| = Vă felicit | Daniel Ionuț Vasile [06.Dec.09 03:00] |
| Domnule Anton Vasile, vreau să vă felicit pentru acest eseu, care este un adevărat tur de forță, uimitoare fiind capacitatea dumneavoastră de a trasa o legătură conexă între toate aceste evenimente și informații; argumentația însăși, este foarte clară și justificată. Ați așezat discursul, într-o structură bine articulată care vădește pe deplin soliditatea cunoștințelor și a concepțiilor despre existență. V-am citit cu drag, putând afirma acum că această lectură mi-a prilejuit dodândirea unor noi perspective. | |
| = cred | Mihai Robea [06.Dec.09 08:41] |
| că d-voastră înainte de a scrie un eseu cu asemenea ambiții ar trebui să mai stați, să cugetați..și când pomeniți nume ca Cezar, Musollini punându-i pe picior de egalitate(cred că italienii v-ar alerga până în tocul cizmei), să mai căutați câte ceva despre ei, dincolo de ce spun detractorii/adulatorii..ar mai fi și alte lucruri care mi-au sărit în ochi la prima citire, desigur, este democrație, fiecare alege dacă se expune sau nu ridicolului, .. chestia cu ENERGIILE INSTINCTUALE mi se pare așa o CHESTIE.. ca am deschis gura mare, ca un crăpcean adică, să nu scap nimic. Când citesc un eseu îmi place să urmăresc logica cuiva, argumentele, asocierile pe care le face, felul în care se raportează la acel ceva disponibil(pe alocuri și indispensabil) ...dincolo de animozități și partizanate, prea puțin sau deloc relevante, recunosc că am fost hurducat, am ajuns plin de cucuie, treceți de la fil. greacă la acte din sec.XX cum luați liftul de la infirmerie la etajul 4 ORL internări ca să ce și de ce acest ghiveci eclectic cu gust de migdale amare dulceață de coada gâștei și ciuboțicacucului /De aceea, eroii de tipul "conducător puternic și drept", nu va fi aflat în democrație (chiar dacă democrația îl generează), ci în formele politice mistice extremiste sau în dictatură/(sic..transit, gloria mundi) spuneți onctuos (sau poate inocent)...dar eu vă întreb sec, Zău? ..poate vă mai gândiți.. și nu doar aici..unde înțelesul a fost oricum răsucit. | |
| = Precizare | Daniel Ionuț Vasile [06.Dec.09 08:42] |
| O singură mențiune aș dori să fac, anume că misticismul este puțin desuet, și nu tocmai valabil în societatea actuală, astfel nu cred că mai poate fi interpretat drept motivație sau factor prin intermediul căruia un individ să poată fi ademenit spre o ideologie sau alta. Acum această deplasare se înfăptuiește în virtutea unor considerente cu mult mai raționale, cum sunt cele de ordin economic. Oricum, este interesantă și această perspectivă. | |
| = Încă o precizare | Daniel Ionuț Vasile [06.Dec.09 10:48] |
| Desigur, nu putem acum nici să devalorizăm instinctualitatea cu totul, căci ea este într-adevăr o componentă esențială care intervine în procesul decizional al oricărui individ, ba mai mult decât atât, ea compromite claritatea și logica rațiunii. Ați scris un text care aduce în discuție o tematică interesantă. | |
| = Mulț | Anton Vasile [06.Dec.09 12:18] |
| Domnule Daniel Ionuț Vasile | |
| = Mulțumesc pentru apreciere! | Anton Vasile [06.Dec.09 12:58] |
| Domnule Daniel Ionuț Vasile Ar mai fi de scris un eseu despre această istorie care se repetă. Ea nu e ,,eterna reîntoarcere’’, așa cum o vedeau stoicii, ci așa cum o vedea Nietzsche. La fiecare ,,eternă reîntoarcere’’ se adaugă ceva. Eu văd evenimentele umane desfășurându-se programat, cu o anume repetiție ciclică, ,,lărgindu-se într-o amplă spirală'' spune Hegel, ca și cum codul genetic, în mișcarea sa elicoidală, ar acționa nu numai asupra individului, ci și asupra speciei umane, deci implicit asupra istoriei omenirii. Mișcarea în spirală presupune o repetare a nerepetatelor. ,,Toate-s vechi și nouă-s toate'', spune Eminescu. Precizare1 Da, aveți dreptate în ceea ce privește mișcarea politică. O mișcare de extremă dreapta ca cea legionară cu misticismul ei dus la extrem nu mai posibilă. Și totuși! Dacă cineva va vrea să transforme o mișcare mistică în una politică o va face. Angoasa existențială îl conduce pe om spre același misticism. Vă aduc în acest sens un singur argument – sectele sinucigașe Precizare2 E adevărat că instinctualitatea nu poate fi separată de om , că aceste energii există și au un rol fundamental în orice creație dacă sunt sublimate într-un act creator și nu ne lăsăm dominați de aceste energii. Mircea Eliade a sesizat încă din tinerețe această colosală forță instinctuală. El afirmă că patima este germenul găsirii ,, adevărurilor esențiale’’. Patima este generată de energia instinctuală. | |
