Personajele:

El – un tinerel finuţ
Ea – cam dură, vulgară
Bărbatul – picat din lună


Decor: un interior cu aspect de cabană părăsită, câteva piese de mobilier în dezordine: o ladă, câteva scaune, câteva scânduri, sticle, saci etc.
[Se deschide uşa, uşor, cu prudenţă. Intră întâi el, apoi o trage şi pe ea înăuntru.]
El:
- Hai, s-ar putea să avem noroc. [Cercetează în jur] Ce zici, nu-i Marriot, dar pare un adăpost solid, nu?
Ea (cam speriată):
- Da. [Cu o mişcare a lehamite din închietura mâinii] Dar dacă ne-am lăsa cu toţii pe noroc… [Se aşează pe o ladă.]
El:
- N-aş fi crezut că am putea trece vreodată prin aşa ceva. [Priveşte spre Ea îngrijorat.]
- Hai c-a trecut! Cred că a fost o tornadă sau ceva de genul ăsta. Ne-a luat prin surprindere, din cauza muntelui. Dacă am fi fost la câmpie, am fi văzut vârtejul din timp, poate ne-am fi adăpostit undeva…
Ea (cam agresivă):
- Unde, sub pământ?
El:
- [împăciuitor] Dacă-ţi revine simţul umorului, înseamnă că te-ai liniştit. Cred că în următorii ani trebuie să ne facem pivniţe solide pe lângă locuinţe, adăposturi împotriva uraganelor, taifunurilor, tornadelor… aşa cum am văzut în filme.
Ea [întrerupându-l, ironică]:
- Unde, în faţa sau în spatele blocului?
[El şi ea tac câteva secunde, fiecare cu gândurile lui]
El:
- Totuşi, putem spune c-am avut noroc. Zburau pe deasupra noastră nişte crengi groase, ba chiar copaci mi s-a părut. N-am fost răniţi dar puteam foarte uşor să murim. Dacă am mai fi amânat urcuşul măcar jumătate de oră! Dacă am mai fi rămas puţin jos la hotel! O sper că jos, la poale, maşina nu e îngropată sub buşteni!
Ea:
- [nemaisuportând văicăreala] Mai boceşti mult?
El:
- [cam stânjenit] Hei, la ce te gândeşti…
Ea:
- [tace o vreme, se calmează, după care] Mă gândesc la Alina, normal. Sunt îngrijorată…
El:
- [întrerupând-o] Lasă măi că sora ta e bine, la Bucureşti. Tornadele se dezlănţuie în spaţiu restrâns. Dă-i un telefon!
Ea:
- [scoate mobilul, formează numărul, apoi îl aruncă nervoasă pe un sac] Evident, n-are semnal!
El [privind pe fereastră]:
- [uimit] Dumnezeule! Brazii sunt la pământ! [se întoarce spre buimăcit]. Simina, vino să vezi! [Ea vine, mai mult în silă]. Ai mai văzut aşa ceva? Vijelia a acţionat pe o fâşie îngustă, de numai 2-3 metri lăţime. Uite acolo, jos, în vale! Uite ce formă perfectă. Se curbează de parcă ar fi litera S. Ca într-un joc de puzzle în care lipseşte litera S!
Ea [pleacă de la fereastră, vizibil deinteresată, încearcă din nou telefonul şi-l trânteşte din nou]:
- Acuşi se întunecă, poate ar trebui să ne întoarcem.
El:
- [deschide uşa, iese, se întoarce] Imposibil. Panta e abruptă, e plină de mâl, mai sunt încă torente. S-a lăsat frigul şi suntem încă uzi.
Ea [izbucneşte, nervoasă]
- Nu ştiu ce ţi-a venit să plecăm tocmai acum de la Bucureşti. Şi mi-ai pus şi condiţii: eu să nu şiu unde mergem şi… fără Alina. E abia o copilă, are 10 ani, nu pot s-o las aşa, pe la cunoştinţe. Eu sunt adult dar ea… nu mă are decât pe mine!
El [puţin surprins de atitudinea ei, cu voce cam vinovată]:
- Am vrut să-ţi fac o surpriză… plăcută… sper. De-acum o vom lua pe Alina tot timpul cu noi.
[Ea ridică indiferentă din umeri, se întoarce ostentativ cu spatele.]
El [merge din nou la fereastră]:
- [visător] E ceaţă, în depărtare.
- [mirat] N-am mai văzut aşa ceva. E de un albastru intens… Am auzit că o astfel de ceaţă ar apărea prin Munţii Buzăului şi că ar fi o poartă de trecere spre o altă dimensiune…
Ea:
- [face un gest de lehamite, apoi cu dispreţ] Dacă tot trebuie să dormim aici mai bine te-ai gândi cum să facem puţină căldură, dacă avem mâncare, apă!
El:
- [se conformează rapid, se uită câteva momente în jur şi apasă pe un comutator] Uite că avem lumină. Bine că nu a căzut reţeaua!
- [merge spre alt colţ al încăperii] Uite şi un calorifer electric [îl pune în priză].
- [relativ entuziasmat, începând să trepideze un ritm febril, nerăbdător] Uite şi două sticle de apă minerală şi nişte mere. Am în rucsac pâine şi brânză.
- [umil cu ea şi cu mândrie totodată] Şi mai am o surpriză pentru tine [caută în rucsac]…
- [încercând să-şi controleze un tremur al zâmbetului] Aşaaa, închide ochii, te rog.
- [Scoate o cutie cu bomboane pe care i-o pune în poală] Bomboanele tale preferate. Şi acum surpriza cea mare [scoate o sticlă de şampanie, vizibil mândru de el]. Ei, ce zici?
Ea: [puţin mai binevoitoare]
- Merge!
El:
- [energic] Lasă-mă să aşez eu masa. [Aşează totul pe un butuc, sac sau chiar pe jos. Muşcă fiecare din câte un sandwich, el toarnă şampanie în două pahare.]
- [puţin enervat, agitat, în transă] N-are rost să mai amân!
- [exaltat, nu pare că o mai vede într-adevăr] Urmează surpriza cea mare. Scopul excursiei noastre…
- [se aşează mai aproape de ea] Ştiu că ne cunoaştem doar de câteva luni, dar [o priveşte în ochi] n-am mai întâlnit o fată ca tine – puternică, serioasă, motivată.
