsă la capete în vârtejuri halucinante: Primul o consumă, celălt o naște din nou, Alergându-se în neștire prin spațiu. În timp ce lutul meu se preface-n țărână, Încerc să mă agăț de scară, dar nu e palpabilă.” Unele poeme, care împing la tăcere, și la meditare (meditație) nu au nevoie decât de cuvintele scriitorului. ”Uitarea mă împinge mereu înainte... Chiar ea să fie marea trădare din mine?” ”Azi încă simt urmele degetelor pe trup, Simt mâna arhitectului cum a modelat lutul” ”Și încă simt degetele pe trupul meu cum cântă, Cântă melodia vieții mele-n spre amurg. Și se aude ecoul ideii emise cândva, Cum se pierde-n uitare,” Un poem care merită citit și aglutinat. Cu foarte mare admirație pentru profunzime, și pentru ideile filosofice inovatoare, în semnificație, las însemnul meu aici. Probabil în mâinile lui Dumnezeu, acolo să fie răspunsuri. Dar și semne de întrebare, ale unei cântări retorice. Mulțumesc pentru poem! :) | |
| = Mulțumesc pentru apreciere! | Florin Armangic [22.Mar.19 05:10] |
| Îți mulțumesc Iulia Elize pentru apreciere și pentru frumoasele cuvinte pe care le-ai adaugat paginii mele! Ma bucur mult ca ai rezonat la mesajul poeziei. | |