| = + | Alexandru Gheție [21.Apr.11 12:06] |
| da, e un text care te prinde cap-coadă... pentru mine penultimul grupaj este cel mai reușit, acea infimă undă de speranță care străbate textul e tare bine inserată acolo :) e un text despre sine, dar oare câte ființe nu închide în el? "pe mine gardul mă-nchide al meu e întotdeauna-n afară poate de aceea pentru a mușca am nevoie să iubesc sângerez doar atunci când îmi pasă" - gupajul acesta este tare sugestiv, e multă trăire, să spun... apoi zorii, hmm, zorii aceștia ce mai vor? când foamea dispare ? :) mi-a plăcut, alex | |
| + ... | radu stefanescu [21.Apr.11 16:44] |
| e cam greu de lăsat aici un comentariu "expert" - și doar pe text, cum se spune, ignorînd (sau mă rog, străduindu-te să ignori cu detașarea impusă de etichetă și de regulamentul acestui gen de spațiu) conexiunile cu alte texte ale tale mai mult sau mai puțin recente, ori cu piesele lipsă din acel puzzle biografic pe care uneori cititorul ca mine e tentat, dacă nu să-l reconstituie, măcar să-i dea un sens oarecare. pe scurt, îmi pare un poem în care ai găsit (sau te-a găsit) formula poetică cea mai potrivită; în care ai reușit fără efort vizibil să faci tonul confesiv (cam violent pe alocuri) să coexiste fără sincope cu acuratețea stilistică; unul după care a cărui lectură autorul poate fi acuzat de multe, nu și de calofilie; unul al cărui mesaj îl poți eventual contesta, nu și ignora, lucru dovedit de comentariul pe care tocmai îl mîzgălesc acum; în care spațiile vorbesc la fel de limpede ca semnele în sine; un poem cu și despre cicatrici, mai vechi sau mai noi, pe nume răni; ca să închei într-un ton mai optimist, poate, de sezon. | |
| = zorii sunt intotdeauna bineveniti | Kosta Vianu [22.Apr.11 16:28] |
| nu alunga din inima ta teama/sa nu renunti nicicand la a fi trist/imi amintesc de cand ma batea mama/ca sa-mi aduc aminte ca exist... primavara are totdeauna in ea un astfel de venin, ca un rest de iarna nedigerat, ca o frica de lumina dupa un mare fel de intuneric. Ce sa zic? Ma regasesc pe alocuri, altele le-as fi zis altfel, poate, mai ales expresia "al norilor carucior", care imi suna mie din alt text, nu stiu de ce. Imi place mult lupul care a uitat sa mai urle si, ghinion, nici sa latre nu stie sau inca n-a invatat. O poezie a maturitatii de toate felurile, a unei frici de om implinit, daca intelegi ce mi se pare ca as vrea sa spun. Cu respect, KV. | |
| = . | Vasile Munteanu [23.Apr.11 09:05] |
mulțumesc, Alex, pentru lectură și semnul despre. Ștefan: nu trebuie să îți faci griji, cum nici textul nu este scris de un "expert", nici comentariul nu trebuie să revoluționeze cine știe ce criterii academice; mulțumesc pentru prezență. mulțumesc, Kosta, pentru lectură și pentru semnul despre. | |
| = Nu | Vali Tataru [25.Apr.11 13:34] |
| Retorica folk obositoare, incepand cu titlul... Nu poti scrie despre zori asa, si cu personificare, suntem in mileniul III... Apoi vers cu vers, e desfiintabil, desigur. Selectez cateva: "doar pomii aceștia înfloriți ce depun mărturie" personificarea pomilor, in special "infloriti", e folk. Iar folkul nu e poezie, e bagatelizare. "dar mai pot / să las vântul să iasă din mine / să mă simt / cutreierat de muzica fiarelor" figura cu vantul care iese din om e dubioasa rau, iarta-ma... iar "muzica fiarelor" e folk-inferno, deci no no no... Vine apoi in contrapunct "desigur voi scrie și despre lună ceva" si vii si cu "al norilor cărucior"... si vii si cu bietul "dumnezeu", sa fie oboseala maxima in versuri. Ultimul vers NU e o reusita, topica sluta NU ajuta in cazul unei poezii atat de conventionale, in sensul cel mai trist. | |
| = aveți dreptate | Vasile Munteanu [25.Apr.11 13:40] |
aveți dreptate, domnule Tătaru, dacă puneți problema la modul folk și nonfolk, aveți întotdeauna dreptate; măcar din simplul motiv că lucrurile sunt fie "bagatelizate", fie "prețioase"; deduc din lapidara dv analiză (și fără supărare, superificială, de suprafață) că sunteți adeptul prețiosului; foarte bine, soare e destul (încă; unii cred că în curând va fi prea mult). | |
| = dimpotrivă | Ottilia Ardeleanu [25.Apr.11 14:16] |
| eu cred că doar pomii înfloriți în ochii noștri ne arată cât de lupi nu putem fi. gardul dimprejur pare că "sugrumă", în fapt, existența lui - atât de strânsă - ne scoate în evidență nevoile: de iubire, de scris, de muzică, de viață, de natură. în fond, "acești zori" ne trezesc la viața reală, cea cu prea multe sirene în loc de note de pian... Ottilia Ardeleanu | |
| = . | Vasile Munteanu [26.Apr.11 06:02] |
