| = chestie de gust, monșer | liviu ofileanu [04.Jul.11 15:56] |
| Chiar dacă textul de mai sus e trecut la rubrica “personale”, el este, totuși, un text vizibil. E ca și cum ai spune că scrii numai pentru ochii tăi și o faci într-o piață. Acest articol evocă o lipsă de empatie (lucru normal, având în vedere implicațiile psihanalitice): “Cel mai bine îmi stă în robă de cititor. Lecturez și judec. Lecturez și judec. Îmi dau singură verdicte. Nu mă vede nimeni când oftez, când mă bucur.”. Doar că aici judecățile sunt “cam” publice… Adevărul e altul: indiferent dacă o carte te marchează sau nu, asta nu înseamnă că nu are valoarea ei. Și de aici pleacă o discuție veche: pentru cine scriem? Autorul trebuie să facă vreo concesie spiritului comercial? Își mai dorește el să spună ceva nou? Așa cum s-a priceput, Zepeda a spus destule. Că i s-a urcat genialitatea la cap e o altă poveste. Dincolo de interpretarea textelor în cheia unui traseu pretins al paradigmei cărții, demers dublat de o „sinceritate” dezarmantă (cititorul se pune în locul personajului), se ascunde un hohot de râs, iar acest lucru e posibil din două motive: mimând o logică “deficitară” a paradigmei, se citează trunchiat – meteahnă veche prin care poți demola un edificiu la prima vedere, fără a insista pe episodicul scriiturii și nici pe punctul de pornire al cărții, deși el este „antropofagia culturală”, dorința eminamente absurdă a lui Zepeda de a fi original sacrificând, precum Manole, câte o Ană la temelia operei sale. No, iată c-am zis-o. Desigur, Zepeda a știut că nu poate fi original, a știut că e nebun și voia să se vindece. Apoi, a înțeles că are de scris în pușcărie “pe viață”, revelație care l-a împins la ultimul act original: suicidul. Desigur, un criminal sadea, un nebun, însă nu trebuie omis un amănunt – că era un profesor de literatură care nu a fost așa, el a devenit un obsedat… Dar, autoarea acestui articol perativizează substanța cărții – fiindcă lectura are loc pe suprafața bagajului de cunoștințe al cititorului pe care îl reprezintă. Se pare că driblingul ironic prin textele cărții eludează aspectele culturale, biografia, faptul că Zepeda se trage din etc. Astfel, se deformează efectiv sensurile urmărite de autor pulverindu-le în subiectivism ieftin, ca și cum ironia subiectului față de sine ar fi fost absentă... În concluzie, cititorii de suprafață pot fi convinși că autorul cărții e totuna cu subiectul ei dezaxat... Că lucrurile nu stau tocmai așa, și că acest articol este un colaj din texte care își conțin doza programatică de „delir” (texte care vorbesc mai bine despre subiectul cărții decât ironia fină la care le expune Cititorul) – avem dovada unei „neînțelegeri de gust”. Poate că autoarea acestui articol își vorbește sieși cu sinceritate, însă atunci cade varianta că domnia sa a priceput paradigma volumului (lucru ce nu reiese din rândurile sale). Eu îi mulțumesc pentru lectura cărții, pentru incursiunea în Iad: un traseu pe care l-au explicat alții mai bine decât am făcut-o eu aici. | |
| = . | liviu ofileanu [04.Jul.11 15:59] |
| peiorativizează | |
| = desigur, | Ottilia Ardeleanu [04.Jul.11 20:31] |
| Domnule Liviu Ofileanu, dacă dumneavoastră considerați că într-o lumină ironică am vrut să aduc eu deosebitele dumneavoastră versuri, atunci nu-mi rămâne decât să retrag textul! Pentru că nu asta ar fi trebuit să trezească în mintea ori sufletul celui care a scris un volum de poeme cel puțin original. În fond, acesta este un scenariu aproape în totalitate în versuri. Pe care am dorit să le reliefez. Și da, este o personală, așa cum am simțit să vorbesc despre ceva ce m-a ținut cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt! Nu este o recenzie, la critică se pricep specialiștii. Eu nu fac asta. Doar evidențiez lucruri și stări care m-au transpus, într-un anume fel care am sperat să apropie, nu să respingă. Probabil că am greșit făcând o minimă caracterizare a personajului real, folosindu-mă de versurile lui Liviu Ofileanu. Ca cititor, am încercat să intru în pielea poetului canibal Zepeda. Intenționat am abordat unul dintre planuri – cel monstruos și am accentuat, deci, pe victima Alejandra. Mi s-a părut planul cel mai de forță, deloc ușor de prezentat, care te ține în suspans, pune imaginația la lucru. Versurile selectate dovedesc măiestria literară a poetului Liviu Ofileanu. Se poate vorbi și despre alte laturi tratate de acesta în cartea "Instincte canibalice" dar, poate altădată – dacă va mai fi o alta. În orice caz, niciodată nu am tratat lucrurile la/de suprafață. A meritat să citesc acest volum și o spun cu toată sinceritatea, fără ghilimele. Ottilia Ardeleanu | |