| = Dragoste, muză, dragoste... | Ionovici Titi [03.Jul.05 22:16] |
| S-au cunoscut la Viena în 1872. Pajul Cupidon a întins arcul și i-a săgetat pe amândoi. Frumoasă, spirituală, cultivată, Veronica e o femeie plină de poezie și mister, romantică și provocatoare. Pentru ea, Eminescu lasă Berlinul și vine la Iași, dorind s-o revadă. Poetul îi dedică versuri eminente, iar poetesa modestă, imitându-l dulceag, îi dedică stihuri… "Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge... Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge, Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ. Și dorești a mea iubire... Prin iubire pân-la tine Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg, Cum să fac! Cand eu micimea îmi cunosc atât de bine, Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg." Când, în 1879, se stinge la Iași soțul ei, Ștefan Micle, lasând-o săracă, fără sprijin material, Veronica vine la București. Timp de mai bine de o lună, împreună cu Emin (cum îl alinta), luptă pentru obținerea unei pensii. Pe stradă, el o prezenta amicilor drept logodnică. Se gândesc să se căsătorească, însă Maiorescu(Demiurgul) și junimiștii afirmă că, dacă poetul se însoară, "nu va mai plânge așa frumos". "Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni? ........................... Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu dintâi – Să-ți dau înțelepciune? .............................. Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pamânt rătăcitor Și vezi ce te asteaptă." În 1883, când Eminescu s-a îmbolnăvit, Veronica Micle a căutat să-i fie de folos, făcând tot ce a putut spre a-i alina suferința și a-i asigura o bună îngrijire. Eminescu a îndrumat-o pe Veronica Micle să compună poezii și i-a apreciat creația. Cele mai valoroase poeme oglindesc dragostea ei pentru Eminescu, cu momente pasionale, bucurii, supărări, mărturisiri, melancolii, revolte, temeri, împăcări - un "adevarat jurnal poetic". Au valoarea sincerității și a unei grații de necontestat: "De câte ori am tresărit La fieșce mișcare, Crezând că poate ai venit Tu, dulce arătare. Ș-apoi de câte ori am plâns văzând că noaptea vine Și lampa singură o-am stins, Iubire, fără tine". După stingerea Luceafărului, regretele o stăpânesc pe Veronica. Pleacă la Mănăstirea Văratec. Tulburată, parcă-l vede pe Emin în oglinda pârâului de munte. Dorind să se ducă dincolo…se stinge la doar două săptămâni după… Prin moarte, s-a logodit cu Eminescu pentru veșnicie… | |