| = partea a doua | Corneliu Traian Atanasiu [07.Sep.15 16:09] |
| foarte bună și expresivă. Și mai ales glisînd neașteptat și ingenios dinspre faptul brut spre un înțeles palpitant. Prima însă nu cuplează cu ea. E o urmă mintală, un gînd, o abstracție nu de aceeași factură cu gropița pe care o umple ploaia. | |
| = urma veche | Flavia Muntean [07.Sep.15 16:43] |
| Ai dreptate Corneliu, multumesc de atentionare, o formulare nefericita poate strica echilibrul unui poem. Urma de demult inseamna pur si simplu o urma veche, una pe care timpul si vremea (adica starea meteo :) ) au ales s-o conserve dintre multe altele. Ploaia o va aduce la viata pentru cateva clipe, insa inseamna si distrugerea ei, pamantul inmuiat nu va putea retine mult timp nici stelele, nici amintirea fiintei care a imprimat-o. | |
| = sigur | Corneliu Traian Atanasiu [07.Sep.15 17:37] |
| că urmele-n țărînă nu rezistă atîta vreme. Dar obiectele altor vremuri, poate hîrbuite și dezafectate, mai sînt pe undeva uitate. Ar fi bun unul în care ploaia să se poată aduna. Ți-aș propune „albia de-atunci”. Și așa te-ai întîlni cu un poem antologic al unui veteran al haiku-ului: „sub streașină - covata crăpată plină cu soare Iulian Dămăcuș 4-6-5, schema silabică neglijată compromițător sau luată-n răspăr? Dar poți vorbi oare cu suficientă credibilitate de o covată crăpată cu manșetele scrobite și încheiat la toți nasturii? Mai degrabă trebuie să o faci condus de exigența unei valori ca shibusa, o valoare estetică (și nu numai estetică pentru că valorile japoneze acoperă simultan mai multe domenii ale vieții și culturii) la care, de obicei, se face apel mai rar cînd e vorba de haiku. Dar ea se potrivește de minune poemului de mai sus, scris cu un desăvîrșit bun gust astringent, care ne aduce totuși în față liniștea, calmul și frumusețea sobrietății. Forma brută, abia finisată a covatei, simplitatea ei și deteriorarea prin învechire manifestă calități care se potrivesc mai curînd spiritului, precum austeritatea și învoirea cu efemeritatea și precaritatea celor ce sînt. Rafinamentul caracteristic acestei valori, este tocmai această ciudată întrepătrundere a contrastelor, această topire într-un singur aliaj a imperfecțiunii și a delicateții. Covata crăpată nu se pune pe sine în valoare, nu-și afirmă ostentativ vreunul din atribute. În umilința și discreția ei, ea se oferă doar, prin oglinda picului de apă scursă de pe streașină, pe care încă îl mai poate păstra, celebrării soarelui. Nu știu de ce îmi vine să citez cîteva versuri ale lui Sorescu: "Noi, Ion și Ioana, / Cu puterile noastre / Am durat acest sfînt / Copil / Întru veșnica pomenire / A acestui soare / Și-a acestui pămînt." Poate știți voi!” | |
| = :) | Flavia Muntean [07.Sep.15 19:38] |
| Cand vorbesti despre covata iti sufleci pantalonii peste genunchii juliti :) Schema silabica devine iritanta la un moment dat, atunci cand primeaza esenta si gustul cuvintelor, felul cum se accepta, se cheama sau se resping intre ele. Covata, ca obiect faurit, e o declaratie a omului despre om. Urma e o declaratie a pamantului despre fiinta care-l locuieste. Mi se pare fascinanta cea de-a doua :) Un inscris arhaic de scurta durata ce se cere citit inainte ca lutul sa se retraga in sine. | |