| = retro... | mihai curtean [07.Jun.11 03:14] |
| un scurtmetraj suprarealist. succesiunea imaginilor vine dinspre dadaism și trece în oniric, cu puseuri abstracte. poate o dantelărie prea mult brodată, corespunzând sensibilității unei epoci trecute, din anii '20-'30-'40. | |
| = da, da, isme, dar nu dadaism | Călin Sămărghițan [07.Jun.11 11:16] |
| Hehe, am încercat să vâr în pungă câtă calofilie încape, că-mi deschide seria ”hieroglifurilor”, și apoi ce mi-era hieroglifa decât o ”dantelărie brodată”, nu? Cel puțin la nivel semantic. Sper că zici de anii 4020-30-40 î.d.H. Nu sunt de acord însă cu ”dadaismul”, dar la acest capitol al receptării ”logice”, încă nu mi-am dat seama cum vezi tu lucrurile. | |
| = ... | Iulia Matei [07.Jun.11 11:57] |
| da, într-adevăr are ceva suprarealist în el, ceva de gellu naum :P, imaginile neobișnuite cum sunt astea: „arborilor le crescuseră degete peste noapte” „Mâneci largi alintă aerul care geme.” și nu sunt singurele dar astea mi-au atras atenția îmi place, e un text de unde se pot extrage multe pasaje, imaginile sunt reușite, când din zona suprarealul, când din cea a infrarealului, ca și cum oniricul se proiectează dinspre înăuntru spre în afară rețin „Un străin trece uneori prin oraș și vindecă arborii”-aici e naumic, naumic :) „Când scrii nu ai mâini. Pe dosul cuvintelor zice cu negru că cei fără mâini pot să pipăie lucrurile cu pleoapa întoarsă.” - asta e emoția esteticului sau mai bine zis emoția și esteticul...mi-a plăcut tare mult partea asta e un poem șlefuit și bine scris e da, mai trec iulia | |
| = ... | Tudor Sascut [07.Jun.11 14:17] |
| Sunt doar niște imagini, unele mai reușite, altele mai puțin, cuvintele tăiate ca într-o poezie,dar așezate ca în proză, dar deocamdată nu se salvează nici în poezie nici în proză. Poate dacă e în continuarea altor imagini, idei, ar putea totuși ieși ceva interesant. | |
| = nu e antic | mihai curtean [07.Jun.11 16:05] |
| da, e și calofilie, și prețiozitate. elementele textului sunt destul de disparate, nu se leagă prea bine conotațiile termenilor, de asta spuneam că succesiunea asta a imaginilor și a elementelor vine dinspre dadaism. (suprarealismu însuși vine din mișcarea dada.) desigur, mă refeream la ani '20-'30-'40 ai sec. al XX-lea, în niciun caz la poezia antică egipteană. nu văd absolut nimic în comun cu ea aici. nici cu poezia hitită, de pildă, nici cu cea sumeriană, nici cu cea evreiască. toate acestea semănă între ele, provenind din același fond de sensibilitate. acest fond de sensibilitate al orientului mijlociu antic nu se regăsește în acest text. s-ar putea aduce multe exemple din poezia antică a spațiilor amintite. lăsând la o parte chestia asta comparatistă, ceea ce cred, în fond, e că dantelăria nu ar trebui să fie atât de brodată încât să dăuneze transmiterii mesajului. | |
| = Ca să zic | Călin Sămărghițan [07.Jun.11 18:16] |
| Iulia Matei, mi-au mai spus și alții de naumismul meu (ceea ce nu poate fi decât onorant), și aș putea fi de acord, dar numai într-o anumită măsură, adică în privința unor conexiuni ciudate și a unor suspendări de sens (alea care nu-i plac lui Mihai Curtean, no offence). Dar nu merit nicicum această asemănare, așa că mai degrabă o declin. Dar de trecut puteți să mai treceți. Tudor Sascut, nu cred că textul trebuie "să se salveze", ci mai degrabă autorul se salvează sau nu prin textul respectiv. Nu credeți? Adică procesul l-aș vedea invers. Mihai, desigur, aș vrea eu să am mentalitatea aceea de început de conștiință a ceea ce suntem/putem fi, când dacă vopseai un cuvânt pe-un papirus, ori îl săpai în piatră, universul începea să se rotească în jurul lui. Nu. Aia nu mai poate fi atins, clar. De aceea nici rezultatul nu poate fi decât un hibrid, am sperat să nu fie însă foarte hidos. Am înțeles cu dantelăria și sunt de acord, și mi-ai mai dat o temă interesantă de reflecție la care poate revin. Hai, dadaismul n-avea nicio noimă, spune-mi măcar că aici are ceva! Eu mă întrebam doar ce m-a apucat să-l postez în iunie. | |
| = hibrid? | mihai curtean [07.Jun.11 21:13] |
