| = autenticitatea limbajului | Corneliu Traian Atanasiu [23.Sep.11 19:26] |
| Toate cele trei poeme au cîteva trăsături care le atestă ca fiind haiku-uri autentice: • nu folosesc un limbaj discursiv, articulat pînă la nivelul unui enunț și deci nu afirmă sau neagă ceva (ultimul, în ciuda, faptului că folosește o propoziție nu o face persuasiv, descriptiv, cu vreo intenție afectivă) • consecutiv celor de mai sus, nu încearcă în niciun fel să convingă pe cineva de ceva • nu descriu nimic, cel mult înfățișează (evocă) cu o anume precizie a decupajului lucruri, situații, circumstanțe, relații neutre • nu exhibă emoții sau sentimente • refuză prezența omului Acest limbaj neutru, sec, arid, auster, care nu cochetează cu emotivitatea cititorului face de fapt tot farmecul haiku-ului. Și asigură tonul ironic al poemului. O ironie structurală care nu face mehenghi cu ochiul. | |
| = pe rînd | Corneliu Traian Atanasiu [24.Sep.11 08:20] |
| Încerc să spun, pe rînd, cîteva cuvinte despre fiecare dintre cele trei poeme. Noapte la stână – între greieri și stele anii lumină Cele patru substantive din primele două versuri trimit la patru lucruri: noapte, stînă, greieri, stele, pe care le leagă cîte două. Primele devin circumstanțele care datează și localizează întîlnirea, mai mult decît firească, a celorlalte două. Singura aluzie a acestei coordonări copulative a greierilor și a stelelor este aceea că în acel loc (stîna fiind de obicei către munte) și acel moment ambele sînt puse în valoare la superlativ. Greierii pentru că e liniște, stelele pentru că nu sînt ecranate de haloul luminos al vreunei așezări umane. Între ne sugerează de la început un spațiu care, fără discuție, poate fi imens. Totuși, observatorul presupus e înclinat spre o oarecare intimitate lirică în care ar putea gusta voluptatea unei nopți departe de lumea dezlănțuită. Noapte surprinsă în cunoscutul poem al lui Florică Dan: “După înserat, / câmpul plin de greieri... / până la stele”. Ultimul vers însă răstoarnă această perspectivă fiind disonant cu starea de bine prezumată în primele două precum și cu entitățile evocate de ele. Anii lumină rup dintr-o dată familiaritatea concretului și ne catapultează în enormitatea, cu cît mai științifică, cu atît mai înspăimîntată, a haosului cosmic. Atmosfera agreabilă a intimității cu simbolurile lirice ale greierilor și stelelor este spulberată, iar lumina anilor pare doar o glumă de întunecat coșmar. O fisură prin care balonul liricoid cu care eram obișnuiți se dezumflă. | |
| = continuare | Corneliu Traian Atanasiu [24.Sep.11 09:22] |
| Vechiul depou - sub un vagon de vite ochiul-boului Primul vers, vechiul depou, ne sugerează paragina locurilor în care s-a instalat pustiul abandonului și al dezafectării. Atmosfera de wabi-sabi este amplificată printr-un zoom care focalizează pe o floare crescută sub un vagon de vite. Jocul de cuvinte vite/ochiul-boului pare să pună în contrast înțelesul peiorativ al primului cu prospețimea inocentă a celuilalt. Într-un plan mai profund al semnificațiilor, resimțim însă invazia lentă și răbdătoare a naturii care își reintră în drepturi. Ochiul-boului este poate doar o iscoadă în avangarda năvălirii. Poemul dejoacă așteptările tihnite ale cititorului și, riscînd să pară doar un flecușteț, mai curînd o banalitate decît un text sobru, face cu ochiul celui ce gustă această complicitate mucalită primind-o ca pe o provocare care îl onorează. | |
| = final | Corneliu Traian Atanasiu [24.Sep.11 09:48] |
| Amiază pe câmp – umbra căpiței umple din nou ulciorul Structura acestui poem este mai mult una de ghicitoare. Cum poate fi rezolvat paradoxul: ulciorul, odată golit, se umple din nou în umbra căpiței? Cuvîntul umple, care este fără doar și poate o metaforă, poate aduce dezlegarea enigmei. Simbolic, ulciorul conține totdeauna răcoarea (apei). Amiaza pe cîmp exacerbează nevoia de răcoare și umbra, ca și răcoarea apei, este rară și prețioasă. Trebuie să accepți acest ușor derapaj pe marginea subțire a irealității: stînd în umbră, ulciorul se umple din nou de răcoarea ei, la fel de prețioasă pentru lucrătorul cîmpului ca aceea a apei. Toată această fantezie este declanșată doar de ușoara prelungire în imaginar a faptului că ulciorul trebuie ținut mereu la umbră. Și gol el are privilegiul de a se bucura constant de umbra căpiței. Care îl umple. De o voluptate refuzată lucrătorului. | |