| + dureros de frumos | Monica Mihaela Pop [24.Mar.05 12:50] |
"îmi dăruiau un pat pentru coșmarele nocturne atât de mic încât îmi duceam copilăria de mână" Doamne, e dureros de frumos! Cum poți?! De ce suntem obligați să argumentăm stelele? De ce nu există o excepție pentru atunci când îți pierzi cuvintele, fie ele și explicative? Cu mare drag! Monica Mihaela | |
| = Visător în ale frumosului | Ela Victoria Luca [23.Sep.05 01:23] |
| femeile plecau în oglinzi de cristal moale bărbații reflectau spațiul desfăcut la piept cât să se vadă un ghioc și herghelia de cai înfășurată în genele lungi ale ochilor ei altfel încrucișate E o fluiditate între vers, mister, imagini rare, prețioase cuvinte și trăiri înmănuncheate elegant. Florin, felicitări și admirația mea pentru acest poem de visător. Drag, Ela | |
| = intermediarul* | Mae Stanescu [24.Mar.05 15:14] |
| bogata imagistica, sensurile se nasc unele dintr-altele intr-un spectacol al simbolurilor, frumos, frumos.... | |
| = Monica, Daniela, Mae :) | Florin Andor [29.Mar.05 09:18] |
| ... toamna trecută mi-am decupat o fereastră ovală din singura clipă ce mă trăia, am așezat-o în dreptul patului să pot compara amurgurile mai rare cu banalitatea gândurilor încărunțite risipite printre case neliniștitoare, eliberate de artere ... am intrat pe jumătate, cunoscând scărița, cât să-mi ciugulească păsările vârfurile degetelor de alte nevoi ... încremenit în gesturi și totuși părea să mai fie loc și pentru alte siluete înguste venite de nicăieri în coajă de sticlă fumurie sau tije de păpădii scuturate ... prin deschideri simetrice coboram până în piept acoperit de pleoapele adormiților aproape vizibil ca o transpirație înghețată crepuscular ... formele se resorbeau la marginea vederii, într-o spirală, strivite sub tălpi cât să câștige în profunzime fără să-și audă țipătul ... dar mă trezea, cum se întâmplă în fiecare clipă străină, șchiopătând la marginea lumii printre frunze lepădate de povara verzuie, o bătrână cu un sac gol de câmpuri de mușețel ... ne tocmeam pe-o lumină albastră pierdută deasupra genunchilor până la cornul lunei ... ofeream un ceas solar, ea se plângea că nu i-a mai rămas nimic, drumurile în formă de potcoavă duceau doar în spate acoperite cu fulgi de plopi și mi-am adus aminte că odată oamenii știau să fie simpli, potriviți pentru oricare lucru ... dar acum, nu mai știu, poate mai trebuie să cresc mult ... mulțumesc frumos pentru trecerea voastră, suflete aproape și aplecarea asupra textului ... la bună citire / veghere :) | |