Misterul
Acum câteva zile, pe când soarele a apãrut uºor pe ecranul dimineþii, ceva ciudat s-a întâmplat. Un þipãt turbat dinspre pãdurea frãmântatã de vânt a adus liniºtea înspre sat. Imediat pãsãrile au zburat departe, frunzele s-au îndreptat imediat spre sol iar veºtile despre cele întâmplate se auzeau precum ºoaptele.
Tinerii zvoneau ca cei 2 ocnasi evadati au ajuns sa faca moarte de om pentru nitcaiva parale si cate ceva de-ale gurii, mai ales acum camd prin zona se perindau oamenii in drumul spre oras,pentru ap
ararea eficienta a citadelei. Ocnasii erau in cardasie cu omul de la poarta, care pentru catva timp, ii pazise la munca.
Apelurile disperate la 112 au rãmas fãrãrãspuns . Unicul pod ce lega satul de restul lumii fusese luat de ape . Frica se transformase în disperare .
Zilele treceau ºi nicio veste despre cei doi nu ajungea la urechile oamenilor simpli,incordarea acestora dovedind incã o datã frica omului de necunoscut care uneori este o binecuvântare,însã de cele mai multe ori,un blestem.
Grozavie mare! La marginea satului s-au gasit hainele vargate ale celor doi. Cineva din sat ii ajutase sa dispara sa... sa se ascunda printre noi.... Dar oare cine? Poate postasul? Poate asistenta? Poate porcarul satului? De parca ar mai conta... Privind in jur, iti dai seama ca nu-i mai poti identifica. Doamne, oare care din oamenii aceaia ar putea fi?
Aceasta e o întrebare ce nu îsi meritã un rãspuns mai important ar fi motivul pentru care acesti doi ocnaºi au fost ajutaþi ºi nu de cine... mai bine ar fi sã ne intrebãm de ce . Au fost ei nevinovaþi ºi au gãsit compasiune si milã într-o personã ce a trait si vãzut prea multe spre a mai putea fi indifent sau sunt doar doi criminali imorali ce au gãsit libertatea spre a putea fi o altã verigã a unui plan marºav de rãzbunare ce urmeaza a lua curs in cine stie când ºi unde . Poate acum , mâine sau niciodatã . Oare cât au fost înlantuiþi ºi oare cât de grotesc va fi momentul când ei vor gãsi o femeie sau firava fatã ?
Cu siguranþã cã a fost o femeie... Doar ele pot vedea dincolo de hainele vãrgate frumuseþea ºi într-un criminal. Era searã, târziu când au evadat, nimeni nu-i vãzuse încã de la prânz, de când plecaserã cu George, portarul, ce-i pãzea în timp ce sapau în munte dupã sare... Ce se înâmplase cu ei nu se ºtie. Dispãruserã ºi ei ºi George. Organele de anchetã ai închisorii îi cãutau. Pânã atunci cu toþii fuseeserã anunþaþi sã se fereascã de a ieºi noaptea. O singuã persoanã se bucurase, Ana. În rest, satul aºtepta înspãimântat sfârºitul.
Frica urmeazã faptei si este pedeapsa ei. Vitejia celor doi se vede pusã în dificultate când cea care i a adãpostit le spune cu câtã mobilizare de forþe sunt cãutaþi....Luna se apleca asupra pãmântului ºi pare sã înþeleagã ºi ea cã perspectiva celor ce trebuie sã i gãseascã pe fugari este mãricicã. Zãbava lor, din cauza intunericului aducea întârziere mare ºi atunci s a gândit mãreaþa lunã sã dea ºi ea o mânã de ajutor.
Se facea tot mai intuneric, iar criminalii erau tot mai greu de gasit. Cautarea lor avea sa fie una lunga, dar oare vor izbuti a-i gasii? Luna era de partea lor, dar din nou aceiasi intrebare imi vine in minte... de ce? Oamenii satului erau din ce in ce mai alarmati, nu era deloc o noapte oarecare, nime nu a reusit a inchinde nici un ochi. Oare se v-a mai sfarsi vreodata intunericul acesta?
Chiar daca intunericul incojura satul si luna se oglindea in mlastina de la marginea satului, in mintea intunecata e celor doi se desprindea indoiala de a nu se fi ascuns prea bine.Deveneau si ei oameni, cu toate ca aveau numere pe piept , si chiar daca, pentrua evada ucisesera un alt om. Ana se indrepta cu doua strachini cu fasole spre masa la care stateau cei doi, privindu-se reciproc in incordare. La sosirea acesteia, isi ridicara privirile si refuza mancarea printr-un gest . Ana, nedumerita ii intreaba : Ion, Vasile, nu mancati? Nici un raspuns. In mintea lui Ion ratacea o intrbare simpla, dar importanta: oare or sa ne prinda? Si daca da, merita sa-l ucid pe George, portarul, pentru a ma intoarce inapoi la ocna?
