| = Asteptam noi poezii de la tine | cătălina vieru [06.Apr.05 14:30] |
| Ajung ceva mai tarziu pe pagina ta cu un comentariu, insa ajung. Iti spun sincer ca acest gen de poezie te avantajeaza: versurile care curg din ceea ce vrei a spune, fara sa le incorsetezi in rime. Eu zic sa mergi si mai departe si sa incerci sa elimini cat mai multe din semnele de punctuatie (; , .-pastreaza insa punctele de suspensie de la sfarsitul versurilor), precum si scrierea versurilor cu litera mare la inceput. Initial ti se va parea ciudat, dar ai sa vezi ca astfel poeziile tale vor capata un grad mai mare de cursivitate si totul va suna ca... un cantec. Acum, o incercare de interpretare a poeziei de mai sus: cred ca versurile se refera la personalitate, la oboseala de a fi mereu altfel, in fata fiecaruia. Desi gasesc imagini apartinand romantismului: frunzele cazute, trecerea timpului, raze, lacrimi, etc. Cea mai reusita parte a poeziei mi se pare cea care incepe cu versul "Aș vrea să mă opresc să plâng" pana la sfarsit, ceea ce este inainte de versurile astea fiind o insiruire putin diluata de metafore romantioase. In schimb, de aici incolo, apare o concentrare de imagini puternice: clepsidra rasturnata, revolta, fragmentarea imaginii eului poetic (versul cu picioarele e cam neinspirat-parere personala, puteai scrie ceva de genul 'trupul' sau 'invelisul material', fiindca suferinta pe care o indura geniul neinteles nu se concentreaza in picioare, ci se raspandeste si contorsioneaza intreg trupul). Asteptarea unei izbaviri prin moarte, sau prin uitare apare ca o concluzie in ultimele doua versuri. Sugestie: cand scrii poezii care trateaza suferinte fizice, psihice, teme de genul inadaptarii, fragmentarii propriei imagini(si alte teme 'serioase', ca sa zic asa) nu mai pune apostrof. Cu atat mai mult cu cat poezia de fata nu are rima si ritm, si nu trebuie, deci, sa pastrezi masura ultimului vers, Timpul, ca un continuu infinit, ca masura a tuturor lucrurilor, merita sa fie scris in intregime. Apostroful merge utilizat in epigrame, in poezii clasice, cu ritm ce trebuie neaparat mentinut. Parerea mea este ca poezia incepe cu adevarat de la versurile pe care ti le-am indicat; cred ca ar trebui sa inlaturi primele versuri, care contin imagini destul de des utilizate si metafore intalnite pana la ultra saturatie in poezia romantica. Si, poate iei in considerare sugestiile referitoare la stilul poetic pe care il abordezi. Toate cele bune, | |
| = Din instinct | valentin [10.Dec.18 14:27] |
| Obiceiurile vechi mor greu… Scriu pe acest site de vreo 10 luni versuri cu rimă( de fapt am început acum 4 ani) așa că stilurile se mai combină. Păstrez o anumită reținere, îmi va trece( cât mai curând sper). M-am gândit la picioare deoarece am continuat ideea din primele versuri (referitoare la călcat, călcâie…picioare). Ținând cont că voi elimina primele versuri, nu văd nici o problemă în a înlocui lexemul „picioare”. Durerea nu era sistematizată, însă poate fi observată o extindere a ei (partea inferioară spre partea superioară). Într-un fel, invers ca în Luceafărul (ai făcut odată comparația asta, așa că o voi folosi și eu). Dacă în ultima strofă era „Nemuritor și rece” – „castelul de gheață” al rațiunii așa cum îi spunea Barbilian (dacă nu mă înșel), acum trupul (însă nu numai) este cel care simte timpul. În poezie am început să dezvolt o idee mai amplă (sper să găsesc „timpul” să o extind – mai mult ca probabil într-un text ce va ține de religie) despre moartea sentimentelor. 2 sunt versurile cheie în poezia de mai sus : Căci timpul a ucis sentimente, măsura veșniciei/Până când timpul se va dovedi a fi esența tuturor lucrurilor. Voi mai elimina și o parte din semnele de puctuație. Sunt deschis către orice, întotdeauna mi-a făcut plăcere să scriu versuri, deși nu am găsit în poezie un scop în sine, ci doar o melodioasă pasiune. Să-mi schimb stilul echivalează cu o renaștere. Din păcate în perioada asta au loc simulări, și mai mă duc și la un concurs de șah...încât nu știu exact când voi finaliza ideea. O seară plăcută. | |