| = Lumina orbului | Simina [26.Aug.05 22:32] |
| orbul din mine...m-am infiorat. stralucitoare poezie, ce pot spune... | |
| = "învăluind în stropi chemarea către Tine" | Dana Lucaci [27.Aug.05 12:01] |
| Poem-mărturisire, confesiune a credinciosului orb uneori din noi, căutând, "pe marginea tristeței melancolie", acea lumină de dincolo de el. Ruga "la frângerea pâinii" - nobilă metaforă, Maria. Uneori ai măiestria de a picura cuvinte ca niște lacrimi de ceară din lumânarea spiritului niciodată apus. O vizuală în care și imaginea și cuvântul, îmbinate în armonie, aduc cititorului câteva clipe "ce chipul ți-l descrie", în frumusețe fără umbre. Drag, Ela | |
| = Un semn de multumire! | Maria Prochipiuc [27.Aug.05 13:00] |
| Mulțumesc Alinei pentru atenționarea unor greșeli! Simina – mulțumesc de oprire peste aceste cuvinte care s-au vrut să fie pline de lumină Dana - e confesiune, se poate spune și asa, a celui care vrea doar lumină, am încercat prin cuvinte destul de … să aduc lumină, lumina de dincolo de noi și în noi. Șe pentru că lumina nu poate veni decât de la El am încercat să primesc lumina în lacrimi desenând cu ele chipul celui care mi-a dăruit lumina, lumina la mine a venit sub forma unor flori de un alb obositor. Mulțumesc! | |
| = a cincea - tot fragment | serban georgescu [27.Aug.05 15:02] |
| "... în ochii tăi izbucnesc trupeștile lacrimi. Și totuși, orbește, surâsul ..." | |
| = Șerban.... | Maria Prochipiuc [27.Aug.05 15:08] |
| Cum? Nu se poate! am reușit acest lucru să pătrund dincolo de cuvintele mele și să ajung la Rainer Maria Rilke, nu, nu se poate ce mi-ai spus acum, mi-au adus cu adevărat lacrimi în ochi, e dincolo de perceperea mea. Îți mulțumesc pentru această bucurie! Dacă poți poate îmi dai un link ceva unde pot găsi această elegie. | |
| = cand lumina vine din inauntrul | Nuta Craciun [27.Aug.05 15:12] |
| din lumina ta interioara tu faci cununa o asezi pe fruntea cuvintelor si pasesti... drag Anana | |
| = in curand toate pe site! | serban georgescu [27.Aug.05 15:37] |
| Elegia a cincea (dedicată doamnei Hertha Koenig) Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceștia puțin mai efemeri decât noi, aceștia care de timpuriu dau năvală, grăbiți PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziți de o voință mereu nepotolită? Îi înșfacă, îi aruncă, îi stoarce, îi încovoaie și iarăși îi prinde; ca și cum aerul ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos pe covorul ros și tot mai subțiat de necontenitele lor salturi, pe acest covor pierdut undeva în văile lumii. Lipit ca un plasture, ca și cum cerul mahalelor ar fi rănit în acel loc pământul. Și abia, iată, ridicați în picioare, luând acolo chipul majusculei primordiale a prezenței..., de-ndată de asemeni bărbații cei mai puternici sunt rostogoliți iarăși, ca dintr-o joacă, îl înșfacă neîncetat, precum August cel tare, la masă, o farfurie de cositor. Ah! și-n jurul acestui centru, trandafirul contemplării: înflorește și se scutură. În jurul acestui șteamp - pistilul - care, atins de propriu-i polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct al nemulțumirii, fără ca el niciodată s-o știe, - nemulțumire schițând un ușor surâs prefăcut și lucind cu subțirea sa coajă ce stă să se frângă. Și-acolo, veștejitul, zbârcitul halterofil, care-acum, bătrân, bate doar toba, scufundat în pielea-i atât de largă că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt, aici, i-ar supraviețui, surd și uneori puțin rătăcit în pielea sa văduvită. Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, - ca și cum ar fi fiul unei cefe și al unei călugărițe, - solid și bine-mplinit, în întregime numai mușchi și naivitate. O, voi, de care o suferință, ce copil încă era, se amuza ca de o jucărie, în una din lungile-i convalescențe... Și tu, cel care într-o cădere așa cum numai fructele o cunosc, tu care fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul mișcării făurite de ele toate (și care, mai iute ca apa, străbate-ntr-o clipă primăvara, vara și toamna) - tu care cazi și te izbești de mormânt: uneori, într-un scurt interludiu, pe fața ta o icoană-a iubirii ia naștere, mamei tale, rarei ei duioșii menită; totuși, de-a lungul trupului tău, uzat până la a nu mai avea relief, acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăcește, se pierde... Și iarăși bărbatul și-a lovit palmele pentru un nou salt și înainte ca pentru tine o durere să devină vreodată mai deslușită, aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind, preîntâmpină izvorul suferinței tale, și dintr-o dată în ochii tăi izbucnesc trupeștile lacrimi. Și totuși, orbește, surâsul ... Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Așaz-o printre acele bucurii nouă ÎNCÃ nedeschise: și pe grațioasa urnă slăvește-o cu o înflorită, înaripată inscripție: "SUBRISIO SALTAT" Apoi tu, fermecătoareo, tu, ocolită tăcut de cele mai încântătoare bucurii. Poate că franjurile tale se bucură pentru tine -, sau pe sânii tăi zvâcnind de tinerețe mătasea de un verde metalic infinit răsfățată se simte și nimic nu-i lipsește. Tu, mereu altfel, pe toate talerele șovăitoare ale echilibrului, oferind fructul seninătății în plină plină lumină sub umeri. Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă - unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt căzând, ca într-un neizbuit salt a două animale stângaci împerecheate; - unde greutățile sunt încă apăsătoare, unde pe vergile zădarnic învârtindu-se, farfuriile încă se clatină ... Și dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată, locul cu totul negrăit, unde Preapuținul pur de neînțeles se preschimbă și brusc zvâcnește în acel Preamult golit. Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre iese din număr și-n nimic se preface. O, piețe, o! piețe-n Paris, nesfârșită scenă de spectacole, unde modista, MADAME LAMORT, împletește și răsucește și țese drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt din care născocește mereu alte noduri și funde și flori, cocarde, fructe artificiale - toate cu false culori - pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preț redus. ............................................................................................. Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaștem - și acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiții ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire, și-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate, turnurile voluptății, scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite una de alta, - și AR PUTEA în fața spectatorilor din zori, nenumărații morți tăcuți: mereu ascunșii, de noi neștiuții, micii lor bănuți de fericire, valoroși în eternitate, cu-adevărat înaintea celor doi surâzând în sfârșit pe alinatul covor? | |
| = O sonoră coloană de lumină! | Bejliu Anne-Marie [28.Aug.05 12:46] |
| O clipă durează să citești minunea versurilor tale, o încântare, o înălțare a sufletului, o iluminare! Trăiesc o bucurie fără margini pătrunsă de muzicalitatea cuvintelor atât de măiestrit așternute pe foaie! “oriunde-aș fi lumina mi se prelinge lacrimi” – tristețe fără margini mă cuprinde în fiecare noapte și caut mângâiere în vocea Sa profundă, caldă. Nu I-am văzut niciodată chipul, dar strălucirea,lumina orbitoare care m-a scos din haosul durerii, da. | |
| = cu sufletul încovoiat în noapte | Maria Prochipiuc [03.Sep.05 19:28] |
| Anne – Marie – s-a vrut a fi înălțare a sufletului mai întâi, mă bucur mult când întâlnesc oameni pătrunși de muzicalitatea cuvântului simplu. În această poezie nu s-a vrut să fie tristețe, și totuși am manifestat bucuria prin lacrimi, bucuria luminii, a luminii care este dincolo de noi, care ne caută, doar trebuie să deschidem ochii și să privim... | |