| = Și eu cred | Anton Vasile [06.Dec.09 13:35] |
| Domnule Mihai Robea că mai trebuia să meditez. În fond Eseul este, așa cum spune Montaigne – încercare. Dacă ați fi citit cu atenție ați fi văzut că nu eu i-am pus pe Cezar și Mussolini pe picior de egalitate, ci Mircea Eliade. E un citat din Vremea nr.468, din articolul ,,Democrație și problema României’’ Italienii, nu pe mine o să mă alerge cu cizma, l-au alergat deja pe Mircea Eliade. Furio Jesi în Cultura di destra i-a consacrat un capitol de calomnii și injurii savantului român. Energiile instinctuale le-a descoperit Freud. El le-a numit libido. Aceste energii pot duce la dezastre și distrugeri, dacă ne lăsăm dominați sau la creativitate dacă sunt sublimate, cum a remarcat Freud. Mircea Eliade i-a zis patimă. Ea ațâță inteligența și duce, spune savantul român, la descoperirea ,,adevărurilor esențiale.’’ Grecii i-au spus menos, adică ardoare. În fond e vorba de aceeași energie instinctuală. Depinde cum o folosim. Dacă ne lăsăm dominați ne orbește, dacă o dominăm ne luminează viața. Da, pe ,,conducătorul puternic și drept’’ l-a generat democrația, căci în democrație a apărut, dar a fost perceput de mișcarea extremistă ca fiind divin. Conducătorii sectelor sinucigașe au apărut în democrație, în SUA, Japonia, Franța. Aceștia, inconștient au fost percepuți de prozeliți, ca fiind ,,conducătorii puternici și drepți’’, adică divini. | |
| = . | Mihai Robea [06.Dec.09 20:57] |
| domnule Anton, strict istoric, Cezar a fost un mare militar, un strateg de geniu, aclamat pe câmpurile de luptă ca imperator inclusiv datorită bravurii și exemplului personal, un remarcabil reformator, un vizionar, lucru consemnat de toate istoriile, cum și victoriile sale, unele obținute cu destulă cruzime. Au fost momente în care Cezar, cu puterea pe care o acumulase, putea să șteargă Republica cu un singur gest, dar nu a făcut-o, a lăsat Senatului suficientă libertate(cred că pentru asta chiar nu este nevoie să vă dau argumente) iertându-le unor adversari politici destule, a refuzat titlul de "rex" de mai multe ori. Este adevărat că a primit cam toate onorurile care se puteau primi la aceea vreme, dar a crezut sincer în instituția Senatului, mai puțin în calitatea unora dintre cei care îl compuneau. Probabil că nu i-a displăcut, dar a păstrat niște limite. Ironia sorții este că nu peste mult(27 i.H.) Senatul îi va acorda lui Caius Octavianus titlul de "August", deschizând astfel seria împăraților. Despre Benito Mussolini, cred că știți ce consemnează istoria, fără a pune accentul pe biografiile care vorbesc despre desele sale încăierări pentru care intrase în conflict cu poliția, mai ales în Elveția, dar și în Austria, Italia, mi se pare un lucru nu neapărat semnificativ aici, ...între 1935-1936 uzând de întregul arsenal modern cucerește Etiopia, plecând din Somalia(teritoriu pe atunci italian), desfășurând un adevărat genocid împotriva populației civile și a "luptătorilor" înarmați cu arcuri, săgeți și sulițe. Despre dezastrul trupelor italiene pe toate fronturile ..Africa de Nord, Grecia, Rusia, chiar Italia, nu cred că are rost să mai vorbim. A obținut un anumit sprijin popular din anumite considerente(cel puțin la început) oferind locuri de muncă.. a îmbunătățit serviciile Căilor Ferate Italiene, a reorganizat poliția..dar mai ales a desfășurat un cult al personalității rar întâlnit. Cântăriți singur dacă aceste realități admit legitimitatea unor comparații, poate "in extremis"..dar chiar și așa.. există destule surse de informare, nu știu în ce context a folosit Mircea Eliade această comparație, însă ne putem păstra libertatea de a gândi, de a avea păreri, având simțul măsurii