Gând medieval
Te-am închipuit albã
ca o fecioara toamna
cu par din lemn de nuc
in neputinta nasterii
Doamnã
mi te-am inchipuit toamna
si am incercat sa-ti sarut frunzele
cu gust verzui si amar
dar radacinile mi-au strapuns aritmic rasuflarea
si mi-au secat izvorul buzelor
albite de febra unui gand obsedant
Toamna
In ce alfabet iti misti lumina degetelor lungi
deasupra mea scriind, incet?...
sonete vechi de-un alt poet
ce sufletul si-a sfasiat cu fiecare vers
cu fiecare gand ne-sters
si te-a cantat, te-a picurat in soapte-diamante, Doamna?
e prea tirziu la mine-n toamna
Această poveste este închisă și nu mai acceptă contribuții.