| + Prozatorul atinge... | Emil Iliescu [09.Jun.11 18:56] |
| Prozatorul atinge cu sensibilitate toate registrele existenței rurale, într-o caligrafie a satului românesc, ce tinde spre monografic. Talentul descriptiv te învăluie de la primele rânduri. Este o sete fantastică de a zugrăvi, de a colora un areal pe care mulți dintre noi astăzi l-au uitat: satul românesc: "Brusc, satul s-a deschis într-o uliță largă prin care firul de apă al văii se împotmolise printre pietrele risipite de-a lungul albiei. De departe, casele păreau agățate de dealuri, ca niște bătrâni orbi, mohorâți, chirciți, copleșiți de propria lor povară, cu ferestrele lor căptușite și jaluzele stâlcite de trecerea timpului, cu ochiurile de aerisire a podurilor de deasupra lor ca niște ochi scoși și scurși pe ziduri cu tencuiala cojită, decolorată, pătată de noroiul aruncat de roțile mașinilor. Mulțimea pomilor care înveleau dealurile închideau orizontul și, pe deasupra lor, nu izbuteau să iasă decât vârfurile ascuțite ale muntelui înfipte într-un cer vinețiu, ușor pâclos de înserarea care se legăna peste așezare, reformându-i contururile. Praful plutea auriu în urma autobuzului, lăsându-se agale peste lanurile de porumb, peste sălciile căzute peste albia văii, peste ierburile dealurilor care străjuiau drumul neted, nisipos în stânga și-n dreapta". Penelul lingvistic știe să surprindă satul în marile lui momente de existență: iubirea( dintre Matei și Mara), moartea "bunului" Serve, cu procesiunea îngropării, tipic țărănească, prorocirile evanghelice și apocaliptice ale lui Ioan Apostolul, locul și rolul social în viața satului al doctorului Vintilă sau al lui popa Codrea. Autorul surprinde cu o acribie demnă de invidiat încercarea omului de tip vechi, umilul pământului de a se transforma în "omul de tip nou", al societății arondate privilegiilor de care numai oameni ca securistul Săndel pot avea parte. Urmăriți minuția caracteriologică cu care Dl. Liviu Comșia disecă fizionomia unui călător din rata străveche: "L-am cercetat metodic, zăbovind pe fiecare parte a corpului. Nu știu prin ce minune s-a făcut mic, neînsemnat, în scaunul învelit în vinilin verzui, cu rame din fier, lustruite de mâinile care l-au strâns de atâtea ori. Bărbia i-a căzut pe piept prin gulerul deschis al cămășii care a fost cândva de culoarea oului de rață, iar acum părea rasă cu lama și pete mari, decolorate desenau o hartă ciudată, abstractă pe care o puteai citi în toate felurile. Buzele i s-au mișcat agale într-un tremur ritmic, boabe mici de sudoare străluceau la rădăcina părului crescut rar, bărbierit inegal, albit, încrețit mai ales în jurul gurii și pe sub nas. Pleoapele zbârcite i-au coborât peste ochi ca două foi de patlagină veștejite. Firav, cu obrajii supți, ciolănos, oase înșirate într-o formă omenească și strânse sub pielea uscată, foșnitoare, mirosind acru, așa cum sta nemișcat, cu capul întors într-o parte, spre geam, parcă nu mai respira. Am tresărit umilit de înfățișarea omului care a coborât vertiginos pe scara evoluției, tinzând să se reîntoarcă de unde a plecat. Nu mai era nici țăran, nici orășean, ci un amestec toxic de civilizație neasimilată; viața l-a uscat, la stafidit, avea doar urme de pământ pe sub unghii pe care le ascundea în buzunarele pantalonilor croiți după același calapod și cusuți mecanic. A renunțat la portul lui țesut după regulile durabilității și a acceptat acestea ale efemerului citadin. A părăsit pământul și s-a înfundat în fabrici, învățând la repezeală o meserie pe care o practica fără tragere de inimă, la nimereală, ca să revină seara în sat și să-și reia obiceiurile din ce în ce mai afectate de propria-i mișcare dintr-un un loc în altul, până la desfigurare. Era martorul tăcut, neputincios al dispariției lumii sale pe care o îndrăgise și căreia îi era devotat, în care era el însuși, stăpânul ei absolut, și obligat să intre în alta care îl însingura și îi rodea rădăcina sănătoasă, storcându-l de vlaga creativă. Era, cu alte cuvinte, un amestec uman între două culturi, una înlăturată prin forță și cealaltă impusă forțat. Nebunia de-a corecta istoria l-a năucit de tot, distrugându-i sistemul de valori. Trăia cufundat în sine cea de-a doua mare fractură din istoria națională, lăsându-se înfrânt de vremurile în fața cărora s-a resemnat după obiceiul strămoșilor". Capitolul dezrădăcinării din locurile de baștină, amenințarea războiului, sunt fragmente existențiale pe care autorul le urmărește din interiorul lor, ca parte activă din ele. Un fragment de literatură autentică, o viață de om văzută retrospectiv, cu uneltele lingvistice indicibile ale valorii depline. Cu prietenie, Emil Iliescu | |