Fojgãiala uºoarã ºi vie a crengilor – la contactul cu geamul, frunzele alunecã;
Fojgãiala uºoarã ºi vie a crengilor – la contactul cu geamul, frunzele alunecã; din când în când, lasã lipitã câte o insectã: plouã.
Picãturile de pe geam strâng imaginile. De pe closet, Ruslan gâfâie grosolan; pumnul lui e o imagine în care se strânge transpiraþia – rãcoarea ºi mirosul de bucãtãrie.
Încã o zi în care Ana vrea sã apuce oamenii de umeri, sã-i zgâlþâie cu putere, sã le înfigã unghiile în ochi, apoi sã muºte cu poftã. Seva purpurie se prelinge tot mai lent.
Seara se lãsã sângerie pe poteci. Trei mâþe se jucau într-un pom de-a baba oarba. La auzul urletului lupilor aceastea se prefãcurã în stane de piatrã.
Ploaia se prelinge printre crengile copacului din faþa ferestrei fãcând ca frunzele sã alunce inerte pe pãmântul mustind de apã. În bucãtãrie, Ana priveºte la dârele lãsate de picãturi pe geamul aburind îna aburi de mâncare.
In acest timp ea se gandeste la clipele minunate petrecute alaturi de Ruslan.Fiind marcata de aceste amintiri,isi propune sa faca tot posibilul sa mai traiasca astfel de momente.Invartind cu lingura mancarea,se gandeste la momentele in care era fericita,in care radea.Ana isi spune:"Atat...Pentru ce atata suferinta?".Se imbraca,si pleca pe strazile ploioase plangand si gandindu-se ce va face de acum incolo
M-am îndreptat cãtre Ruslan încet, cu acel sentiment ciudat cã mereu se va-ndepãrta ºi cã niciodatã nu mã voi rãcori cu adevãrat în ochii lui. O clipã chiar am fost sigurã cã, dacã m-aº fi strãduit puþin, aº fi reuºit sã-l fac sã priceapã de ce umblam eu aºa, ore în ºir, fãrã sã ºtiu încotro mã îndrept.
Simþi deodatã o intensã "presiune" ãn intestine, se întoarse din drum, gãsi greu cu m
Ana gustå cu degetul måncarea preparatå pentru la cina, linge satisfacutå degetelul dar coplesitå parcå tot mai mult de dorul amintirilor de odinioarå ,incepe så scrie pe gemul aburit ;„Odatå in copilåria mea”....
Ana gustå cu degetul måncarea preparatå pentru la cina, linge satisfacutå degetelul dar coplesitå parcå tot mai mult de dorul amintirilor de odinioarå ,incepe så scrie pe gemul aburit ;„Odatå in copilåria mea”....
si imaginile aveau ecou, iata chiar al acesteia de mai sus ajungea la ruslan. el tocmai se trezea din somn, pentru o fractiune de secunda parca percepu ceva, un contur cunoscut, o fereastra. trase draperiile si fara voie parca scrise cu degetul pe lumina aburita: odata, odata, odata, odata, odata si desena o inima mare. apoi rase de el insusi, infantil iai parea.
oare asa o fi inceputul fiecarui sentiment ? oare astfel de ganduri trec pragurile realitatii fiecarei povesti ? o dara rece si uda pe geam , un gand aruncat peste intamplarea trecutului , si ... cam atat ? Scartaitul de leagan in tabloul asta siropos ......este timpul sa plece.Iesi pe usa hotarat sa refaca scena de mai devreme , sa-i atibuie un sfarsit de unde sa poata incepe un alt episod fericit in povestea lor.
da, era cel mai bun lucru sa poti arde toate vechile trairi deja imbatranite si deformate de conflicte si frustrari, pentru a insamanta forta proaspata. intelegea cuvantul gradina pentru prima oara in viata.
Deºi ºtia cã sufletu-i mic va lãsa o urmã adâncã, tot s-a minunat la vãzul ochilor tãi ce nu ascund nici un regret de aici pânã la infinit!!
Cu cât se gândea mai mult la ceea ce avea sã facã parcã simþea fiori cuprinzându-i trupul, înþepãturi mici ºi reci asemenea picãturilor de ploaie... Foºnetul frunzelor în bãtaia vântului ud, pleoscãitul picãturilor de ploaie i-o aduceau mereu în gând.
tot nu intelegea totul pana la capat pana la infinit deoarece nu vedea prea departe de lungul nasului.
