| = ardeam ultimele cruci de pe buze până la cuie | Maria Prochipiuc [10.Dec.18 14:27] |
| plimbările noastre-ncepeau creșteam fire de iarbă ce-ți ridicau tălpile până la apropo cu explicația că rădăcinile nu găseau altă sursă verdele nu ceda milosteniei pe care spatiul nostru era scris cu creta vital Atras mereu de lumi interioare, astăzi ieși parcă cu un fel de sfială prin acel început de plimbare spre lumea exterioară. Simți în același timp tentația poeziei de meditație, parcă a unei poezii intime, ueori cântată, descopăr duiosul amestecat cu unele trimiteri spre cele tehncie - fax-uri prolixe. Ți-am mai spus și în studiul făcut asupra scrierilor tale ești un poet cu adevărat, folosești o varietate de formule poetice, ritmul se schimbă de la vers la vers, nelipsindu-i distincția și eleganța. Curiozitatea versului tău stă în faptul că în noianul atâtor cuvinte folosite de tot atâtia scriitori si poeți reușești imagini scânteietoare: mai mult de acele hârtiilor lucioase ca tâmpla, ce trebuie scoase la iveală. Totul e prins în culoare : în urma coapselor tale polenul ce se-ntindea pe felia de vară / în locul scoarței de ulm ce ne-nlocuia în orele pare / nu reușeam să opresc risipirea , dar și în formă citisem ieri poemul și văd că ași ai schimbat un cuvânt aici: ana-xx, îi cau valențele celui de ieri dar mai ales cuvântului de azi, e un fel de geneză: când Edenul îți scria pe frunte numai ana-xx / iar cerul era doar o reclamație / ruptă în fâșii de un Dumnezeu postum. Mă opresc la jumătate, las să văd și alte păreri poate după mine sau … | |
| = Multumesc, Maria | Daniel Bratu [16.Apr.05 11:29] |
| Maria, multumesc, cred ca tonul usor color si muzical al textului e dat de miezul de primavara, plimbarea resemnarii spre gradini, in cautarea, oarecum indusa, de porti. Am schimbat forma, randurile, e drept, dar "ana-xx" nu, ea e simbolul de plecare. Multumesc, inca o data, pentru aprecierile tale. Nu au mai fost alte pareri, mie imi este de ajuns ce ai scris tu, cu drag | |
| = ana-xx | Dana Stefan [17.Apr.05 09:28] |
| ne trebuie o poarta ca sa avem pe unde intra pe dinlauntruri, spatiu fundamental, si atunci intrarile sunt identificate insasi cu incaperile secrete prin care legi prin treceri o etapa a vietii de alta. usa este cu certitudine partea cea mai semnificativa a casei sufletului: o inchizi, o deschizi, bati cu putere sau cu timiditate in ea, o incui... este pragul. hotarul care odata depasit, te proiecteaza in lumea unei alte stari de spirit, pentru ca ea ne duce spre alte deschideri, intr-o alta atmosfera a sinelui.. plimbarea resemnarii spre gradini devine deci drumul cunoscut al pasilor batuti pana la poarta si tu aici ai numit-o ana-xx intr-un mod desavarsit, pentru ca da, femeia este punctul de plecare si sosire, barbatului. incantata de trecere, petrecere si citire, Linea | |
| = forma | florin bratu [17.Apr.05 22:38] |
| extrem de flexibila a transpunerii ideii poetice si tip/tilul cu care primavara se strecoara nerostita, dar omniprezenta, dau o eleganta aparte poeziei. extrem de frumos versul "ardeam ultimile cruci de pe buze pana la cuie". | |
| = gradini in levitatie | Daniel Bratu [18.Apr.05 10:33] |
| Dana, multumesc, primavara se deschid portile gradinilor, asa e, sunt greu de gasit insa, chiar si in al "douazecisi patru-lea ceas" de catre noi, barbatii astia bezmetici, carele ne aflam gen Vronski - supradimensionati iluzoriu de aripile cailor de inchipuita putere si care nu avem, pana la urma, cu toata miscarea noastra browniana, frenetica, decat sansa reducerii la cuie de muguri "intinsi pe o felie muscata" la geam, in permanenta asteptare, de fapt. Florin, multumesc, forma pare, intr-adevar, flexibila, dar a fost conceputa pe o anumita structura, anumite ritmuri si rime (aici invizibile, necomparativ), de pornire, astfel incat a existat o rigiditate mai mare, autoimpusa, decat la poezia de forma fixa. Tiptilul este dat, asa cum spuneam anterior, de resemnare, boncaluitul si trepidatia fiind inlocuite, ca o intindere pe deasupra firelor de iarba, cu un gen de levitatie a infrangerii. | |
| = plimbări prin icsuri | roxana eichel [18.Apr.05 11:17] |
| am citit, am recitit și m-am gândit să plec de la supoziția că textul poate fi interpretat în cheia pe care chiar tu o furnizai într-un comentariu foarte recent, te refereai acolo la multiplele valențe ale x-urilor, desigur cu diferența că în timp ce acolo vorbeai despre o ană zidită, în textul tău cred că feminitatea încearcă să devină o esență liberă (prin însăși poziția x-urilor, firstly), la fel ca iubita lui vronski în tentativa ei de a se elibera de constrângerile sociale; e o feminitate-primăvară, într-o plimbare aproape cathartică (prin arderea crucilor de pe buze) în care personajele aproape se confundă cu peisajul, acesta devenind mai mult un semnificant al propriei lor interiorități, e aici un fel de consonanță cu planul vegetalului. totuși, cadrul opune și o anumită rezistență („verdele nu ceda”, „mă loveau, mă feream”, „nu reușeam să opresc risipirea umbrelor prin altă lume”). „prinși încă-n lese” , imagine urmată de aceea a arderii crucilor, marchează o încercare de depășire dialectică a unui stadiu prezent. mi-a plăcut foarte mult „cerul era doar o reclamație/ ruptă în fâșii de un Dumnezeu postum”, felicitări pentru imaginea asta. | |
| = "douăzecișipatru de muguri întinși pe o felie de paine" | Anca Anghel Novac [21.Apr.05 05:38] |
| Daniel interesant poemul tau. A plecat de la acel Xanax probabil si a devenit cu totul altceva, un poem aparte, matur, putin prea explicit, pe alocuri fortat de dragul imaginilor aparte pe care le evoci. Felicitari ! | |
| = multumesc si scuze | Daniel Bratu [25.Apr.05 14:52] |
| Roxana, multumesc, ai un spirit sintetic si cuprinzator, ai perceput foarte bine nuantele. Cat despre incercarile depasirii de stadii, acelea sunt sortite esecurilor, dau cu fruntile de sarma ghimpata si neguri. Anca, multumesc, asa este, de la "xanax" a plecat textul meu, de la definirile de acolo, crezand si eu ca acel xanax a fost construit ca un remediu al angoaselor de pe sinele mele ferate. Nu cred, insa, ca textul este prea explicit, e doar o continuare a cosmarului din "ne-ajunge maine, ca un tren", cu multiple posibilitati de interpretare si traire, atunci cand vaile devin tot mai largi si orizonturile de asteptare la fel, macinand sferele de lumina in gol. Multumesc, inca o data, scuze pentru intarzierea raspunsului. | |
| = 'cerul era doar o reclamatie' | adriana anusca [02.Oct.05 19:06] |
| daniel bratu, putine poeme ale iubirii, la fel de ramuroase, calde, umane, prolifice - si oarecum aglomerate de imagini si sensuri si simboluri - am citit; ar mai fi, pe curand, adriana | |