Ottilia, atunci când este argumentată, respect părerea cititorului, indiferent de perspectivă; dacă spune un cititor că "înfloriți" e "folk", probabil că, în accepțiunea sa așa și este; chiar dacă nu văd de unde și până unde (probabil că, în copilărie, a fost constrâns să asculte până la refuz Hrușcă et comp); personal, am simțit și gândit cele de mai sus plimbându-mă agale printre cei apx 100 de pomi (majoritatea puiandrii și majoritatea plantați de către mine), care au înflorit întâia oară; nu neg, dacă aș fi chinuit o chitară, aș fi scăpat de emoția estetică de moment și acest text nu ar fi existat, netrezind astfel unora dintre cititori amintiri neplăcute; apoi, de exemplu, faptul că acești pomi "depun mărturie" este considerat o "personificare" trădează o manieră de interpretare pedagogică, școlărească, pe care nu am să mă apuc să o corectez, ar fi inutil; în definitiv, toți aveam anumite șabloane la care ne raportăm și e bine că ele sunt diferite; măcar din simplul motiv că unul dintre rosturile acestora este și acela de "a depune mărturie" despre noi; iar acesta nu este o personificare. oricum, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre. | |
| = +++ | Anni- Lorei Mainka [26.Apr.11 11:35] |
| scris pro- & contra ermetic despre dorul de cânt, urlet, strigăt, viața -viață.... "ca un pian...." expresiv original un poem in care chiar si cei care il desfiinteaza se vor regăsi, nu acum, încă nu și-au pierdut nici vocea nici saltul mortal din picioare.....iar gardul deranjeaza - părerea mea - doar pe cei care au fost cândva liberi.... (ultimele 3 versuri eu le-as fi sters or inlocuit) poemul are acea bătaie de inima intre primavara de-a afara si cea eterna din interior.... | |
| = trăiri specifice | Vasile Munteanu [27.Apr.11 05:29] |
mulțumesc, doamnă Mainka, pentru lectură și pentru cuvinte; gardul? să spunem că este deopotrivă o negare a instinctului de proprietate, și o inversare a valorilor sociale - mai direct spus, așa cum corect ați interpretat, libertatea (naturală) dispare tocmai prin delimitarea acestei proprietăți; îngrăditura, în loc de a delimita ce este de ce nu este al meu, pur și simplu constrânge, închide, izolează; concluzie: proprietarii sunt cazurile sociale ale unei infirmerii. nu voi renunța la ultimele (3)versuri; e vb acolo de o absență a unei arderi specifice (vezi "gazul") și de o alterare ("salvarea" lipsită de salvator; parafrazând o cunoscută cugetare: "prea multe" salvări, nici o salvare). încă o dată, mulțumesc pentru prezență. | |
| = domnule Muntean | Voicu Tudor [06.May.11 09:12] |
| -oare care este destinația cea mai pretioasă a poeziei? critic sau simplu cititor? -trebuie să recunosc că, opus unui alt cititor de-al d-vstră, secvența «dar mai pot să las vântul să iasă din mine» m-a făcut să revin d câteva ori asupra poemului -de asemenea nu cred că e fair sa desființezi o metaforă smulgând-o din context atât timp cât întreaga secvența creează de fapt o imagine foarte sugestivă -mie unul, cititor înrăit, deși neavizat, textul d-vstră mi-a lăsat acel gust (aproape palpabil) al poeziei autentice numai bine, tudor | |
| = . | Vasile Munteanu [06.May.11 09:55] |
| domnule Voicu Tudor, i) critic sau cititor? pentru a răspunde în acord cu anumite canoane estetice, ar trebui să mă lansez în teorii contradictorii, ceea ce nu intenționez; prin urmare, punctul meu de vedere este unul cât se poate de simplu (îmi place să cred că nu simplist): atât scriitorul, cât și criticul se adresează cititorului; numai că acest lucru se realizează din direcții diferite - unul din interiorul textului, celălalt din exterior; motiv pentru care se și presupune că un critic este (sau ar trebui să fie, în realitate lucrurile petrecându-se destul de rar astfel) obiectiv; dacă literatura ar fi posibilă fără critică? fără doar și poate; cum, de altfel, și critica ar fi posibilă fără literatură (a se vedea perioada de început a literaturii române, când critica era cu mult înaintea fenomenului literar) - ceea ce este și mai nociv; dar asta e ca și cum am spune că se poate circula cu mașina fără aportul agenților de circulație; rolul criticului (eu așa consider) este tocmai acesta, de a îndruma, de a participa la respectarea unor reguli estetice universal valabile, care să-l ferească pe cititor de autorul "abuziv", iar pe autor de cititorul neinițiat; pentru că sensul unei scrieri (una care corespunde acestei caracterizări) cred că acesta este: de a conduce (pe cineva/undeva/la ceva); știu că un astfel de răspuns nu epuizează subiectul, dar sper că am răspuns satisfăcător întrebării dv. ii) vizavi de "vântul care iese din mine" nu pot spune mare lucru; fiecare își apropie sensul care îl reprezintă; dacă formularea respectivă nu participa la tabloul descris, poate i-aș fi dat dreptate cititorului respectiv. iii) idem iv) după cum bine se știe, nici un text, indiferent de autor, nu poate satisface gustul oricărui cititor; cât timp există cititori care nu rămân indiferenți (mai ales dacă reușesc să se apropie de sensul dorit de autor) scopul acestuia, al textului, a fost atins. mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre. | |
| = mi-a fost de sete si foame | Gabriela Marieta Secu [05.Jun.11 10:50] |
| mi-a fost de sete si foame in poema asta a ta pe unde cuvintele păreau lacrimi si zambetea amare... mi-a fost sete si foame de niste cuvinte omenesti de niste sentimente e bine, nu suntem goi pe dinauntru... mai suntem | |
| = . | Vasile Munteanu [05.Jun.11 17:27] |
mulțumesc, Geea, pentru acest cumva "în timp". | |