Atelier Literar

culoarea nu își găsi refugiu în ochii tăi ne consumă lent eu o mângâi discret de parcă prin rezonanță s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume. picătură cu picătură infinitul se scurge printre

off coloana osoasă a lumii prin care ai alergat desculț și ți-ai șters tălpile moi de fiecare dată când murea vreun poet mi s-a oprit în gât disc peste disc os din os le scoți lent prin pielea mea

dacă aș fi știut să citesc semnele timpului dacă aș fi intuit ce vremuri anapoda mi-au fost pregătite încă înainte de a mă naște m-aș fi târât la picioarele Domnului și m-aș fi milogit cu toată

ce îmi ascunde cerul? am coborât în cameră prin ochiul de afară nu mai ploua aici noaptea nu plouă pereții își lepădau varul lipsiți de atingerea ta începusem să miros a frică și a vise ude m-am

până atunci existasem ca o prezență difuză rătăcind pe bulevardele reci ale Chișinăului — betonul îmi intra în plămâni și respiram neon pașii mei erau sterili pluteam periculos prin straturi subțiri

Nu ne e dor de trecut cât ne e dor de naivitatea cu care l-am crezut etern. Există în fiecare om o vârstă a inocenței metafizice — un timp în care nu punem la îndoială stabilitatea lucrurilor, în

Modul în care persoana din fața mea își mișcă buzele... le-aș folosi ca pe o pompă pentru a absorbi întunericul lăsat afară de norii de iunie este doar o zi obișnuită de lucru și fiecare mișcare din

unii oameni nu știu să fie triști când alți oameni pleacă mai ales la bătrânețe nebănuit, diminețile sunt mai lungi când mai multe păsări albe se îneacă la margine de oraș iar nopțile trimit câte un

Mama ta a plâns prima dată când a văzut ziua de sâmbătă întinzându-și violetul pe margini — era 1987 și televizorul emitea experiență ontologică desprinsă din formula universală a zăpezii, iar tata

atenți să nu atingem direct lucrurile. rareori le zicem emoții aproape niciodată sentimente. reciproc le împingem cu (și în) definiții. au toate ipostazele obiectelor subtil concepute după

De multe ori m-am întrebat ce este un suflet și de ce simpla rostire a acestui cuvânt produce în mine o stranie amețeală, ca și cum aș încerca să ating cu mintea ceva fără formă, ceva care nu încape

cum ai ciupi o coardă și-ar suna vesel, nemaipomenit de vesel, de parcă te-ai trezi în larma unui pâlc de adolescenți voioși nevoie mare, fără ca nimeni să știe de ce - și nici nu trebuie -, cum

IOANA TOFF URME PE NISIP Bianca Marcovici este una dintre vocile lirice distincte ale poeziei române contemporane, o prezență importantă a literaturii de limbă română din Israel. Născută la Iași,

între extremități există o tranșă netedă. am venit nechemați — unica condiție a mesei mele de lucru. zgârii oglinda, o suprapun peste a ta, las dungi paralele, plec. întrebi: de ce? răspund: uită-te

În mine stă o zi care nu a consimțit niciodată să devină trecut. O zi rămasă suspendată între copilărie și ceea ce avea să vină. Eram întins pe patul cu saltea de paie, în centrul cald al odăii

Există nopți în care timpul nu mai curge. Se strânge în mine ca o apă fără margini, fără început, fără sfârșit. Atunci nu mai știu dacă orele trec sau dacă, dimpotrivă, ceva din mine le oprește, le

Sunt zile când mă întorc, pur și simplu. Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și, deci, nici despre pușca lui