Atelier Literar

„Nu știi, mamă, vreun descântec, Ca să mă prefac în cântec? Viața să-mi fie ușoară, Ca o zi de primăvară; Viața să-mi fie frumoasă, Ca o zi bună de coasă; Să nu știu ce-nseamnă dor, Să nu știu

tăcerea plânge tu amesteci cafeaua cu lacrimile care nu mai spun nimic degetele se desprind doar să mai ridice toarta ceștii de pe care s-a prelins o picătură de lichid prea dulce mă privești

Când facem primii pași în acest joc al umbrelor, totul e un fior dincolo de râu. Pașii sunt mici. Ochii ni se deschid mari, ca o lupă de argint, să caute taina mâinilor care ne veghează — acele

culoarea nu își găsi refugiu în ochii tăi ne consumă lent eu o mângâi discret de parcă prin rezonanță s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume. picătură cu picătură infinitul se scurge printre

Dacă ar fi să compun un poem de sorginte social-filozofică — un string, o fiță, o caramea, o halviță — nimic n-ar fi mai potrivit, mai carnavalesc, mai de efect imediat decât să vorbesc despre

Ceea ce privim nu este ceea ce vedem, Ci este numai o înfățișare a necuprinsului Pentru care nu avem îndeajuns gol să îl trăim. Este întinderea de care am fost cuprinși Înainte a ne fi ales să ne-o

off coloana osoasă a lumii prin care ai alergat desculț și ți-ai șters tălpile moi de fiecare dată când murea vreun poet mi s-a oprit în gât disc peste disc os din os le scoți lent prin pielea mea

pe pielea ei se cocea grâul din nou macii înfloreau arșița pârjolea urmele când chipu-i devenea tot mai rumen nesăbuit mușcai pâinea din carnea focului proaspăt scoasă! și parcă o simțeai la

ochiul varsă un strop de sare pământului, încetează să-mi văruiască pielea cu pleoapa sa. arborele își caută perechea după cum mușcă vântul. zeii după pofta caninilor de sfâșiere. eu îmi întind

se întâmplă totul stau pe margine ca o ursitoare lângă fătul care urmează să se nască oare ce să-i cumpăr, ce culori i-ar sta bine pe umeri ca să fie plăcut ce nume să-i pun, cu ce să-l hrănesc în

ca o cămașă pătată găsită la ghena de la marginea pădurii de cuvinte, se agață de piele și nu te mai lasă. Sunt emoțiile triste, balene ucigașe ce mușcă din liniștea ta, ascunse într-un submarin cu

te-aș invita să împărțim secunda să mușc din ea cu gura plină iar tu să-mi torni pe jumătate veșnicia în căușul palmei stângi și-n dreapta împrumută-mi te rog îmbrățișarea care ni se

dacă aș fi știut să citesc semnele timpului dacă aș fi intuit ce vremuri anapoda mi-au fost pregătite încă înainte de a mă naște m-aș fi târât la picioarele Domnului și m-aș fi milogit cu toată

dincolo de orizont e muntele alb înălțat de oreade vântul se împarte în volute fine pe crestele înghețate semnul lunii este aici îmbrățișat de norii liniari apele veghează peșteri neștiute flori reci

cu câtă ușurătate suntem gravi, fix ca atunci când suntem gata să – fix când sărim de pe orice fix generația xxx – ho, doar un x... fără durere de pix – usturimea de a fi fiind prea-ul habemus

în depărtare, un râs isteric… pasărea neagră căuta cu-nfrigurare un cuib să-și clocească ouăle de foc. deodată, hohotul botjocoritor s-a încâlcit în digurile plutiroare- și tu scrii poete, nu te uiți

Vinul gras, vinul plin de carne, vinul robust, Dulce și puternic, bogat atârnând, Revărsat precum un pântec, Este ceea ce îmi doresc Să beau și să mușc. Vinul care mă duce-n uitare, în marea Cădere

viața e un podeț din șipci peste o apă mare și albastră de poți să scrii cu ea orice îți trece prin minte nu-i vezi capătul furtunile se năpustesc uneori câte-o șipcă e luată de val chiar mai