dinam
mi-e teamã cã dincolo nu mai e nimic
hainele foºnesc ºi lãsã pe pãmânt
o ploaie uscatã
udãtorii nisipului ridicã privirile spre nori ºi zîmbesc
sadalele fãrã carâmbi
mãsoarã teama munþilor apoºi
de acolo se scurg strigãtele durerile umbrele viilor ascunse printre nisipuri roºii
ofranda tie m-am lasat,asteptand momentul culminant
ce pare sã nu mai vinã
ºi alunec spre eterna tristeþe ce mã aºteaptã
nu pot ca sa ascund... aceasta teama rece
care ma chinuie in calea eternitatii
poate pentru ca si ei ii e teama de mine
poate ca ma refuza cu amaraciune
ar trebui ucisa sa-mi poata fie bine
Această poveste este închisă și nu mai acceptă contribuții.