| = pofta de drama | Roxana Sonea [04.Jan.10 03:00] |
| Am deschis textul si m-a prins imediat, e bine scris insa parca ii lipseste ceva, un punct culminant, parca e o poveste fara sfarsit, mai urmeaza ceva?:) Mi-ar place sa vad un moment hotarator, o reintalnire cu acel coleg, sau chiar cu Norica. Un conflict exterior care sa-l rezolve.. in vreun fel pe cel interior. Am dibuit un "dezbărasem".. debarasasem, oare? Ma bucur sa va regasesc. :) Cu drag, Roxana | |
| = amintiri | Doru Emanuel Iconar [04.Jan.10 16:50] |
Mărgele înșirate pe ața amintirilor, textul dumneavoastră. M-a dus cu gândul la propriile pățanii, nu prea îndepărtate. Am avut un coleg în clasele primare. Fiu de sirian. Cum suna, sărea la bătaie. Mă lovea, împingea, îmi arunca lucrurile pe jos, pe ce punea mâna rupea. Creioane, stilouri, căciulițe, haine, nimic nu scăpa. Asta patru ani la rând. Învățătoarea, nimic. Mom: atât știe, altceva n-a învățat de la părinți. Ce să fac? Într-a patra n-am mai putut. Doar l-am împins, atât de strașnic însă c-a zburat peste catedră. Bineînțeles, maică-sa scandal, dus la spital. Din fericire, n-a pățit nimic. Câteva vânătăi. Reacția învățătoarei: cam dur, dar de-acum înainte n-o să mai ai probleme cu el. S-a dovedit profet. Într-a opta eram amici. N-a reușit să intre la același liceu cu mine, dar e peste drum. Cum scapă de la ore, trece strada și mă așteaptă, dacă știe că trebuie să apar. Mergem spre casă împreună. Povestim, schimbăm impresii despre ore, profesori, noii colegi. Răbdarea mea l-a „îmblânzit” până la urmă. Doru Emanuel | |