| = VM, | marian vasile [17.Mar.11 07:51] |
| “fără alcool cât am fi fost noi de-atâtea ori ne-am ascultat unii pe alții încât tot de atâtea ori ne-am uitat” Altul. Dublu. Janus. Jerkill. Golem. Persefona. Umbra. Inconștient. Borges. Am fi putut…, ah, am fi putut multe în afară de acest blestemat “despre”. “un iisus cu baterie căruia dacă îi pui o monedă în gură îți dă pe loc râvnita binecuvântare”, apreciez, interesantă imagine și de-lăsătoare, deșertică. nici credinta... | |
| = o dragoste mare... | George Mira [17.Mar.11 08:57] |
| Literatura este, într-adevăr, pentru înstăriți... dar și pentru cei revoltați ("furia pe care o pune într-o singură mușcătură/acela izbit în figură de mii de pumni"), și pentru cei deznădăjduți ("disperarea pe care-o resimți când cei de-acasă îți transmit/toate cele bune într-o scrisoare/dar nu bani"). | |
| = par și impar | Vasile Munteanu [17.Mar.11 09:04] |
| Lepurologule: ai dreptate, orice adunare este o scădere; când afirm aceasta, mă gândesc că, în mod normal, nu ar fi fost nevoie de două zaruri; dar probabil că abia al doilea exprimă hazardul; desigur, nu vom ști niciodată care dintre ele este al doilea... domnule Mira: observația dv este pertinentă; o precizare se impune: și revolta, și disperarea (plus alte câteva) sunt "înstăriri"; atât numai că ele sunt... de altă natură. mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre. | |
| = ! | George Mira [17.Mar.11 09:17] |
| Veșnic ne amăgim cu astfel de lucruri. Nu, revolta și disperarea nu sunt "înstăriri", sunt căderi. Sau, mai curând, simptomele căderii. | |
| = ... | Vasile Munteanu [17.Mar.11 09:24] |
| căderi... de unde, domnule Mira? și unde sau în ce? propuneți chiar o simptomatologie a căderii? asta nu ar însemna că există implicit și o știință a ei? nu vă supărați că întreb, ignorant cum mă aflu, mi-am permis în timp o singură observație (îmi cer scuze că repet): cad numai când mă sprijin de oameni. | |
| = pangolinule | marian vasile [17.Mar.11 10:07] |
| …după cum nu vom ști niciodată care/cine/ce/cum (să-l ia dracu pe kant) este originalul. Poezia care se schimbă în confesiune e ca o (re)facere a lumii. Dumnezeu se confesează când zice… și se face. Poetul (specie ratată de creator, iluzie muierească, orgie) aidoma: ajunge într-o situație de lehamite a propriei stări și atunci începe să re-facă. | |
| = niște vagabonzi | Vasile Munteanu [17.Mar.11 16:46] |
| la urma urmei, Lepurologule, nu suntem decât niște vagabonzi; e drept, unii "fițoși", ascunzându-ne păducheria sub cât mai bombastice rostiri, care habar nu au că așteptarea lui Godot este una zadarnică; răstimp, zilele se repetă, iar așteptării îi ia locul blazarea sau diferite forme de nebunie; toate la fel de triste și de ridicole deopotrivă; pentru că sfârșim prin a vorbi singuri; iar mai trist de atât este că de ascultat nici măcar singuri nu ne ascultăm... bine că măcar unii dintre noi mai fugărim Iepurele. | |
| = viul la el acasa | Anni- Lorei Mainka [17.Mar.11 21:56] |
| m-am simtit bine intre aceste imagini in care se bea, se bate si se spera "câinele din tine zvâcnește" - apropiat de gustul care ne trezeste in plina furtuna!!! | |
| = lesa nevăzută a domesticului | Vasile Munteanu [18.Mar.11 06:31] |
în orice câine (aș crede că în orice ființă, formă însuflețită sau cum doriți să o numiți) se manifestă periodic acest imbold de necontrolat, al goanei prin dimensiune, al rătăcirii prin anotimp, urma unui vânat imaginar, al unei vieți ce subzistă probabil numai în gene; apoi apare liniștirea; câinelui i se face foame, sete, frig, somn; nu în ultimul rând, în timp, chiar a sfârșit prin a-și iubi stăpânul. mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre. | |