| = Da | Liviu-Ioan Muresan [21.Jun.09 14:50] |
| excelent, amuzant, filozofic, lejer ca exprimare și plăcut citirii. Ar putea sta pe pagina cu recomandatele, e altceva, e pentru meditație și degajare. Chiar mi-a făcut plăcere să citesc aici. LIM. | |
| = Mă fascinează… | George Ene [21.Jun.09 19:16] |
Mulțumesc pentru apreciere. Noi, poeții, ne mai trezim vorbind, din când în când. Așa că dacă mai greșim față de subiectele ce le atacăm, ni se iartă, că n-am știut ce facem /”Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”/… Un singur lucru mă fascinează: că modelele minții noastre nu se suprapun pe modelele realului. De aici și dezbaterile – unele în filozofie, altele-n poezie. Așa va fi cât va exista lumea și pământul: Una-i una, alta-i alta! …M-ai bucurat, crede-mă. Te mai aștept. Voi trece și eu pe la tine. Cu drag, | |
| = Dincolo de lucrurile serioase si explicite | ion burhan [23.Jun.09 06:00] |
| Dincolo de lucrurile serioase si explicite cu care ati operat,remarcabile mi se par scenele din planul secund in care intervine autoritatea pentru a reglementa diferendele.O autoritate care seamana izbitor si hilar cu modelul nostru romanesc,ceea ce a si facut, de fapt, posibila atat de usor grefarea totalitarismelor.O autoritate cu iz cazon, care vorbeste rastit, da porunci care nu pot fi comentate ci executate, amenita cu pedepse grele iar cand se abtine de la represiune , trebuie luat ca o dovada de mare toleranta. | |
| = Românii au fost și sunt niște mielușei… | George Ene [10.Dec.18 14:27] |
Dragule, am râs cu poftă citindu-ți comentariul. Așa e, ai dreptate. Dar dacă nu prezentăm lucrurile prin antiteză, nu ne crede nimeni. Concret, dacă ai studiat, cât de cât, Vechiul Testament, ai văzut acolo, că după „ieșirea” evreilor din Egipt, Dumnezeul lor era atât de neînduplecat cu celelalte seminții, încât una-două le dădea pe mâna evreilor, cu poruncă (reține: cu poruncă!) ca până dimineața evreii să le treacă prin foc și sabie, că erau copii, că erau animale, că erau femei însărcinate. După povestea asta a apărut, după 2000 de ani, Inchiziția, și tot așa, cu crime în numele Domnului. Nu de la noi, românii, au învățat marii criminali ai istoriei, inclusiv cei botezați „totalitariști”, porunca („cazonă”) și ghilotina, ci de la cei despre care scrisei mai sus. Observă, te rog, că acum nu ne mai dor lecțiile amare ale umanității (deși ar trebui), pentru că a apărut la orizont și se profilează tot mai accentuat un alt feroce și oribil criminal în masă, de data asta al întregii umanități: capitalul – „împletirea capitalului financiar cu cel bancar” (cum prognozase cineva, încă din 1917). Acest capital ne va fi groparul, dar și sieși gropar. Porunca, un moft! Crima – asta să ne cutremure! Vezi și dumneata copii care-și ucid colegii și profesorii. Și unde? În „Țara Cea mai Cea”! Asta urmează. Asta ne paște pe toți, nu amărâtul acela de totalitarist, care a fost bineintenționat, dar, pe care, din păcate, l-a ucis Mafia. | |
| = De ce Faust nu trebuie să meargă în iad ? | Virginia Popescu [23.Jun.09 16:57] |
| Un poem filosofic de o mare profunzime, în ciuda tonului ludic și care mă poartă cu gândul la Friedrich Nietzsche, mai precis la "Călătorul și umbra sa" sau "Omenesc, prea omenesc". Voi cita un mic fragment: "Judecata și circumstanțele atenuante. - "Trebuie să fii cinstit cu diavolul și să-ți plătești datoriile față de el' apucă să zică un bătrân soldat, când i se povesti mai detaliat istoria lui Faust. "Faust trebuie să meargă în iad". "Teribili sunteți voi bărbații, izbucni atunci soția sa. Cum se poate așa ceva? Singura lui vină este că nu a avut cerneală în călimară! Desigur, este păcat să scrii cu sânge, dar nu destul pentru a condamna un bărbat atât de arătos, la chinurile iadului"! Totul este relativ în filosofie ca și în viață. Depinde din ce punct de vedere e privită problema... Cu plăcerea lecturii... | |
| = Cunoașterea e deschisă la ambele capete | George Ene [23.Jun.09 21:08] |
Ați scris, nu glumă! Într-adevăr, lecția lui Faust merită toată atenția. I-ați explicat esența, care e chiar nevoia omenească, în general, și tocmai de aceea tangentă, ba chiar mulată pe Faust. Numai că eu am plecat din alt punct de vedere când am dezvoltat tema de mai sus, umanizând-o până la „a mă jertfi pe mine însumi”, spre a dovedi că problema cunoașterii e insolubilă. Platon a explicat-o prin teoria Ideilor, potrivit cărora nu cunoaștem lucrurile, ci numai ideile noastre despre lucruri. Aristotel a complicat problema cunoașterii spunând că lucrurile emană efigii care ne lovesc simțurile (ochii, nasul, auzul etc., și de-aia cunoaștem). Hegel a încercat o mediere magistrală între Platon și Aristotel, trecând-o și prin scolastici, numai că el a ridicat mult prea sus Ideea, sugerându-ne că e Dumnezeu. Kant a respins Ideea, și ne-a impus o noțiune tenebroasă, care e Lucrul în Sine, cel absolut incognoscibil. Abia Jean Piaget, un psihogenetician elvețian, a intuit ceea ce le lipsise filosofilor timp de peste 2000 de ani, și-anume, că cunoașterea e graduală și evolutivă, fiind legată de spațiu și timp… El a studiat foarte atent cunoașterea la copii și și-a extins concluziile. Dar nici el n-a rezolvat problema. Dar să revin la Kant. El a spus, pe bună dreptate, că Lucrul în Sine e cu totul altceva decât lucrurile concrete. Lucrul în Sine e o noțiune permanent deschisă, fără început și fără sfârșit. Exemplu. Un scaun real nu e un scaun gândit. Sunt N modele de scaune, numite diferit, așa că atunci când vorbim despre scaune, niciunul dintre noi n-are în mintea lui un model de scaun care să coincidă cu al semenului său. În afară de asta, pe scaun poți sta, dar pe noțiunea de scaun nu poți sta. Ei, și de-aici concluzia: că știm cu precizie că nu știm nimic cu precizie. Dar ce este precizia, în cunoaștere? Lucrurile abia de aici încep să se complice… Dar despre toate astea dumneavoastră ați învățat relativ recent, așa că mă înțelegeți ce vreau să spun. Natura omului e complet bulversată din cauza nesiguranței cunoștințelor noastre. Noroc că reușim să ne aproximăm cunoștințele pe baza intuiției, a imaginației și, firește, al talentului. De aceea, Kant însuși scria versuri și avea o prețuire imensă pentru poeți… Tot așa cum am eu pentru dumneavoastră, | |