| = ... | Alexandru Gheție [23.Jun.11 07:11] |
| ”Un cuțit sfredelind din piept în afară o agățătoare pentru moarte” - când se intră pe sub pielea lui anubis nu ne mai rămâne decât să... ghidăm. iar când drumul e de la buze spre interior până-n străfunduri ”împotriva oricăror reguli” atunci, doar atunci e necesar cuțitul. tocmai spre eliberare, spre trecerea dincolo, fie spre lumină, fie spre exterior și atât. E un traseu invers aici, unul de la adânc spre suprafață. tot un soi de ghid ființa căreia îi crește piramida pe piept și privește cu ochi de șacal... - ”Uneori piatra cedează cuvintelor” - e un vers sugestiv, tot așa cum e așteptarea otrăvii. ori preferatul meu - ”o agățătoare pentru moarte”... citit cu plăcere. un labirint prin care îți place să cauți, textul acesta... alex | |
| = cuvintele mai tari decât piatra, | Ottilia Ardeleanu [23.Jun.11 09:45] |
| poate pentru că ele rămân în piatră și dezvăluie... cât de dureros - ca un junghi- sună "Oboiul acesta al toamnei, intercostal"! o demonstrează "Jalea din titlul de glorie.". frumoasă și impunătoare este și privirea de zeu, de sus-sus, din vârful piramidei care "creștea... în piept". partea e doua a poemului este a omului. băutul cafelei ca într-un ritual care apropie omul de zeu. iar pentru aceasta, "Un cuțit sfredelind din piept în afară", din piramida de piatră, adică, simbolica "agățătoare pentru moarte", pentru trecerea în lumea spiritelor. impresionată, Ottilia Ardeleanu | |
| = Sunt | Călin Sămărghițan [23.Jun.11 10:56] |
| Sunt impresionat de amplul ecou pe care l-a stârnit. Alexandru-mi descrie traseul invers și mă bucur că se vede asta. Asemeni lui Anubis, aidoma unui ghid, exact. Cuțitul și piatra sunt destul de incompatibile și unul trebuie să cedeze cumva, dar mă bucur să văd că "agățătoarea" aceea convinge cititorul. Ottilia, da, ai intuit: pentru că acele cuvinte rămân săpate în piatră, mărturie și semn de orientare. Interesant cum ai văzut cele două voci, eu cred că ideea ta se susține. Prin contrast, băutul cafelei, desigur. Adică Zeul durează în piatră, pe când omul se risipește în micile plăceri esențiale însă pentru existența lui... efemeră. M-ați prea desfătat cu aceste interpretări. | |
| = mumificare | Iulia Matei [23.Jun.11 21:11] |
| primul vers mi se pare hotărâtor pentru întreg demersul textului. ceea ce se vrea a se spune și se tace erupe aici: „Uneori piatra cedează cuvintelor.” - sugestiv :) mi se pare că tot poemul face echilibristică între două lumi, iar piramida ca simbol și anubis ca personaj mitologic conduc frumos spre zona asta: una din pământ și cealaltă de undeva de sus, ar putea la fel de bine să fie întreg exteriorul ca o proiecție intrinsecă, poate chiar un cathabasis...cine știe? se simte alunnecarea spre ceva interior mai ales în momentul în care o introduci pe francesca, acolo totul devine personalizat și restrâns cu sensul de intim „Nimic, Francesca, nu compară cafeaua băută printre buzele tale, care mă bântuie până-n străfunduri împotriva oricăror reguli.” finalul merge pe chestia cu cele două lumi de care ziceam mai sus și aici e momentul contopirii lor, o îmbinare care se produce de la interior spre exterior (ca în iona lui sorescu :P) un text care propune multe învelișuri și substraturi, un poem care te face să cauți sensuri și să le înțelegi mai trec, iulia | |
| = Coborârea spre înalt | Călin Sămărghițan [23.Jun.11 23:36] |
| Iulia, nu pot decât să mă bucur că Anubisul meu generează astfel de demersuri. Și sar direct la inserția cu accente personale, a Francescăi, un personaj mai mult sau mai puțin fictiv, care de mult îmi bântuie câteva poezii și o nuvelă întreagă. Rămân la ideea că obiectivarea unei trăiri nu o atingi decât prin sublimarea subiectivității acesteia, dar nu spun că am și reușit aceasta aici, ci doar îți confirm opinia că prin inserarea acestui pasaj intim subiectiv am încercat să justific acea punte de alunecare spre interior de care spui, poate singura care face posibilă unirea cu cea exterioară, înaltă. Un fel de "cerul este în noi" sau ceva aidoma. | |