- [empatic] Ştiu cât de greu ţi-a fost să-ţi pierzi ambii părinţi, să rămâi cu o soră mult mai mică în îngrijire, să munceşti, să termini o facultate… Crede-mă că ştiu…
Ea:
- [cu cinism, privindu-l cam fix] Nu, nu ştii. Habar n-ai!
- [cam ironică] Dar nu contează. Treci la subiect.
El :
- [emoţionat] Mi-ai plǎcut din primul moment când te-am cunoscut…
- [zâmbind] Nu se întâmplǎ prea des sǎ te abordeze la serviciu o poliţistǎ frumoasǎ şi sǎ-ţi comunice cǎ ai parcat neregulamentar. Si sǎ te mai şi ierte de amendǎ…
Ea :
- [luându-l peste picior] De asta te-ai simţit obligat sǎ mǎ inviţi la o cafea…
El :
- [privire goalǎ] Poate litera S fǎcutǎ de tornadǎ vine de la Simina, poate e un semn, câteodatǎ avem puţinǎ nevoie de magie
Ea [pufneşte puţin în râs la ultima replicǎ, dar se controleazǎ]
El :
- [Se aşeazǎ în genunchi, scoate din buzunar o cutiuţǎ, o deschide] Cu acest inel, eu Andrei, te cer pe tine Simina în cǎsǎtorie.
- [cu teamǎ] Vrei sǎ fii soţia mea ?
Ea :
- [zâmbind puţin maliţios] Iatǎ un bǎiat care se mai gândeşte la cǎsǎtorie în ziua de azi…
El :
- [puţin panicat] Spune-mi, vrei sǎ fii soţia mea ?
[Acum intrǎ în încǎpere un bǎrbat înfǎşurat într-o manta de ploaie cu glugǎ. Este colorat de sus pânǎ jos într-un praf gri-albǎstrui, pe care îl împrǎştie peste tot pe unde se mişcǎ şi pe tot ce atinge. Cei doi îl privesc întrebǎtor]
Ea :
- [repezit, intrând în pielea de poliţist] Cine eşti şi ce cauţi aici ?
Bǎrbatul :
- [picat din lunǎ, vorbeşte apǎsând pe consoana S] Sǎrutmâna, scuzaţi-mǎ… sunt Simion Samoilǎ, Socotitor…
Ea [sare, cu mişcǎri sigure de poliţist şi priveşte afarǎ]
Bǎrbatul :
- Sunt singur.
Ea :
- [scurt] Ce doreşti ?
Bǎrbatul :
- [natural] Sǎ-mi spuneţi sǎ stau… Sper.
- [se aud nişte sunete ca de trompetǎ] Sunǎ surlele. Soarele se stinge sfârâind sub semnele serii…
Ea:
- [nervoasǎ] Nu ai în vocabular decât cuvinte care încep cu S? Dar o legitimaţie ai?
El:
- [o trage de braţ mai încolo] Lasǎ-l, ştii doar ce-a fost afarǎ…
- [cu milǎ] Trebuie sǎ doarmǎ şi el undeva. Nu eşti în timpul serviciului, sǎ-i ceri sǎ se legitimeze…
Ea :
- [tot agresivǎ] Dacǎ-i vreun hoţ sau mai rǎu?
El :
- [amuzat] Pe-o vreme ca asta, hoţii nu urcǎ pe munţi.
- [visǎtor] Doar romanticii ca noi sau bieţii precum el, cu minţile rǎtǎcite…
Ea :
- [Pufneşte la ideea cǎ ar putea fi catalogatǎ drept romanticǎ, apoi se apropie de Bǎrbat, care ţine o mânǎ în buzunar] Scoate mâna din buzunar! Ce-ai acolo ?
Bǎrbatul :
- [supus, dar nu umil, ci cu un fel de respect amestecat cu milǎ] Scot, scot, sunt seminţe… [Scoate mâna plinǎ cu seminţe din buzunar şi le întinde ca un copil spre Ea, râmânând cu ea întinsǎ]
Ea :
- [istericǎ, scârbitǎ, spre El] Vezi, ţi-am spus eu cǎ e un vagabond din ǎla care mǎnâncǎ seminţe, scuipǎ coji şi urlǎ la meciuri! Eu ştiu de la secţie cǎ ǎştia comit aproape toate crimele!
El :
- [ascultând-o, dar uitându-se cu atenţie, cu o privire stranie, spre mâna plinǎ de seminţe întinsǎ de Bǎrbat] Simina, dar… uite ! Nu sunt seminţe de mâncat !
Ea :
- [şocatǎ, ia câteva seminţe din mâna Bǎrbatului, le cerceteazǎ atent] Ciudat, am crescut la ţarǎ dar nu le recunosc…
- [indiferentǎ] Oricum, ce conteazǎ ! [Le aruncǎ într-o grimasǎ de dispreţ. Pe parcursul urmǎtoarelor cîteva replici, Bǎrbatul le culege cu grijǎ, suflând praful de pe ele]
El
- [împǎciutor] Uite, vezi, nu e nici înarmat… E doar un lunatic cu seminţele lui…
Ea :
- [fǎrǎ a-şi coborî deloc vocea] Nu-mi place de el.
El :
- [zâmbind] Hai cǎ e inofensiv. Dacǎ va face figuri îl pun eu pe fugǎ, ok ?
Ea :
- [pufnind în râs, tot dispreţuitoare] De parcǎ poţi tu sǎ-l pui pe fugǎ mai bine decât mine ! Mǎ descurc singurǎ, mulţumesc !
El :
- [cam supǎrat] Nu vroiam sǎ insinuez cǎ nu te descurci, doar vroiam sǎ te liniştesc…
Ea :
- [mai calmǎ, se întoarce spre Bǎrbat] Bine, poţi sǎ rǎmâi. Ia loc, dacǎ vrei. Şi vorbeşte normal !
Bǎrbatul :
- [relaxat] Bine, dar mi se pǎrea amuzant sǎ…
Ea :
- [întrerupându-l] Cu ce spuneai cǎ te ocupi ?
Bǎrbatul :
- Sunt socotitor.
Ea :
- [încordându-se] Iar începi ?
Bǎrbatul :
- [foarte amuzat] N-aveam cum sǎ evit.
Ea :
- [agresivǎ, ton de interogatoriu] Socotitor, ce-i aia socotitor ?
Bǎrbatul :
- [simplu] Cel care socoteşte.
El :
- [amabil] Vrei sǎ spui contabil, nu ?