Nu a regretat cã te a cunoscut! Te iubeºte te doreºte, un suflet sincer imposibil de necrezut sau refuzat! Nu-l trata ironic, ci poartã-te frumos ºi calea voastrã se va intersecta când vã ve-þi aºtepta mai puþin! Constelaþia vã va fi umbrela iar luna acoperiºul casei voastre! Uniþi-vã nu vã departaþi nu negaþi ceea ce simþiþi voi cu adevãrat!
„Odatã...” o singurã datã l-ai putut atinge din cãdere în zbor... El se înãlța..si pe tine te durea urcușul lui aspru pe carnea sufletului tãu... O singurã datã i-ai înecat și tu dorința de rãcoare, în atâta nãduf. Acum te înalți TU! Și Ana se trezi din visul apropierii. Și înțelese cã trebuie sã-l lase... în cãderea Lui acum. „Dacã m-aș fi strãduit puțin..” NU.. nicicum... e doar primãvara ta și toamna lui.. atât!
și în tot acest timp în care se juca cu mancarea din farfurie, gandurile ei îsi fãcurã aripi si zburarã la el. el era chiar in fața geamului langã ușa de la intrare. încercã sã sune la sonerie, dar acesta spre surprinerea lui se defecta chiar în acel moment, doar pentru a intensifica momentul intalnirii dintre cei doi indragostiți. bata la ușã cu mainile tremurand de frig dar și de emoția momentului în care o v-a ține în brațe.
Încã te iubeºte ºi mereu te va iubi! Nu te va uita vreodatã! Mereu a privit cerul înstelat...poate odatã chiar cu tine în acelaºi timp! Dã-i ºansa sufletului sã-þi fie alãturi! Nu-l mai ignora nici o clipã!
Și urma aceea era tot ce avea sã-i rãmânã din acel Ruslan de odinioarã. Surâde și ușor regãsește speranța...în stropii mari de ploaie care cãdeau nãvalã peste fereastrã, își sterge o lacrimã și surâde din nou...
Dintr-o data o fafalaputernica sparge geamul . Ana tesarii puternic se ridica si vru sa traga drsaperia ,Prin ochiul de geam spart o creanga .Incearca sa o inlature .Podeaua e uda . Aluneca . Cade cu gatul intr-un ciob intepenit. Sa oprit si ploaia .
Cu mana vroia sa atinga ceea ce devenise pentru el o efemera.Nu isi putea gandul la ochii cu care il privea,se simtea gol .
nespus
ªi, totuºi, infinit însemna prea mult. Ochii mari, albaºtri, ascunºi de orbite misterioase, o trimiteau cãtre o altã lume. Se adunase atât de multã tristeþe, încât pãreau de gheaþã, nici mãcar o lacrimã nu i-ar fi putut încãlzi. Pentru cã lacrimile dispãruserã. Se ascunseserã într-o inimã pustie. ªi doar un nou val de sânge ar fi putut alunga lacrimile din acel lãcaº odatã plin de iubire, de cãldurã ºi îngãduinþã.
Ochii lui Ruslan aduceau cu cerul de searã, dupã numeroase zile înnorate. Privindu-i, simþeai nevoia de soare, îþi era teamã cã nici luna nu se va mai face vãzutã. ªi, undeva, acolo, în întuneric, venind, parcã, din vremuri uitate de timp, un fior rece: teama de un abis nesfârºit. Iar haita de lupi hãmesitã te va împinge înspre hãu sau te va sfârteca. Atunci, ºtii: te-ai fi transformat întrun canid.
infinit ºi closet. imaginea misticã a evului mediu rãzbate pânã dincolo de mirosul bucãtãriei. iar plouã, cu insecte, cu aburi, cu amintiri. sufletul se scaldã în placenta vaporoasã a aerului. a fost sortit sã simtã în imagini. virtualul s-a creat de la sine în sinele lor, a lumii în care se scãlda.
Focul de primavarå al vecinului din gradina casei ardea imprastiind fumul crengilor adunate minutios. Ruslan isi aduna hainele zdrentuite fotografii tot cei stå in calle si fuge inspre acolo. Ea deja facea acelasii lucru cu ale ei surprinså de venirea lui,zåmbind vecinului indragostitå;
traind ironia vietii cu o bucurie infinita am inteles ca defapt totul se termina doar cand viata inceteaza de a mai fi ironica...!
