| + „cum se retrage viața/ aidoma unei răni supurânde” | Adriana Lisandru [30.Jan.12 15:31] |
| Când am terminat de citit poemul acesta, am simțit că mă copleșește oboseala, așa, ca o durere de vertebre. Pentru că nu e doar tristețe aici, e resemnare, secătuire și o luptă la care, vrând-nevrând, ești obligat să participi, sau într-o zi poți fi…), chiar dacă acum privești din postura ta de „rezervă”, ca cititor. de exemplu: „desprinderea este grea uneori mă îmbrac încet ca un toreador la întâlnirea cu ascuțitele ei coarne o iubire este ca o vertebră ieșită din rând apăsând nervul luciferic te doare prezența dar și absența ei„ „cum se retrage viața aidoma unei răni supurânde care se vindecă până pielea universului vibrează în stringuri!” sau apoi finalul, ca un ultim efort spre o mobilizare fără un sens clar: „oare cum ar fi arătat portretul robot al unui înger între degetele lui andy warhol? să dezmembrăm lumile ca pe niște jucării să aflu cum funcționează bucata asta de cer care plutește în tine” P.S. deși mi-am propus să nu mai sugerez nimănui să-si modifice textele când ansamblul nu necesită asta, îndrăznesc să mă abat acum de la propria mea regulă. Ai văzut unde, să spun și de ce: acolo simbolul nu mi se pare necesar, ba chiar cumva… frivol, alături de starea pe care poezia în sine o generează [și nu-mi vine să cred că spun asta despre simbol… tocmai eu! :)] | |
| = explicație | Adriana Lisandru [30.Jan.12 15:37] |
| am vrut să tai două cuvinte din poem, la ele mă refeream în P.S., și anume „luciferic” și „universală”. nu știu de ce n-am reușit, așa că spun aici. | |
| = Adriana Lisandru | Laurențiu Belizan [12.Jul.12 23:22] |
| Iartă-mă că-ți răspund cu așa mare întârziere. Voi ține cont de sugestiile tale. Poemul va fi inclus în noul volum la care lucrez. Îți mulțumesc pentru semnul auriu. | |