Bǎrbatul :
- [vizibil încântat] Se poate spune şi aşa.
Ea :
- [continuând tirul] Unde lucrezi ?
Bǎrbatul :
- [relaxat] Pe unde trebuie, pe colo, pe colo…
Ea :
- Ce studii ai ?
Bǎrbatul :
- [mirat] Studii ?
Ea :
- [nervoasǎ, impacientatǎ] Da, studii ! Ai terminat A.S.E. sau ceva de genul ǎsta ?
Bǎrbatul :
- [amuzat] Nu.
Ea :
- [nervoasǎ, vorbind lent, ca pentru retardaţi] Ai terminat liceul economic ?
Bǎrbatul :
- [şi mai amuzat] Nu.
Ea :
- [luându-l pe El mai încolo, fermǎ] Trebuie sǎ recunoşti cǎ-i cam ciudat. Beat nu-i. Nu-mi inspirǎ încredere. Pare aşa, la limita speciei, un fel de idiot. Dar nu unul inocent, simt cǎ are un scop aici, cǎ nu a apǎrut degeaba.
El :
- [punându-i palmele pe faţǎ] Nu-l putem da afarǎ. Gândeşte-te, ce ai face în locul lui?
Bǎrbatul :
- [luându-şi apǎrarea, cu demnitate] Afarǎ plouǎ, peste tot e noroi, sunt buşteni pe potecǎ. Mǎ gândeam şi eu sǎ mǎ adǎpostesc undeva. Mǎcar pânǎ se lumineazǎ. Sǎ vǎd pe unde calc. Dar dacǎ vǎ deranjez atât de mult, pot sǎ ies şi sǎ mǎ adǎpostesc sub streaşinǎ…
El :
- [rapid, jenat] Nu, rǎmâi, e loc pentru toţi.
Bǎrbatul :
- [simplu, dar ca un avertisment] Trebuie sǎ ne mulţumim cu ce ni se întâmplǎ.
Ea :
- [izbucneşte maliţios] Da, bineînţeles, trebuie sǎ ne cǎrǎm peste tot mulţumirea peste tot. Sǎ eplodǎm de mulţumire şi sǎ umblǎm peste tot cu gurile întinse într-un zâmbet de mulţumire…
Bǎrbatul :
- Nici nu ştii câtǎ dreptate ai !
Ea :
- [ironic] Ba ştiu ! Dacǎ am fi procedat aşa, noi, oamenii, am fi fost şi acum mulţumiţi în peşteri.
Bǎrbatul :
- [cu simplitate] Cine ştie dacǎ oamenii nu vor ajunge din nou sǎ locuiascǎ în peşteri … Oare de ce natura se dezlǎnţuie din ce în ce mai ciudat? Nu datoritǎ oamenilor ce nu au ştiut sǎ gestioneze ce au avut, ce au, ce vor avea ?
- [meditativ] Lipsa de prevedere poate fi un câştig de luciditate, dar asta e valabil doar pentru un om care e înconjurat de un million de oameni prevǎzǎtori. Oamenii au acţionat tot timpul ca şi cum ar fi nemuritori, cǎutând sǎ epuizeze toate posibilitǎţile. Deşi zilnic i-au vǎzut pe alţii murind şi tot şi-au adus aminte de asta, şi-apoi au uitat repede, apoi iar şi-au amintit, iar au uitat şi… tot aşa.
El :
- [cam şocat] Nu mi se pare deloc a fi idiot !
Ea :
- [agasatǎ, rece] Pe mine mǎ enerveazǎ. Acum se crede un mare înţelept.
- [întorcându-se spre Bǎrbat] Unde locuieşti ?
Bǎrbatul :
- Destul de aproape. La numai doi paşi.
Ea :
- [îmbracǎ din nou faţa de interogatoriu] Ai familie ?
Bǎrbatul :
- [amuzat] Oho. Am o familie foarte numeroasǎ.
Ea:
- Din ce trǎiţi, aveţi animale…?

Bǎrbatul :
- [ironic] Avem de toate, nu ne lipseşte nimic. Bineînţeles, asta dacǎ ne uitǎm la alţii cǎrora le mai lipseşte câte ceva. Atunci ne podideşte fericirea. Dar dacǎ ne pune pǎcatul sǎ ne uitǎm la alţii care au mai mult decât noi, constatǎm cǎ avem multe lipsuri şi începem sǎ ne vǎicǎrim şi sǎ ne plângem de milǎ. Aşa cǎ suntem foarte fericiţi şi foarte nefericiţi. Avem de toate şi n-avem nimic. [Terminând cu un zâmbet larg şi o reverenţǎ ca de expunere artisticǎ, totul la modul cel mai blajin-ironic cu putinţǎ].
El :
- [politicos] Totuşi, spune-ne mai concret cu ce te ocupi ?
Bǎrbatul :
- V-am mai spus. Sunt socotitor. Socotesc, calculez în fiecare zi cam ce se întâmplǎ cu oamenii, câţi sunt fericiţi şi câţi nefericiţi. Şi nu reuşesc niciodatǎ. O iau mereu de la capǎt.
Ea :
- [rǎstindu-se, cu mişcǎri ceauşiste sacadate din antebraţ, ritmând discursul] Nu te-am primit aici sǎ-ţi baţi joc de noi. Dacǎ nu-ţi mǎsori cuvintele şi nu dai dovadǎ de un minim de politeţe, o sǎ te trezeşti imediat afarǎ, pentru cǎ, se pare, nu eşti prea fericit aici, la noi.
Bǎrbatul :
- [indiferent, meditativ] La voi? Din câte ştiu e cabana pǎdurarului. Loc de adǎpost. Nu cred cǎ ne-ar da afarǎ pǎdurarii în condiţiile de faţǎ.
- [cu voce neutrǎ, dar care produce la aceastǎ replicǎ un ecou apocaliptic în salǎ] Numai sǎ nu lǎsǎm mizerie. Sper cǎ e de la sine înţeles cǎ nu mǎ refer numaidecât la mizeria materialǎ, adicǎ la ceea ce se vede, mǎ rog, la ceea ce se percepe prin simţuri.
- [înţelegǎtor] E drept cǎ voi aţi ajuns primii aici. Dacǎ vǎ deranjez, v-am mai spus, pot ieşi. Eu nu rǎcesc.
