| = salcia si poemul de iubire | Dana Stefan [12.Nov.09 17:27] |
| daca ne ridicam insa la doua palme de nisip, salcia se integreaza in multitudinea de verzuri, pt. ceea ce credem noi ca trebuie sa fie ea e poate simpla noastra nevoie de a ne explica propriile stari. indulcim astfel asperitatile propriei existente incarcand acest copac cu grave semnificatii.. cat priveste acest poem, e unul de dragoste si uite am strans si eu cateva intrebari si poate ca zilele ce vin ma vor ajuta sa le asez macar intr-o ordine, ca sa pot gandi la raspunsuri: om fi o bucurie a momentului celui care ne-a creat? :) si daca adaug la asta si cartea de capatai scrisa de oameni, suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu si-a creat propriul lui spatiu de joaca pe pamantul acesta? si daca mergem mai departe, la Mitul Zburatorului, o fi avut nevoie de o proiectia a sa ca sa iubeasca asa cum trebuie? adica Dumnezeu a simtit nevoia unei femei palpabile in existenta sa? :) a creat un spatiu ideal de iubire unde s-a proiectat pe El chiar si intr-o forma de o clipa, ca sa guste placerea unei atingeri palpabile dintre El si altii? alta?! si ultima intrebare: Ce aluat miraculos a putut fi acel barbat din care s-a putut framinta apoi din el acea femeie daca pustnicul PLIN DE O STRANIE PRESIMTIRE a altoit iute un trunchi de copac INCA DINAINTE DE VREMURILE CE TREBUIAU SA VINA si unde, serpuind pe colina cu meri RODITI, s-a calauzit el insusi, ABIA APOI, de o troita?... Linea | |
| = încleierea unei rame | Petru Teodor [13.Nov.09 02:42] |
| bárbatul-femeia... dar nu sunt două jumătăți, care reflectă împreună un singur chip? apa, în reflectarea ei nu-și pune întrebări de genul acesta. împărțirea aceasta (tăierea aluatului) a avut rostul de-a aduce instabilitatea (și implicit căutarea, pentru că o apă care stă nu trăiește, nici nu frământă în ea, luând cu sine părți din tot și din toate) acolo unde se afla prea multă liniște și pace. am mai zis asta și cu alt prilej. cel care merge pe un drum lin nu are cum să știe ce este căderea, până nu cade. dar atunci poate fi prea târziu. și atunci au apărut apele curgătoare. care se vărsau în acele ape mari, liniștitoare, reflectare a chipului. trei au fost mereu. nu se poate altfel. purusha, prakrti et anima. Brahma, Shiva, Vishnu. etc. dar împreuna acestea formează chipul. cum ar putea oare respirația mea să-ți spună cine sunt. sau reflectarea mea? poate doar inima și sângele meu să te poarte un pic mai aproape. dar niciuna și toate. Dumnezeu se afirmă (se leagă) și se neagă (se dezleagă) în același timp. pentru că formele moarte nu îl port cuprinde. iar ceea ce stă - moare. aici este tragedia făpturii (lucrului clădit) - faptul că odată început (însuși gândul, schița gestului), creația (fie ea făptură, poezie etc.) este sortită pieirii (odată afirmat, odată trezit șarpele din adormirea lui...). de ce totuși...? pentru că măduva osului doar prin distrugerea lui poate fi extrasă. cei ce au fost în cei care vin, niciodată aceiași. și din cel ce a fost ce rămâne, din cei ce vor fi ce va fi? nu știu. nimeni nu știe. doar credem. atât. cu respect, același pt. | |