| = AdaLi și "ora de vara"! | Aurel Sibiceanu [27.Mar.10 14:27] |
| Poemul acesta, chiar el te poate apăra; precum Dao și De, poate fi sublimarea solitudinii și începutul comuniunii deodată... Neajunsul lui este în modul cum se va "oglindi" în...undele someșene!!! Probabil că tirul va stropi de jos până sus! În rest, rămâne cum am stabilit! | |
| = ”sângele pleacă în salturi de broască dinspre tălpi înspre creier” | Alexandru Gheție [27.Mar.10 14:40] |
| final reușit la un discurs liric direct, sincer, fără creșteri/descreșteri... imi place acel ”știi, mai știi” care face aici legătura între gânduri. nu aș schimba aici nimic, gândurile, senzațiile, constatările curg într-o cascadă lină și liniștită. Mi-a plăcut această călătorie pe aleile vieții, numai bine, alex | |
| = re: Aurel, Alexandru | Adriana Lisandru [27.Mar.10 15:09] |
| @ Aurel: oh, eu sper ca nu va ajunge si el in undele cu pricina, altfel ma voi vedea nevoita sa incep constructia digurilor...:) @Alexandru: multumesc pentru lectura si aprecieri - e un text in forma bruta, fara prea multe cosmetizari, poate ma voi intoarce peste cateva zile asupra lui. | |
| = Poem de reculegere, dar și foarte realist | Dragoș Vișan [27.Mar.10 17:57] |
| Centrul de greutate al poemului, lovitura de grație pentru o terapie de șoc individuală este: "în primul minut de tăcere. știi tăcerea aceea în care auzi cum sângele pleacă în salturi" Tragerea s-a sfârșit, puștile dorm în rastel. | |
| = @ Dragos Visan | Adriana Lisandru [27.Mar.10 20:20] |
| realist, doar si bajbaiala prin ceatza poate fi realista...:) multumesc. | |
| = Comentarea mesajului | Dragoș Vișan [27.Mar.10 22:02] |
| Începând cu titlul, de o mare concretețe, versurile capătă un specific al lor, o animare la viață, o pedulare între coșmar și dezmeticire. Deși se afirmă câte ceva concret despre imobilitatea corporală, a draperiei, a asigurării de viață, a tristeții, a câinelui ca paznic de credință, a documentarului tocmai terminat, în mod concomitent și în antiteză, precum într-un alt serial paralel, se declanșează o magie a mișcării interioare, cu distanțele nekilometrat parcurse, cu gloanțele primite, cu sângele și bătaia de inimă - care, culmea, "se opresc", se suspendă. Așadar este o ciclicitate, o stereotipie, viață-somn-(simili)moarte-naștere, după care urmează marea dilemă-autocunoaștere. Ieșirea din bătaia de inimă constituie metafora centrală a poemului tău. Aerul devine constrângător, dorința de cunoaștere sfâșie. Modestia te face să prezinți o "pernă ticsită" drept martor a inutilității interogărilor, numite autocritic "închipuirile tale". De fapt acestea sunt stările de revoltă, precum de altfel și toți tropii folosiți în discurs, tropi atipici, cu valori complexe, hibride, ca la Geo Dumitrescu. | |