El:
- [stânjenit] Ei, hai sǎ n-o luǎm chiar aşa. [Indicând-o pe Ea] E femeie, trebuie sǎ înţelegem cǎ e mai sensibilǎ…
Ea:
- [rǎstindu-se la El] De când mǎ crezi tu atât de sensibilǎ? S-ar putea sǎ ai surpriza sǎ constaţi cǎ sunt mai sensibilǎ decât tine !
Bǎrbatul :
- [cam sictirit] Haideţi, nu vǎ mai mǎsuraţi sensibilitǎţile. N-o sǎ ajungeţi la nici un rezultat. Oricum, îmi dau seama cǎ aţi fi dorit sǎ fiţi singuri aici. Cǎ vǎ deranjeazǎ prezenţa mea.
Ea :
- Tot e bine dacǎ-ţi dai seama !
El :
- [împǎciutor] Gata, gata, e loc pentru toţi. Mai sunt câteva ore şi se face luminǎ. Apoi vom pleca fiecare pe drumurile noastre.
- [cǎtre Bǎrbat] Nu te supǎra, dar eşti un tip mai ciudat. Sper sǎ nu te supere prea mult sinceritatea mea… [se opreşte câteva secunde, apoi îşi freacǎ fruntea cu degetele] Nu ştiu ce am, mǎ simt cam nu ştiu cum. Parcǎ-mi vine tot timpul sǎ spun orice, aşa, de-a dreptul.
Bǎrbatul :
- [privindu-l fix] Adicǎ sǎ fii sincer tot timpul, nu? De ce spuneai înainte cǎ sunt un tip mai ciudat ?
El :
- [încurcat] Pǎi vorbeşti aşa…
- [gesticulând cu o mânǎ pentru cǎ nu-şi gǎseşte cuvintele] Câteodatǎ pari cam idiot, poftim, am spus-o. Iar câteodatǎ spui nişte chestii care chiar îmi dau de gândit…
- [calm, dar uşor defensiv, fǎcând un pas în spate] Ca sǎ mǎ exprim mai bine, eşti un tip… lunecos…
Bǎrbatul :
- Pǎi voi m-aţi luat la întrebǎri. Un adevǎrat interogatoriu. Eu n-am intrat în viaţa voastrǎ personalǎ. Doar în spaţiul vostru fizic, pentru câteva ore. Mǎ tot întrebaţi ce fac, unde locuiesc, despre starea materialǎ, socialǎ, civilǎ. Vreţi sǎ-mi ştiţi şi arborele genealogic ?
Ea :
- [cu ton de mahala] Nu, nu ne intereseazǎ. Ne mulţumim cu ce ştim !
Bǎrbatul :
- Am vǎzut o toaletǎ la câţiva metri de cabanǎ. O sǎ ies, pentru câteva momente.
- [Se îndreaptǎ cǎtre uşǎ, o deschide, apoi se întoarce din prag cǎtre ei] Nu vǎ fie teamǎ, nu merg sǎ-mi chem complicii de tâlhǎrie şi nici pe [strâmbându-se, dar foarte amuzat] « bǎieţaşii mei ». Dacǎ vreţi, vǎ puteţi uita pe geam. Toaleta e în bǎtaia luminii de la ferestre.
- [ironic] Noroc cǎ are uşǎ.
Ea:
- [sarcasticǎ] Ha, ha, ha. Foarte amuzant. Mǎ crezi aşa fricoasǎ ? Sunt poliţist !
Bǎrbatul :
- [din uşǎ] Felicitǎri! O meserie utilǎ, uneori. Dacǎ-i fǎcutǎ de cine trebuie şi cum trebuie.
Ea:
- [sare ca arsǎ] Ce vrei sǎ spui cu asta? [Apoi tace pentru cǎ Bǎrbatul plecase]
- [se întoarce spre El] Numai de asta aveam nevoie acum !
El :
- [ocrotitor] Lasǎ-l, nu te mai gândi la el. De fapt, e un tip total inofensiv. Poate are dreptate. Noi ne-am luat de el.
Ea :
- [tot pornitǎ] Nu ştiu ce sǎ zic, dar mǎ enerveazǎ. Parcǎ şi eu mǎ simt ciudat în prezenţa lui. Cum spuneai şi tu adineaori. [Se gândeşte o clipǎ]
- [şi mai nervoasǎ] Nu crezi cǎ de când a intrat aici a tot încercat sǎ-şi batǎ joc de noi ? Nu mai ţii minte cum tot sâsâia ca un gânsac ?
El :
- [mai mult amuzat] Mǎ întreb de ce ! Poate o fi observat şi el urma lǎsatǎ de tornadǎ ! Poate vroia sǎ glumeascǎ…
Ea :
- [dispreţuitoare] Cine are nevoie de glumele lui !
- [panicatǎ] De s-ar face odatǎ ziuǎ, sǎ plecǎm de aici ! Am senzaţia cǎ trǎiesc un coşmar !
El :
- [deschizând cutia cu bomboane] Ia o bomboanǎ, poate te vei simţi mai bine. [Zâmbeşte]
- [uitându-se la ceasul de mânǎ] Ciudat, mi-a stat ceasul. La şapte şi zece. Exact când s-a pornit tornada !
Ea :
- [indiferentǎ] Ce poate fi aşa de ciudat în asta? Cine ştie ce câmpuri electromagnetice se întretaie în timpul unor astfel de furtuni !
- [cu voce mai calmǎ, insinuantǎ] Poate ar trebui sǎ profitǎm de absenţa individului şi sǎne întoarcem la discuţia noastrǎ…
- [zâmbind] Din câte îmi amintesc, îmi puseseşi o întrebare… înainte de a intra el.
El :
- [luând-o cu braţele de talie, privind-o în ochi cu un zâmbet larg] Exact şi… încǎ aştept un rǎspuns.
Bǎrbatul:
- [intrând brusc şi vorbind cam tare] Nu eşti singurul. Toatǎ lumea aşteaptǎ un rǎspuns.
Ea:
- [tresǎrind] Doamne, m-ai speriat.
- [enervându-se] Nu te-a învǎţat nimeni sǎ baţi la uşǎ inainte sǎ intri într-o camerǎ ? Dacǎ n-ai fi un tip atât de banal aş putea crede cǎ… [pauzǎ]
Bǎrbatul:
- Ce ? Ce ai crede ? Cǎ sunt de la Serviciile Secrete ?
Ea :
- Nu, în nici un caz. N-ai stofǎ !