| cred că nu vorbim despre aceleași lucruri, însă n-o să continui pe ideea poeziei antice cu exemple, pentru că m-aș simți ridicol făcând așa un exces de zel. poezie sumeriană se găsește pe net, cred că și egipteană. pe asta am luat-o din cărți, pe cea hitită, la fel. toate seamănă între ele, sunt magice, sunt cosmogonice, sunt erotice și, poate, încununarea tuturor poeziilor din acel spațiu e "cântarea cântărilor". nu văd deloc un hibrid aici între poezie modernă și antică, pentru că nu văd latura antică. nici cu poezia antică a alor spații nu are lucruri în comun (greci, latini etc.). n-am zis că-i dadaism, am zis așa: elementele textului sunt destul de disparate, nu se leagă prea bine conotațiile termenilor, de asta spuneam că succesiunea asta a imaginilor și a elementelor vine dinspre dadaism. deci, succesiunea imaginilor: arbori, sticluțe colorate, licorn, clopoței... o noimă or avea ele, însă doar la nivel de "receptare afectivă", despre care am mai vorbit, adică lasă impresia de vis (și în vis, orice e permis, nu?). întrebarea e de ce să mai scrii așa acum, fără a combina măcar cu ceva maniera asta suprarealistă? sigur, tu ai putea răspunde "de ce nu?" și atunci ți-aș spune cam ce i-am spus și lu leonard ancuța, mai devreme (pentru că, deși scrieți diferit, în unele texte se vede că vă bazați prea mult pe suprarealism): inflație de imagini, prea aproape de ceea ce făceau suprarealiștii acum un secol. cred că ar trebui să faci ceva să te îndepărtezi mai mult de suprarealism. uite, de pildă, ginsberg își lua inspirația de la ei și asta se vede în poemele lui. însă la el e combinat cu revolta socială, pe tonuri declamative, retorice. combină și tu cu ceva suprarealismu ăsta, nu-l lăsa așa, pentru că așa nu face altceva decât să reprezinte curente și sensibilități "fumate". părerea mea. în definitiv, a te baza foarte mult pe formă mi se pare că e o modalitate învechită de expresie, în contextu literaturii actuale (el făcea referire la sorokin) și al artei în general, care se bazează tot mai mult pe concept și tot mai puțin pe forma "înfrumusețată". e doar o părere și o temă pe care discuția ar putea înainta mult și bine... | |
| = da | Călin Sămărghițan [07.Jun.11 23:25] |
| Am observat că de câte ori e vorba de un text mai ermetic, ori cu accente mai fantastice, se apelează, din perspectiva unui receptor chiar mai puțin critic, la suprarealism. Ca să nu intru în detalii, spun doar că mi se pare o soluție mult prea facilă. Suprarealismul nu e tractor universal pentru ceea ce ne scapă receptării. Aici n-am apelat la podoabe de antasur, pe Parkinson (Richard, expert în poezia egipteană) l-am citit doar în engleză și cam așa sună, e limpede cred că n-am pretenții de abordare a concepției sumerienilor că se dă naștere lucrurilor doar pronunțându-le, dar încă văd totuși textul apropiat de "Gitanjali" a lui Tagore (clar, mult mai târziu, și da, exact perioada amintită de tine), însă nu în traducerea modernizată, ci a unui teolog, George Remete, care o readuce înspre spiritul psalmilor. Probabil e un defect profesional să nu mi se pară "fumat" așa ceva, dar accept și asta. E o idee să-l scriu în versete, dar atunci trebuie să-l fac mai puțin fantastic. La asta nu m-am gândit. Cum îi spuneam dlui Tudor mai sus: nu textul trebuie să se salveze, ci eu să mă salvez prin el. Mai contează altceva? | |
| = ++ | Tudor Sascut [08.Jun.11 06:58] |
| Interesantă explicația asta, cu eu să mă salvez prin el, și nu textul în sine. Dar privind așa, textul nu ar trebui să mai aibă nicio miză estetică, nicio miză în sine, doar o simplă descărcare, și atunci nu prea se mai încadrează în literatură. Aici, părerea mea că e un control bun al limbajului, dar dintr-o nevoie de literaturizare se împinge delirul puțin spre extrem, adică toate imaginile astea risipite și greu de lipit între ele la un nivel logic au o oarecare poezie în ele prin sonoritate, plasticitate, dar în final, nu se transmite niciun mesaj, e totul destul de diluat, de unde poate și aspectul de suprarealism care nu prea există totuși. Nici gând de asemănare cu Naum, unde imaginile se înșiruie halucinant, dar căpăta sens într-un final, par mecanismul unui ilogic intern, și nu unul fabricat. Cât despre Ginsberg, e o referință care pur și simplu nu își are rostul aici, textul ăsta nu s-ar putea transformă niciodată în ceva