Atelier Literar

pe pielea ei se cocea grâul din nou macii înfloreau arșița pârjolea urmele când chipu-i devenea tot mai rumen nesăbuit mușcai pâinea din carnea focului proaspăt scoasă! și parcă o simțeai la

ființa aceea secretă a dat azi un strop de sare pământului; a încetat să-mi văruiască pielea. leoaica își alege partenerul după puterea caninilor de sfâșiere; arborii, după cum mușcă vântul. eu îmi

se întâmplă totul stau pe margine ca o ursitoare lângă fătul care urmează să se nască oare ce să-i cumpăr, ce culori i-ar sta bine pe umeri ca să fie plăcut ce nume să-i pun, cu ce să-l hrănesc în

ca o cămașă pătată găsită la ghena de la marginea pădurii de cuvinte, se agață de piele și nu te mai lasă. Sunt emoțiile triste, balene ucigașe ce mușcă din liniștea ta, ascunse într-un submarin cu

te-aș invita să împărțim secunda să mușc din ea cu gura plină iar tu să-mi torni pe jumătate veșnicia în căușul palmei stângi și-n dreapta împrumută-mi te rog îmbrățișarea care ni se

dacă aș fi știut să citesc semnele timpului dacă aș fi intuit ce vremuri anapoda mi-au fost pregătite încă înainte de a mă naște m-aș fi târât la picioarele Domnului și m-aș fi milogit cu toată

dincolo de orizont e muntele alb înălțat de oreade vântul se împarte în volute fine pe crestele înghețate semnul lunii este aici îmbrățișat de norii liniari apele veghează peșteri neștiute flori reci

cu câtă ușurătate suntem gravi, fix ca atunci când suntem gata să – fix când sărim de pe orice fix generația xxx – ho, doar un x... fără durere de pix – usturimea de a fi fiind prea-ul habemus

în depărtare, un râs isteric… pasărea neagră căuta cu-nfrigurare un cuib să-și clocească ouăle de foc. deodată, hohotul botjocoritor s-a încâlcit în digurile plutiroare- și tu scrii poete, nu te uiți

Vinul gras, vinul plin de carne, vinul robust, Dulce și puternic, bogat atârnând, Revărsat precum un pântec, Este ceea ce îmi doresc Să beau și să mușc. Vinul care mă duce-n uitare, în marea Cădere

viața e un podeț din șipci peste o apă mare și albastră de poți să scrii cu ea orice îți trece prin minte nu-i vezi capătul furtunile se năpustesc uneori câte-o șipcă e luată de val chiar mai

o vacă paște pe câmp televizorul cu diagonală de o sută paisprezece centimetri proiectează aceeași vacă de ani de zile am văzut-o și anul trecut poate și acum zece ani nu mai țin minte filmul e

Cum, oare cum se face că ajungi tot prea târziu! Când te caut, tu pleci. Când vin, tu te duci. Când viața te-a cules din cioburi și te-a cusut cu lumină pasul meu deja se grăbea convins de gândul

Doamne, cum am eu nevoie de basarabeni pentru ca să-mi simt sufletul întreg, așa ai și Tu nevoie de ei. Ei știu să poarte în liniște și cu blândețe Crucea, nu numai prin țara noastră, ci până în

O tăbliță rămasă în iarbă până la brâu un număr care nu mai duce nicăieri Pereții au învățat să tacă sub rădăcini sub ploi care n-au întrebat Eu am plecat între timp cu pereții în piept și ușa

cartofii copți și verdele ardeilor cu oțet sunt singura sobă aprinsă în carnea mea. iernile mușcă adânc din mine și din pereți. candelabrul cu două becuri declanșează falimentul. lipsa

Cartea lui Axel Munthe apărută în 1969 la Editura pentru Literatură Universală București, în traducerea Teodorei Sadoveanu, mi-a încântat privirile de când eram foarte, foarte mică. A stat, o