Bǎrbatul:
- Sau cǎ… sunt un trimis special… din altǎ lume ?
Ea :
- [încercând sǎ parǎ foarte amuzatǎ] Nu mǎ lua pe mine cu faze dintr-astea ! Te crezi vreun parapsiholog, vreun bioenergoterapeut… ? Poate vrei sǎ ne vindeci de ceva. Sau sǎ ne ghiceşti viitorul, trecutul…
- [ironic] Cel mai simplu ar fi sǎ ne ghiceşti prezentul.
Bǎrbatul:
- Nu am pretenţii aşa de mari. Dar pot sǎ vǎd.
Ea :
- [ironicǎ] Într-adevǎr, ai o calitate de-a dreptul ieşitǎ din comun. Sunt copleşitǎ. Şi eu care pânǎ acum credeam cǎ eşti orb!
Bǎrbatul:
- [cu acelaşi ecou în voce] Pot sǎ vǎd nişte lucruri inaccesibile altora.
Ea :
- [afectatǎ, dispreţuitoare, cu fals interes ostentativ] Aşa deci…
- [indicând o ladǎ, un sac etc din jur] Spune-ne atunci şi nouǎ ce se aflǎ aici. N-am apucat încǎ sǎ ne uitǎm înǎuntru şi tare am vrea sǎ ştim !
Bǎrbatul:
- [cu sinceritate, simplu] Nu ştiu, nu m-am uitat nici eu.
Ea :
- [enervându-se, continuând ironic] Atunci poate vezi vreo câteva fantome, strigoi şi alte chestii dintr-astea !
- [cu acelaşi interes ironic] Spune-ne, de auzit, auzi ? Aşa… câteodatǎ… nişte voci, nişte mesaje… ?
Bǎrbatul:
- Nu, în nici un caz. Stai liniştitǎ, sunt în deplinǎtatea tuturor alea. Uite, sǎ-ţi dau un exemplu. Înainte de a se întuneca am vǎzut cǎ urma lǎsatǎ de tornadǎ e în formǎ de litera S.
El :
- [puţin dispreţuitor] Asta am vǎzut şi eu ! Şi Simina !
Bǎrbatul:
- [indicând-o pe Ea] Ea a constatat, nu a vǎzut. Ea are alte preocupǎri care nu-i dau voie sǎ vadǎ prea multe…
Ea:
- [orgolioasǎ] Ascultǎ, omule, nu face acum pe deşteptul cu noi! În meseria mea dacǎ nu vezi în sensul pe care-l înţelegi tu, dacǎnu încerci sǎ le pui pe toate cap la cap, n-ai fǎcut nimic.
- [vorbind ca o doamnǎ învǎţǎtoare] Iar în ceea ce priveşte fenomenele naturale, omul nu poate decât sǎ constate. Şi, bineînţeles, sǎ se apere, atunci când e cazul… sau sǎ glumeascǎ, aşa cum a fǎcut Andrei, pretinzând cǎ este iniţiala numelui meu…
Bǎrbatul:
- [ignorând tirada] În vechime, acest semn se întrebuinţa pentru a ocroti oamenii de rele. Se folosea ornamental pe obiectele deosebite, mai ales pe cele funerare…
El :
- [cǎtre Ea] Parcǎ-mi aminteşte de ceva… Sǎ ştii c-am citit despre asta… nu mai ştiu unde…
- [bucuros] A, da, într-o carte despre vechii daci !
Ea :
- [foarte indeferentǎ] Posibil… dar ce conteazǎ ? Nu cred cǎ ǎsta e cel mai important lucru în momentul de faţǎ.
- [enervându-se din nou, arogantǎ] Dacǎ toatǎ lumea ar sta sǎ filosofeze unde am ajunge ?! Ce s-ar întâmpla dacǎ oamenii n-ar acţiona ?
- [ostilǎ faţǎ de amândoi] Pânǎ şi oamenii cavernelor acţionau când începea sǎ le roadǎ ceva în stomac ! La asta v-aţi gândit ?
Bǎrbatul:
- Ne-am gândit şi la asta şi la altele… Oamenii gândesc mai mult sau mai puţin. Gândeşti, acţionezi, apoi iar gândeşti şi aşa mai departe… Cei care acţioneazǎ mai mult gândesc mai puţin şi invers. Acest lucru este necesar echilibrului…
- [acelaşi ecou apocaliptic în voce] Câteodatǎ gânditul este perceput ca o povarǎ. Prin unele pǎrţi, oamenii simpli folosesc o înjurǎturǎ, un blestem cu conotaţii terifiante : « Bǎtu-te-ar gândurile ! »…
Ea :
- [îşi pune mâinile la urechi, istericǎ] Gata, lasǎ-mǎ, te rog sǎ taci ! Poţi ? Mǎcar câteva minute ! [El o priveşte cam şocat.]
- [mai calmǎ, încercând sǎ gǎseascǎ o explicaţie raţionalǎ pentru ieşirea de adineaori] Dacǎ nu veneai şi tu aici ne-am fi odihnit… mǎcar puţin.
El :
- [ocrotitor, o ia de mânǎ şi o duce într-un colţ cu mai mulţi saci] Uite, aşeazǎ-te puţin aici. Respirǎ adânc.
- [spre Bǎrbat] Chiar n-ai putea sǎ mai taci câteva momente ? Nu-ţi dai seama prin ce stress a trecut acum câteva ore ?
Bǎrbatul:
- Îmi cer scuze. Dar nu prea am vorbit neîntrebat.
Ea :
- [sculându-se brusc] Mǎ duc sǎ iau puţin aer. [Se îndreaptǎ cǎtre uşǎ.]
El :
- [ţinând-o de braţ] Unde sǎ te duci ? Nu ştii ce-i afarǎ ? Şi e încǎ întuneric…
Ea :
- [râzând, ostilǎ] Oho, te pomeneşti cǎ s-a trezit bǎrbatul ocrotitor din tine? Spuneai cǎ mǎ cunoşti. Crezi cǎaş lua-o aşa, hai-hui prin munţi?
- [mândrǎ în mod nedisimulat] Crezi cǎ mǎ las doborâtǎ de primul… mǎ rog, ştii doar ce meserie am! De fapt, e un fel de a spune cǎ vreau sǎ merg la toaletǎ. Poftim, dacǎ eşti îngrijorat, cum a spus şi el [îl indicǎ pe Bǎrbat], totul se aflǎ în lumina ferestrelor.
