| = completare | maria tirenescu [19.Oct.05 13:42] |
| Am gasit, in alte surse, date despre Gabriela Mistral si o alta traducere. Cred ca merita o comparatie. GABRIELA MISTRAL ( 1889-1957) Poetă chiliană lirică meditativă cu accente neoromantice și simboliste, închinată pământului natal, copilăriei, dragostei, istoriei și viitorului țării. Și-a început cariera modest, ca simplă învățătoare într-un sat pierdut din provincia chiliană, luptându-se din greu cu lipsurile vieții zilnice. Moartea tragică a bărbatului iubit – pe când poeta avea 30 de ani – lasă o adâncă și amară urmă în sufletul ei sensibil. Și renunțând la ceea ce se înțelege în mod curent printr-o viață proprie, se apleacă asupra vieții celorlalți: mama și copilul sunt subiecte la care poezia Gabrielei Mistral va reveni adesea. Din volumul „Tata”, tradusă de Ion Frunzetti, am regăsit poezia . Pâinea Mi-au lăsat o pâine pe masă, Jumătate arsă, jumătate albă, Ciupită pe deasupra, frântă-n două, Cu fărâmițe de bulgări de nea. Mi se pare nouă și nemaivăzută Deși cu altceva nu m-am hrănit nicicând, Dar tot umblând după o coajă, somnambulă, M-au părăsit și pipăitul și mirosul. Miroase-a mama când mă alăpta. Miroase a văile – trei – pe unde-am trăit: A Aconcagua, Pátzcuaro, a Elqui, Și a rărunchii mei, când mai cânt din rărunchi. Alte miresme nu mai sunt în odaie Și de asta izul ei mă cheamă-ntr-atât. Și nici nu-i nimeni în toată casa, Afară de pâinea asta frântă pe-un taler Care cu trupul ei mă recunoaște Așa cum eu, cu-al meu, o recunosc. Toți au mâncat-o, sub toate climatele, Aceeași pâine, sute de frați: Pâine de Coquimbo, pâine de Oaxaca, Pâine de Santa Ana și de Santiago. În copilărie eu îi știam Forma de soare, de pește sau de cearcăn. Și-i cunoșteau mâinile mele coaja, Și rotunjimea caldă de hulub înfoiat. Pe urmă am uitat-o, până-n ziua De azi, în care ne-ntâlnirăm amândouă. Eu cu trupul meu, bătrân ca al Sarei, Ea cu-al ei, ca de cinci anișori. Prietenii morți cu care-o mâncam Prin alte văi, adulmecă aburul Unei pâini măcinate-n septembrie Și-n luna lui gustar secerată-n Castilia. E alta, și-i cea pe care o mâncăm În țările pe unde se-ntinseseră să doarmă. Frâng codrul de pâine și le dărui lor caldul: O răstorn și le pun pe obraji răsufletul pâinii. Mâna mi-e de el învăluită, Și-mi ațintesc privirile spre mână, Și dau drumul unui plâns de căință Pentru anii mulți în care am uitat-o, Și obrazul mi-l îmbătrânește Și mi-l face să renască, regăsirea. Cum casa-i pustie, Stăm unul lângă altul, regăsiți, Pe masa asta fără carne, fără fructe, Numai noi doi, în tăcerea asta umană, Până ce vom ajunge iar una; Și-ncet-încet și ziua ne-asfințește… | |