similar cu poezia lui Ginsberg, care se remarcă în primul rând printr-o dinamică deosebită și o capacitate de a se dezvolta cu ușurință pe spații mari, de pildă în Howl, unde într-adevăr împrumută de la suprarealiști prin discontinuitatea limbajului și lipsa unei coerente care să imprime mai mult dinamism, dar sunt diferențe majore de abordare. Poezia lui Ginsberg era concepută ca un manifest, ca un poem vorbit, aici se poate vorbi de unele similitudini între suprarealiștii vechi, dar cum am mai zis, textul ăsta nu se poate încadra în niciun fel deocamdată, decât ca un simplu exercițiu, doar dacă e urmat de alte texte și eventual cu timpul să le strângă cumva într-un poem mare. | |
| = ... | mihai curtean [08.Jun.11 01:05] |
| unde-i introspecția meditativă sau unde-i celebrarea aia voioasă a naturii sau unde-i căutarea salvării din gitanjali aici? să spună alții, însă io nu le văd în text și nu văd absolut nicio legătură a textului de față cu gitanjali. nu știu dacă are relevanță că ai citit critică la poezia egipteană, însă a pretinde că textu ăsta are ceva în comun ori cu gitanjali, ori cu poezia egipteană antică e o inepție pentru care nu vreau să-mi mai pierd din timp. (apropo, gitanjali se poate citi și în traducerea în engleză a autorului, care nu cred că poate fi depășită în acuratețe și expresivitate.) degeaba contești suprarealismu textului, pentru că, orice ai spune, e un text suprarealist, care nu aduce nimic nou, nici la nivel formal, nici la nivel ideatic. doar dacă nu ai citit suprarealism poți afirma că nu e așa. (mai ales că spunea și altcineva, într-un comentariu de mai sus, același lucru.) știi ce e facil? nu a spune că e suprarealist, ci tocmai a folosi maniere de a scrie deja mult folosite de alții, fără a ieși din ele. (și mai grav e nici măcar să nu știi asta.) referitor la cum încearcă un autor să se salveze prin ceea ce scrie, îți dau un singur exemplu din gitanjali. evident, vei putea spune că sunt o mie și una de asemănări între asta și ce ai scris tu, pentru că, evident, oricine poate afirma orice. "Deliverance? Where is this deliverance to be found? Our master himself has joyfully taken upon him the bonds of creation; he is bound with us all for ever. Come out of thy meditations and leave aside thy flowers and incense! What harm is there if thy clothes become tattered and stained? Meet him and stand by him in toil and in sweat of thy brow." cred că mai puțină obstinație și mai mare deschidere față de părerile și cunoștințele altora n-ar strica. ce bine ar fi să vorbim doar despre ceea ce știm... mult succes! | |
| = unii spun că atunci se aud clopoței | Călin Sămărghițan [08.Jun.11 10:29] |
| Bine, și eu sunt de acord să încheiem, deschiderea (sau închiderea) rămâne în continuare aceeași; nivelurile de receptare n-avem cum să le discutăm aici. Scuze pentru timpul răpit și mulțumesc pentru intervenții. | |
| = cine pe cine salvează? | Călin Sămărghițan [08.Jun.11 10:30] |
| Domnul Tudor, aveți dreptate, a fost o ușoară exagerare să diminuez valoarea textului în sine în fața receptorului, dar am făcut-o numai pentru a lansa cealaltă aserțiune (salvarea autorului prin text) pe care aici am scris-o prima oară, văzând-o cum își întinde anumite interpretări inclusiv asupra textelor sacre, problematică pe care însă, îmi dau seama, nu este cazul a fi discutată aici. Nu mi-e comun Ginsberg și nu mă pot pronunța nicicum la această referire. Discontinuitatea limbajului am încercat întotdeauna să o evit, iar dezlegarea o vedeam tocmai în final, chiar dacă el însuși e suspendat, însă m-aș simți foarte jenat să mă apuc de exegeza propriului text. În plus, și cu aceasta închei, n-am văzut niciodată de ce această nevoie imperioasă de încadrări în curente și generaționisme. Îmi dau seama că poate e o unealtă indispensabilă pentru critica literară, toți apelează la ea și nu vreau să-i contrazic, gândirea umană modernă însăși are nevoie de etichete și probabil eu sunt cel care greșesc rupându-le din când în când. Sper totuși să nu greșesc prea mult mulțumindu-mă cu faptul că acest text ”nu poate fi încadrat în niciun fel”, deja simțind ca pe o povară postarea următoarelor hieroglifuri, dar poate așa și trebuie să fie. | |