- [ţâfnoasǎ] Aşa cǎ poţi sǎ mǎ supraveghezi dacǎ ai chef ! [Iese, trântind uşa.]
El :
- [înţelegǎtor, admirativ] E o fatǎ foarte curajoasǎ. Şi puternicǎ… nu ştiu ce-a pǎţit în seara asta. De obicei nu-şi iese aşa din fire…
Bǎrbatul:
- [indiferent] Emoţiile. Spaima de la început şi bucuria cǎ ai cerut-o de nevastǎ…
El :
- [cam supǎrat] De unde ştii chestia asta ? Te pomeneşti cǎ ai obiceiul sǎ asculţi pe la uşi!
Bǎrbatul:
- [la fel de indiferent] A, nu, în nici un caz. Dar vǎd asta pe feţele voastre.
El :
- [îmbunat] Da, serios, se vede asta ?
- [mândru, înduioşat] Ce zici, nu-i aşa cǎ e o fatǎ grozavǎ ?
- [se gândeşte puţin] De fapt, ţie s-ar putea sǎ nu-ţi prea parǎ aşa. În seara asta a fost mai… mai altfel…
Bǎrbatul:
- Chiar dacǎ n-ar fi înzestratǎ cu prea multe calitǎţi, trebuie sǎ avem înţelegere. Pretenţiile mari le avem de la cei cu aptitudini deosebite, frumoase.
El :
- [continuând admirativ] Dacǎ ai şti câte a realizat aceastǎ fatǎ, de una singurǎ. Şi-a pierdut pǎrinţii, a trebuit sǎ aibǎ grijǎ de sora ei mai micǎ…
Bǎrbatul:
- Toţi avem o misiune de îndeplinit.
El :
- Ea şi-a îndeplinit-o cu perseverenţǎ, cu demnitate…
Bǎrbatul:
- Sǎ nu crezi cǎ nu a parcurs descurajǎri, tristeţi profunde, poate chiar umilinţe.
El :
- [impresionat] Se prea poate. Credeam cǎ o antipatizezi dar… vǎd cǎ eşti foarte înţelegǎtor. Te apreciez pentru asta.
Bǎrbatul:
- [privindu-l insistent în ochi, vorbind rar şi apǎsat, acelaşi ecou de mai devreme în voce] Când vrei sǎ-ţi apropii o fiinţǎ, aşa cum doreşti tu, trebuie sǎ ajungi la rǎdǎcinǎ, trebuie sǎ cunoşti cauza…
El:
- Nu prea înţeleg ce vrei sǎ spui! De fapt cred cǎ ştiu ce vrei sǎ transmiţi dar sunt convins cǎ o cunosc destul de bine.
Bǎrbatul:
- Câteodatǎ nimic nu este mai evident decât lucrurile ascunse.
El :
- [privindu-l ciudat] Prea vorbeşti în plide. Oamenii nu mai vorbesc aşa în ziua de azi.
Bǎrbatul:
- Nu, dar unii mai gândesc aşa. Oricum, timpul se precipitǎ.
El :
- exact, recunoaşte, cine mai are astǎzi timp sǎ dezlege şarade… Pe cine mai intereseazǎ aşa ceva ?
- [fǎrǎ sǎ-l priveascǎ în ochi] Scuzǎ-mǎ, nu vreau sǎ te jignesc, dar îmi plac oamenii care spun clar ce au de spus, fǎrǎ sǎ se ascundǎ în spatele unor cuvinte care, poate, câteodatǎ nu spun nimic.
Bǎrbatul:
- E posibil şi asta. Dacǎ aş fi stat cu voi şi n-aş fi scos nici un cuvât, sau dacǎ aş fi cântat la chiarǎ sǎ spunem, tot nu s-ar fi destins atmosfera, tot ar fi pǎrut ciudat. Când te afli în spaţiu restrâns cu un strǎin, nu te simţi tocmai în largul tǎu.
El :
- Ei, aici e o greşealǎ pe undeva.
Ea:
- [intrând pe uşǎ, adresându-se Bǎrbatului] Cu asta sunt de accord. Ce bine ar fi fost dacǎ greşeai drumul şi nu ajungeai în cabana asta !
Bǎrbatul:
- Da, poate cǎ este o greşealǎ, dar ce este o greşealǎ ?
Ea :
- [ironicǎ, plictisitǎ] Acum vrei sǎ ne ţii o prelegere de eticǎ.
El :
- [împǎciutor, spre Ea] Tocmai ajunseserǎm la concluzia cǎ nu ne-am fi simţit mai bine dacǎ stǎteam ca muţii pînǎ acum. Aşa, trece timpul mai repede.
- [spre Bǎrbat] Doar nu vrei acum o definiţie completǎ…
Bǎrbatul:
- A, nu. S-ar putea sǎ cǎdem în platitudine. Mai bine haideţi sǎ spunem fiecare zicale din acelea transmise din generaţie în generaţie în legǎturǎ cu asta, chiar dacǎ prin repetare au devenit şi ele platitudini.
Ea:
- [nervoasǎ] Adicǎ vrei sǎ jucǎm un joc de societate? Nu mersi, prefer sǎ jucǎm « hai sǎ tǎcem cu toţii din gurǎ » !
Bǎrbatul:
- Faceţi cum vreţi. Nu vǎ obligǎ nimeni sǎ spuneţi nimic. Totuşi, voi începe eu. « Dacǎ faceţi greşeli, nu vǎ temeţi sǎ le corectaţi ».
Ea :
- [dispreţuitoare] Ai vorbit ca doamna învǎţǎtoare de la clasa I.
El :
- [având parcǎ o revelaţie] Dar asta a spus-o filosoful chinez Confucius acum 2500 şi ceva de ani !
Bǎrbatul:
- [uitându-se spre Ea] E rândul tǎu.
Ea :
- [neezitând, aproape cu urǎ] « Orice greşealǎ se plǎteşte »!
Bǎrbatul:
- E adevǎrat, existǎ o justiţie imparţialǎ cu mult deasupra noastrǎ.
- [spre El] E rândul tǎu.
El:
- « Şi ne iartǎ nouǎ greşelile noastre, precum şi noi iertǎm greşiţilor noştri » - asta pentru cǎ tot vorbim de justiţie divinǎ.
