„Nu știi, mamă, vreun descântec,
Ca să mă prefac în cântec?
Viața să-mi fie ușoară,
Ca o zi de primăvară;
Viața să-mi fie frumoasă,
Ca o zi bună de coasă;
Să nu știu ce-nseamnă dor,
Să nu știu
tăcerea plânge
tu amesteci cafeaua cu
lacrimile care nu mai spun nimic
degetele se desprind
doar să mai ridice toarta ceștii
de pe care s-a prelins
o picătură de lichid
prea dulce
mă privești
Când facem primii pași în acest joc al umbrelor,
totul e un fior dincolo de râu. Pașii sunt mici.
Ochii ni se deschid mari, ca o lupă de argint,
să caute taina mâinilor care ne veghează —
acele
culoarea nu își găsi refugiu
în ochii tăi
ne consumă lent
eu o mângâi discret
de parcă prin rezonanță
s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume.
picătură cu picătură
infinitul se scurge printre
Dacă ar fi să compun un poem de sorginte social-filozofică —
un string,
o fiță,
o caramea, o halviță —
nimic n-ar fi mai potrivit, mai carnavalesc, mai de efect imediat
decât să vorbesc despre
Ceea ce privim nu este ceea ce vedem,
Ci este numai o înfățișare a necuprinsului
Pentru care nu avem îndeajuns gol să îl trăim.
Este întinderea de care am fost cuprinși
Înainte a ne fi ales să ne-o
off coloana osoasă a lumii
prin care ai alergat desculț
și ți-ai șters tălpile moi
de fiecare dată când murea vreun poet
mi s-a oprit în gât
disc peste disc
os din os
le scoți lent
prin pielea mea
pe pielea ei se cocea grâul
din nou macii înfloreau
arșița pârjolea urmele
când chipu-i devenea tot mai rumen
nesăbuit mușcai pâinea
din carnea focului proaspăt scoasă!
și parcă o simțeai la
ochiul varsă
un strop de sare pământului,
încetează să-mi văruiască pielea
cu pleoapa sa.
arborele își caută perechea
după cum mușcă vântul.
zeii după pofta caninilor
de sfâșiere.
eu îmi întind
se întâmplă totul
stau pe margine ca o ursitoare
lângă fătul care urmează să se nască
oare ce să-i cumpăr, ce culori
i-ar sta bine pe umeri ca să fie plăcut
ce nume să-i pun, cu ce să-l hrănesc
în
ca o cămașă pătată găsită la ghena
de la marginea pădurii de cuvinte,
se agață de piele și nu te mai lasă.
Sunt emoțiile triste, balene ucigașe
ce mușcă din liniștea ta,
ascunse într-un submarin cu
te-aș invita
să împărțim secunda
să mușc din ea cu gura plină
iar tu
să-mi torni
pe jumătate veșnicia
în căușul palmei stângi
și-n dreapta
împrumută-mi
te rog
îmbrățișarea care ni se
dacă aș fi știut să citesc semnele timpului
dacă aș fi intuit ce vremuri anapoda mi-au fost pregătite
încă înainte de a mă naște m-aș fi târât
la picioarele Domnului și
m-aș fi milogit cu toată
dincolo de orizont e muntele alb
înălțat de oreade
vântul se împarte în volute fine
pe crestele înghețate
semnul lunii este aici
îmbrățișat de norii liniari
apele veghează peșteri neștiute
flori reci
cu câtă ușurătate suntem
gravi, fix ca atunci când suntem gata să –
fix când sărim de pe orice fix
generația xxx – ho, doar un x...
fără durere de pix – usturimea de a fi fiind
prea-ul
habemus
în depărtare, un râs isteric…
pasărea neagră
căuta cu-nfrigurare un cuib
să-și clocească ouăle de foc.
deodată, hohotul botjocoritor
s-a încâlcit în digurile plutiroare-
și tu scrii poete, nu te uiți
domnișoară din trifoi
care-ți râzi de amândoi
cu albastră-ți uitătura
și vioaie-ți plimbătura
deștelor în pas dactil
ai uitat că mi-s copil
ai uitatără măsura
dându-mă de-a dura-dura
‘călecată
Vinul gras, vinul plin de carne, vinul robust,
Dulce și puternic, bogat atârnând,
Revărsat precum un pântec,
Este ceea ce îmi doresc
Să beau și să mușc.
Vinul care mă duce-n uitare, în marea
Cădere
Chiar și iasomia azi a-nnebunit.
O ploaie scurtă, căzută direct în soare.
Timpul a lovit din senin,
sfâșiind cerul în fulgere de sus.
M-am simțit acolo, pe prispă,
ca la o ședință foto cu Isus.
El
viața e un podeț din șipci
peste o apă mare și albastră de poți să scrii cu ea
orice îți trece prin minte
nu-i vezi capătul
furtunile se năpustesc
uneori
câte-o șipcă e luată de val
chiar mai