Adevarul penultim
Ai plecat, ca ºi altadatã, respirându-mi lumina
Lasandu-mi sufletul pustiu, furandu-mi sarutul
Îmi cãlcai cu ciocatele tale retina
ce mi s-a spart apoi in mii de cioburi sangerande
Minciuna ta ultimã a cãzut ca o piatrã
Peste tot ce am creat, noi intr-o viata
dar acum te nteleg. doar asa ne mai puteam iubi.
lovindu-ne pânã când sângele celuilalt în carne ne-nflorea plângând
sau zambind cu urme de dinti pe umarul gol.
care candva ma hranea cu-al sau parfum
cautam sa inteleg inflorirea plansului
ascultand minciuna irisului tau
dulce si amara in acelasi timp
Acum nu ma mai poti opri
acesta a fost adevarul nostru... penultim.
Această poveste este închisă și nu mai acceptă contribuții.
Autori (10)