Ea:
- Pânǎ la justiţia divinǎ, trebuie sǎ acţioneze justiţia umanǎ. Oamenii trebuie ţinuţi în frâu prin puterea exemplului.
Bǎrbatul:
- Justiţia umanǎ este şi ea supusǎ greşelii… dar pânǎ la un punct este utilǎ. Justiţia divinǎ nu are termene, nu se grǎbeşte. O greşealǎ poate pǎrea fǎrǎ importanţǎ deosebitǎ, asta la început. Şi aşa poate rǎmâne. În schimb unele greşeli ce pot pǎrea iniţial minore, se perpetuǎ de-a lungul generaţiilor precum bulgǎrele de zǎpadǎ care se rostogoleşte la vale. Cine poate prevedea urmǎrile teribile care pot rezulta dintr-un pas greşit ?
El :
- [încercând sǎ facǎ o glumǎ pentru a mai detensiona parţial atmosfera sumbrǎ] Oricum, sǎ sperǎm cǎ nici unul dintre noi nu a comis o asemenea greşealǎ !
[Ea priveşte ţintǎ spre El, dǎ sǎ spunǎ ceva, apoi se rǎzgândeşte]
El :
- [continuând cu atitudinea glumeaţǎ] Cred cǎ e rândul meu sǎ merg sǎ iau puţin aer.
- [cǎtre Ea] E totul în regulǎ, pot lipsi câteva momente ?
Ea :
- [ironicǎ, cu o indiferenţǎ ostentativǎ] Poţi lipsi şi mai multe. Ţi-am mai spus cǎ nu-mi place sǎ fiu tratatǎ ca o pǎpuşǎ de porţelan. Am centura neagrǎ !
El :
- [glumind în continuare] Atunci e-n regulǎ.
- [din prag] Sper sǎ nu vǎ bateţi…
Ea:
- [ostilǎ] Nu mi se pare cǎ eşti amuzant.
El :
- [împǎciutor] Nici mie. [Iese.]
Ea :
- [tǎcutǎ, se uitǎ pe fereastrǎ, se ridicǎ, mai face câţiva paşi, încearcǎ telefonul, îl aruncǎ din nou, mai face câţiva paşi, apoi se adreseazǎ Bǎrbatului] Acum de ce-ai amuţit aşa ? Te-am speriat cumva cu centura neagrǎ ?
Bǎrbatul:
- Nu, dar nu prea am fost eu iniţiatorul conversaţiei în seara asta. [O priveşte atent]
Ea :
- [provocatoare] La ce te holbezi aşa ? La ce te gândeşti ? Dacǎ ai ceva de spus, spune !
Bǎrbatul:
- Eşti cam cocoşatǎ !
Ea :
- [indignatǎ] De data asta ai întrecut orice mǎsurǎ ! Cum îţi permiţi… [vocea i se gâtuie de nervi]
Bǎrbatul:
- [împǎciuitor] Relaxeazǎ-te, gata ! Tu mi-ai spus sǎ zic ce gândesc. Şi exact la asta mǎ gândeam. N-am vrut sǎ te jignesc, în nici un caz nu eşti cocoşatǎ fizic vorbind !
Ea :
- [nervoasǎ] Vrei sǎ spui atunci cǎ am mintea cocoşatǎ ?
Bǎrbatul:
- Nu, dimpotrivǎ, cred cǎ eşti foarte perspicace. Sǎ zicem cǎ ai o minte foarte ascuţitǎ…
Ea :
- [şi mai nervoasǎ, bǎtând din picior] Atunci ce naiba vrei sǎ spui ?
Bǎrbatul:
- Duci de mul timp o povarǎ prea grea, care te cocoşeazǎ, repet, la figurat, şi în loc s-o controlezi tu, te controleazǎ ea pe tine şi se umflǎ pe zi ce trece…
Ea :
- [puţin nesigurǎ] Ce ştii tu despre mine ca sǎ faci asemenea afirmaţii !
Bǎrbatul :
- Ţi-am mai spus cǎ pot sǎ vǎd.
- [Ea tace şi îl priveşte.] Porţi în cârcǎ nişte şerpi veninoşi şi nu te lupţi cu ei, îi laşi sǎ te muşte.
Ea:
- [orgolioasǎ] Oi fi având eu multe defecte, dar numai bleagǎ nu sunt, cum îţi închipui tu ! Orice-ai crede, sǎ ştii cǎ sunt o luptǎtoare.
Bǎrbatul :
- [blând] Ştiu şi acest lucru. Se vede cǎ nu risipeşti nimic, cǎ nu te risipeşti – e un lucru bun.
- [ca un uşor avertisment] E bine sǎ acumulezi, dar depinde ce.
Ea :
- [defensivǎ] Important e cǎ am un scop în viaţǎ foarte bine definit şi…
- [concentratǎ, cu o umbrǎ pe pleoape] …foarte curând… îmi voi atinge ţinta…
Bǎrbatul :
- Şi apoi ce vei face ? Îţi vei cǎuta alt scop, inventând poate nişte circumstanţe care sǎ-l motiveze ? Pentru cǎ aşa ai început şi nu mai poţi altfel ?
Ea :
- [oarecum vulnerabilǎ] Stop. Gata, opreşte-te ! Nu-mi place sǎ fiu judecatǎ şi viaţa mea nu e treaba nimǎnui !
Bǎrbatul :
- [puţin amuzat] Nimǎnui nu-i place sǎ fie judecat, însǎfiecare gǎseşte o plǎcere morbidǎ în a-I judeca pe alţii.
Ea :
- [cam nedumeritǎ] Pânǎ acum impresia mea a fost cǎ tot încerci sǎ gǎseşti ceva în neregulǎ la mine.
Bǎrbatul :
- Poate vreau sǎ încerc sǎ-ţi deschid ochii, sǎ nu mai greşeşti.
Ea :
- [nervoasǎ, încolţitǎ] Iar întreci limita… ţi-am mai spus…
Bǎrbatul :
- Cine stabileşte limitele ?
Ea :
- [gesticulînd şi apǎsând tare pe cuvinte, cu vocea tremurând, gâtuitǎ de nervi] Din acest moment, sǎ mǎ laşi în pace !
- [mergând spre el lent, ameninţǎtor] Ai înţeles?
El:
- [intrând, şocat] Simina! Potoleşte-te! [O trage de lângǎ Bǎrbat]
Ea :
- [înnecându-se de indignare] Te rog sǎ iei mânile de pe mine ! Cine s-a gǎsit sǎ intervinǎ! Mototolule!
