Niciodatã om
Om niciodata. Poate
doar o simplã patã dementã.
Cu palme de lut
visând la cai verzi ºi stele proteviene,
adoarme întruchipând macheta chipului
cu dorintele despletite
cu foamea de vise ciuntite, golite
de cel ce i-a zdrobit nimicnicia
alteþei sale de sub cruci.
Am spus: niciodatã om,
îndurare cer, nimic mai mult...
sau poate doar cãinþa cea dintâi
cãci cred cã pierd prea mult ieºind acum pe uºã
lasând în urmã trupul meu stigmat
m-am întrebat mereu de-s eu cel ce-a scuipat.
Dar nu, eu nici n-am fost de faþã
io-s "niciodatã om!" în viaþã.
Această poveste este închisă și nu mai acceptă contribuții.