Frica crește în intensitate,inima celor doi a ajuns undeva în timpan și tremurul mâinilor nu le dã ascultare.În timp ce pe Ioan îl framânta frica de a fi prins,Vasile fremãta la gândul cã își va ține copilul în brațe,de asta și evadase,dragostea fațã de pruncul lui numãra clipele în lipsã.Riscul era minim comparativ cu dragostea unui pãrinte,mai ales cã soția a trecut de partea celor drepți nu de foarte mult timp.Încã o are în suflet ca pe o icoanã,acolo unde boala nu a reușit sã sape...Cu dosul palmei își sterge lacrimile ce se legau broboadã în barbie și privi cerul"trebuie sã pot,chiar trebuie"...
O tacere de mormant se asternu in micuta camera. Cei doi respirau adanc si regulat. Totul era o bomba ce ticaia si ticaia asteptand momentu, clipa cea mai violenta.
"Ioane" fu tacerea sparta de glasu ragusit al lui Vasile "cat mai ii pana la satu urmator ?". Ion statu nemiscat, cufundat mult prea adanc in gandurile lui pentru a atinge lumea cel inconjura.
"Tu fatuca stii ?" isi indrepta Vasile atentia catre tanara din stanga lui. Ana pur si simplu scutura capul, nu mai avea curajul sa zica nimic.
"Un kilometru in susul raului si doi in jos. Stii sa inoti? ca podu-i luat de ape.....De Ana.... nu imi fac probleme, ca ea cu fostu' sot, Manole, o mai avut de-a face cu ape mari, ......dar pe tine te vad asa mai....slabit, dupa atata ocna.....
Un kilometru in josul raului si doi in sus...poti sa inoti atat?....nu mai avem pod...mai tii minte?....de Ana nu-i problema ca e obisnuita cu apele de la fostu sot, Manole...dar noi suntem slabiti dupa atata ocna.....
Se g
Vasile tremura la gândul fiecãrui lãtrat sau mârâit ce se putea aude dincolo de gardurile ce adãposteau case, ochi curioºi, minþi înspãimântate...dar în sinea lui simþea crescând o forþã nebãnuitã, curajul de a se strecura ca o umbrã kilometri întregi pentru a-ºi strânge copilul la piept. Ion se uita la Ana din când în când, întrebându-se daca ea ºtie cã fiind prizonieri ai împrejurãrilor, au pornit într-o cursã nebuneascã, deja stropitã cu sânge, din care doar providenþa îi poate scãpa.
Ioana exploda si ea, sacrificand tacerea ei atotstiutoare. Nustiu despre ce vorbeati , dar m-am uitat la ceas si mi-am dat seama ca am tacut destul...
mai is vreo doi kilometri pana in Cetatuia
Stiu acolo pa unu la care ii zice Costan din Piatra! El sigur ne-a ajuta sa scapam cu fata curata din toata nenorocirea asta. Costan asta de care-ti zic o fo mai demult prins in lagarele de la rusi, da i-o ajutat Dumnezau de o scapat. Merem intr-acolo si apoi om vedea ce a mai fi....cum a vre Cel de Sus!
Scoase o sticlã de palincã ºi bãu pe îndelete.
De la o vreme un gand parsiv cotropea mintea lui ION-mai bine zis sufletul lui.O voce ce venea din forul lui interior ii spunea sa ramana.
Cunosc in nordul Bucovinei doua sate,care atat s-au intins pana au ajuns sa se uneasca,respectiv Marginea de Horodnic,aproape de Radauti.
Un caine a inceput sa latre nervos, anuntand o prezenta straina.Ion si Vasile s-au inchinat pe furis, privindu-se.Fixau usa,ferestrele cu privire de haituiti si-si incordau muschii.Brusc, amandoi se ridica si hotarasc din priviri.
Într-un tarziu deschise gura incet si spuse ca pentru el: “Mult n-ar mai fi dar nu stiu cum ajungem acolo…vii si nevatamati.” Greoi, Vasile se-ntoarse spre Ion si dadu din cap cu indarjire. Se stiau de ceva vreme dar parca niciodata nu fusese Ion ca acum, fricos ca un tânc. Daca l-ar lasa si ar pleca singur mai departe? Nici oamenii stapanirii nu erau atat de prosti incat sa nu stie ca doi ocnasi nu puteau sa ajunga prea departe.