| = Cât timp e „azi”, nu-i prea târziu! | Alex Andrei Filip [02.Oct.05 19:06] |
| Cât timp e „azi”, nu-i prea târziu! Seamănă destul de mult cu un „Psalm” arghezian așa cum, pe alocuri, se vădesc influențele blagiene („să dansez cu Dumnezeu”) și fragmente din lectura Zen („Calcă cu grijă pământul căci pot fi eu...”). În rest, o mărturisire de făcut unui duhovnic sub patrafir. Apropo: păsările acelea, care se exprimă în „acorduri de vioară”, sper să fie numai o metaforă și nu o subtilă referință la adresa rromilor sau/și la mai noul gen muzical al manelelor? Glumesc, Iulia! E o poezie destul de reușită, pe care eu o înțeleg cam așa: Cheia de citire a acestui poem este cuvântul „azi”, chiar începutul. Acest „azi” poate fi înțeles în două feluri: fie azi–fiecare zi, fie azi–momentul trezirii la adevăr. Conținutul ce urmează îl recomandă cu a doua accepțiune, însă fără să o excludă pe prima. Astfel: „azi” (...) am cunoscut păcatul/ și caut mântuirea”, afirmă oportunitatea convertirii. Nicicând nu-i prea târziu să te întorci. Dar de ce să abandonezi rătăcirea dacă tot ai apucat-o pe această cale? Să poți descoperi „parcul vieții”, farmecul, frumusețea unei vieți lipsite de pericole și de amenințări, chiar dacă pentru moment numai transcendentale... Dacă te vei împăca cu Dumnezeu, cu lumea și cu tine, atunci vei observa că tot ceea ce te înconjoară nu-ți este dușman, ci prieten. Iar tu, la rândul tău, nu ești despotul lor – să le instrumentezi și să le folosești spre rău – dar ești fratele lor. Pacea regăsită în lumina soarelui (simbolul lui Christos în Biblie și-n creștinism) te înfrățește cu întreaga creație. Astfel ai stupoarea să descoperi că în jurul tău nu fac zgomot doar motoarele de mașini și/sau muzica dată la maxim prin birturi, dar printre acestea și mai presus de ele vei descoperi cântul păsărilor și vei înțelege că ele nu fac zgomot, nici nu cântă în zadar: o fac să aline suflete, să însenineze chipuri și să înfrumusețeze vieți... Să descoperi așa ceva, însă, mai întâi trebuie să regăsești propria pace. Minunat este și felul în care poemul introduce și tratează pericolul: „ochii inundați”. Privirea, izvor nu numai de cunoaștere și vehicol de comunicare, dar și izvor de pofte; pofte care mai apoi te rup de unitate și te izolează... „mi-au transformat bucata de pământ în insulă”. Tot legat de ochi, subtil, este pusă la zid și publicitatea agresivă: „ochi inundați de valuri nebune”!... Titlul mi se pare că nu e prea reușit. Eu aș fi numit acest poem: Regăsire. | |