și al ridicolului. Câte ceva despre Freud mai știu și eu, perfect de acord cu ce spuneți aici, numai că d-voastră încercați hazardat să găsiți explicații pe un anumit palier bravând... cum poți face o comparație între Roma lui Cesar și Italia lui Mussolini.. atât de diferite, ca mentalități, ca mod de viață, în fine Democrația a secondat umanitatea cam tot timpul, grecii au sublimat-o(poate), ca adunare a oamenilor liberi, demni și responsabili, am îndoieli că acum două sau trei mii de ani cantitatea de inteligență era mai mare în lume, ba dimpotrivă, acum a fost împărțită la mai mulți. Chestia cu acești conducători ai sectelor sinucigașe care etc, etc..este un fenomen atât de marginal încât chiar că raportarea pe care o faceți nu are vreo relevanță, a avut ceva ecou secta Moon, subiect gras pentru media o vreme, dar cam atât. | |
| = Ceyar , Mussolini și chestia marginală... | Anton Vasile [07.Dec.09 11:02] |
| Sunt de acord cu incompatibilitatea asocierii lui Cezar cu Mussolini. Cezar a instaurat triumviratul și a redus puterea senatului. A îndreptat armata împotriva senatului și a instituțiilor civile pe care trebuia să le apere. Ca strateg a fost neîntrecut. Napoleon i-a fost discipol fidel. (Comandanți militari - Dicționar, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983). Totuși, în pofida păstrării senatului el a cumulat suficientă putere pentru a domina legislativul. Despre Cezar, clevetitorii spuneau că a fost bărbatul tuturor femeilor și femeia tuturor bărbaților. Poate este o exagerare răuvoitoare, dar este cert că a fost un instinctual. La Mussolini a dominat instinctualitatea - ,, instinctele sunt puternice.’’ (Jaques de Launay – Psihologie și sexualitate, Ed. Venus , București, 1993, p. 240 ). Profesiunea sa a fost de ziarist. Un ziarist instinctual extremist, un revoluționar violent. Un afemeiat care își consuma mare parte din energiile instinctuale în aventuri de noapte cu diverse femei. Se căsătorește în pofida opoziției părinților cu fiica amantei tatălui său, amenințându-i pe părinți cu revolverul, că o împușcă pe viitoarea soție și el se sinucide. La gestul lui teatralist părinții cedează. Căsătoria nu-l împiedică la noi aventuri. ,,I-au influențat , oare, excesele sexuale rațiunea, i-au micșorat forța vitală? Nu se știe!’’,( ibid. p. 248). Dar, spune Launay, numeroasele aventuri i-au accentuat versatilitatea. Deși inteligent versatilitatea îl face superficial. Benito era și fricos. ,,Mă tem de copaci și de câini și chiar de umbra mea.’’ Îi spunea unei ziariste cu care colabora în perioada cât a fost ziarist. (ibid. p. 249) . Și totuși la patru atentate a făcut față cu brio și i-au consolidat popularitatea și dictatura. Dar aceste atentate îi întăresc înclinația în superstiții. Își protejează virilitatea de oamenii cu ,,privire rea’’ din mulțime, punându-și mâna în buzunar cu care își acoperea penisul de privirea,, malefică’’. Se înconjoară cu icoane, fetișuri, un întreg arsenal superstițios, pe care îl practicau și vechii romani pentru a-și apăra virilitatea. Dar nu aceasta este esența citatului. Esența este că Mircea Eliade a fost atât de mult scârbit de democrația românească, încât, cu toate că a trăit în democrații stabile, nu și-a schimbat opțiunea politică de-a lungul vieții. A rămas același defetist față de valorile democrației. Dovada este cartea sa - Salazar și revoluția portugheză. În Jurnal își menține simpatia față de mișcarea legionară și pentru dictatură. ( Norman Manea - Despre Clovni: Dictatorul și artistul, Ed. Polirom , 2005). Chestia cu conducătorii sectelor sinucigașe și nu puține la număr (Messia Jim Jones, Davidienii, Templul soarelui, Aum , Moon) și grupul de ucigașii mistici Charles Manson, ca și mișcările de extremiste din perioada interbelică, toate oferă un ,,conducător puternic și drept’’ de natură ,,divină’’, în care omul simplu caută ,,securitatea’’ în fața angoaselor existențiale, pe care individualismul democratic nu i le poate oferi. Așadar, nu este un fenomen marginal, ci ,oricând, posibil într-o democrație unde omul nu-și află siguranța și trăiește într-o permanentă anxietate existențială. | |
| = / | Mihai Robea [07.Dec.09 19:27] |
| Cezar a dat o strălucire nemaintâlnită Romei, marile personalități istorice sunt irepetabile, fiecare dintre aceștia este mare în felul său, cât de mult contează că a restrâns atribuțiile unui organism care funcționa atunci bolnav, venind în întâmpinarea gândurilor tuturor romanilor? Cezar nu a îndreptat armata împotriva unor înstituții civile fiindcă nu era nebun să o facă decât dacă avea motive temeinice, raționale. Napoleon, deși l-a studiat pe Cezar, nu i-a fost discipol pentru simplul motiv că a fost Napoleon. In câțiva ani prin măsuri energice și hotărâte a scos Franța din criză, a instaurat ordinea, i-a dat legi, a fost și el un mare legislator, cam toate instituțiile comunității europene acolo își au rădăcinile. Toate aceste mari personalități au avut instincte puternice, desigur, de multe ori izbucneau, mai ales în particular, alteori erau lăsate să izbucnească, cazul lui Napoleon este celebru, fiind și cel mai apropiat. Chiar în urma unei asemenea crize care aproape îi înspăimântase pe martorii oculari spunea, brusc liniștit.."Asta mă dispensează de a fi", știind că vorba se va duce repede și la țintă. E greu să judecăm asemenea personalități cu măsurile noastre limitate, dincolo de temperament și carismă erau dominați puternic de rațiune, altfel nici nu ar fi fost ce sunt azi pentru popoarele lor și întreaga lume. Citind mai multă istorie veți înțelege și singur de ce nu pot fi puși Cezar și Napoleon pe aceași treaptă cu Hitler, Mussolini, etc., chiar dacă instinctul de cuceritori a prevalat și la unii și la alții.. nu și capacitățile, nu și ce i-a însuflețit, nu și gustul pentru sânge. Vis a vis de eseul d-voastră, părerea mea, opțiunea ar fi spre un regim autoritar corect, mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla, din multiple considerente, probabil că după un nr de ani se va ajunge la o bunăstare aproximativă pentru o majoritate a populației, nu cred că în condițiile de azi mai contează atât de mult cine conduce un stat(fiindcă actele de voință sunt strict limitate de atribuțiile funcției), chiar dacă asta influențează, suntem prinși, ca stat, într-un angrenaj și avem obligații, problemele se pun altfel, e vorba de capacitatea de funcționare a instituțiilor, de proiecte de lungă durată, de urmărirea lor tenace, de | |
| = Domnule Mihai Robea | Anton Vasile [10.Dec.18 14:27] |
Polemica cu dumneavoastră mi-a făcut plăcere și m-a incitat să cuget mai profund. E adevărat. Cezar a restrâns prerogativele Senatului pentru a crește propria sa putere. Informația, anume că a îndreptat armata împotriva Senatului și a unor instituții civile o am din dicționarul Comandanți militari, Ed. Științifică și Enciclopedică , București, 1983. Poate nu e cea mai elegantă exprimare a autorului. Trecerea Rubiconului poate fi și astfel interpretată. Citez: ,,El a transformat armata republicană de luptători retribuiți într-un mecanism într-un mecanism subordonat intereselor și ambițiilor sale de lider al ,, grupării populare’’, îndreptând-o împotriva Senatului și a instituțiilor civile pe care trebuia în fapt să le apere.’’ (p.69) și ,,Bonaparte nu s-a despărțit în nici o campanie, din multele întreprinse, de ,,Comentariile militare’’ ale înaintașului său.’’(ibid. p.69). De aceea, cred că Napoleon i-a fost discipol. Și alți autori menționează acest lucru, anume că nu s-a despărți de Comentariile militare ale lui Cezar. Un regim autoritar corect? Un Țepeș? Prea instinctual și mare vărsătoriu de sânge. Un Antonescu, prea brutal. Care ar fi după domnia voastră modelul de regim autoritar corect? Avem nevoie de proiecte și de urmărirea lor tenace de către oamenii politici. Dar pentru aceasta, omul politic nu trebuie să rămână la starea din veacul trecut – un animal politic. În secolul XXI avem nevoie de omul politic și nu de animalul politic, de omul care să pună respectul, chiar cu fanatism, pentru principala valoare a unei democrații stabile – supremația legii. Atunci, acel conducător va fi perceput cu adevărat autoritar, nu doar un cioflingar. Detalii într-u viitor eseu. | |