El:
- [lovit, în stare de şoc] Nu ştiu…
Ea :
- [întrerupându-l, ţipând isteric] Aici ai dreptate. Nu ştii nimic! Nu ştii nici pe ce lume trǎieşti! Nu ştii nici ce eşti ! O jigodie împuţitǎ, asta eşti !
El :
- [şi mai şocat, însǎ cu un ton protector] Simina, ce-ai pǎţit?
Ea :
- [ţipând în continuare] Chiar vrei sǎ ştii ? Cu ce vrei sǎ încep ?
- [calmându-se brusc, devenind ironicǎ] Aşaaaa… ce-ai zice dacǎ ţi-aş spune cǎ te-am minţit tot timpul ? Ai putea suporta asta ?
- [ironicǎ] Tu care eşti o persoanǎ atât de educatǎ, atât de rafinatǎ şi de înţelegǎtoare…
El :
- [cu vocea sugrumatǎ] Ce tot spui acolo ? Cu ce m-ai minţit ?
Ea :
- Ce-ai zice dacǎ ai afla acum cǎ Alina nu e sora mea ?
El :
- [calm, cu o logicǎ imperturbabilǎ] Te-aş întreba a cui sorǎ e !
Ea :
- [izbucinind din nou] Nu e sora nimǎnui !
El :
- [în continuare calm] Acum chiar cǎ nu mai înţeleg nimic.
Ea :
- Nici nu mǎ aşteptam !
- [dupǎ o pauzǎ, cu voce rǎutǎcioasǎ, calculatǎ, ca pentru o loviturǎ minuţios pregǎtitǎ] E fiica mea !
El :
- [tace câteva momente, se gândeşte, apoi parcǎ respirǎ uşurat] Nu poate fi fiica ta, ce glumǎ e şi asta ! Ţi-am vǎzut de atâtea ori buletinul, ştiu câţi ani ai, doar n-ai fǎcut-o la 14 ani !
Ea :
- [ironic, pǎstrâd vocea consumatǎ parcǎ de rǎutate] De ce nu ? Am fost mai precoce decât mulţi alţii ?
El :
- [dupǎ o altǎ pauzǎ de calcul] Nu te cred. Am vorbit de atâtea ori cu Alina. Şi ea îţi spune « sorǎ-mea »…
Ea :
- [uşor înduioşatǎ] Ce ştie ea, bietul copil !
El :
- [încurcat] Presupunând cǎ-i aşa – ce-i cu tot circul ǎsta, de ce nu sunt lucrurile clare pentru toatǎ lumea ?
Ea :
- [calmǎ, parcǎ absentǎ, urmând robotizat un pattern, de parcǎ ar mai fi repetat aceste cuvinte de sute de ori în întuneric] M-am nǎscut într-un sat, undeva, într-un loc unde n-ar vrea sǎ se nascǎ nimeni. Tata muncea pe un şantier la zeci de kilometri depǎrtare. Venea acasǎ la sfârşitul sǎptǎmânii. Mama muncea pe lângǎ casǎ, cu grǎdina şi cu animalele. O mai ajutam şi eu uneori, când nu se mai descurca – doar atunci mǎ lǎsa. Eram singurul lor copil şi preferau sǎ îmi vǎd de carte – mândria lor eram eu, cea mai bunǎ din şcoalǎ. [Tace, privind în gol]
Bǎrbatul :
- [parcǎ încurajând-o] Scapǎ de toţi şerpii veninoşi, sǎ nu te mai muşte !
El :
- [speriat, întorcându-se rapid şi uitându-se în jur] Sunt şerpi pe aici ?
Ea :
- [fǎrǎ sǎ-l ia în seamǎ]Într-o zi, trecusem în clasa a opta, am mers cu un grup de fete într-un sat vecin. Ne-am întâlnit cu alte fete şi un grup de bǎieţi. Eram foarte veselǎ, parcǎ ceva mǎ împingea în prǎpastie. Unul dintre bǎieţi, nu era de prin partea locului, a început sǎ vorbeascǎ. Se uita tot timpul la mine. A început sǎ-mi facǎ diverse complimente.
- [puţin visǎtoare] Era cu totul altfel decât colegii şi vecinii mei, nu avea nimic de ţǎran în el – pǎrea dintr-o altǎ lume, aşa era de curat şi de distins. Vorbea foarte frumos. Tot vorbea… şi tot vorbea. Apoi totul s-a petrecut ca într-un vis… totul mi s-a pǎrut copleşitor dar de o puritate greu de descris în cuvinte. [Tace]
El :
- [trist] Şi ce s-a întîmplat dupǎ aceea ?
Ea :
- [tot tristǎ, calmǎ] Nu le-am mai gǎsit pe celelalte fete. M-am întors acasǎ singurǎ, într-o stare şi euforicǎ şi sumbrǎ, parcǎ eram drogatǎ. Apoi am aşteptat toatǎ vara sǎ mǎ caute, sǎ-mi dea un semn. Credeam cǎ am cunoscut disperarea. Nu ştiam ce o sǎ urmeze. [Tace]
- [înǎspritǎ, îşi reia vocea rutinizatǎ, roboticǎ] Prin toamnǎ, târziu, mama şi-a dat seama cǎ eram gravidǎ. I-am povestit tot, m-a dus repede la doctor în oraş, dar era prea târziu. Apoi au început sǎ-şi dea seama şi ceilalţi. Colegii au început sǎ mǎ ocoleascǎ, profesorii îmi adresau cuvinte urâte. Preotul, care preda religia la şcoalǎ, a propus sǎ fiu exmatriculatǎ. A intervenit tata cu nişte bani la inspectorat şi m-au reprimit. [Tace din nou]
- Am nǎscut-o pe Alina prin primǎvarǎ. Trebuia sǎ învǎţ pentru examen şi sǎ o alǎptez, sǎ o schimb. Mǎ ajuta şi mama.
El:
- [mişcat, cu vocea demolatǎ] Trebuia sǎ-mi spui. Crezi cǎ aş fi reacţionat ca ceilalţi?
Ea:
- [ignorându-l] Mama era mai puternicǎ, dar tata devenea din ce în ce mai tǎcut. Parcǎ nu mai vedea nici pe unde cǎlca. A murit pe şantier, într-un accident banal, din neatenţie. Şi la înmormântare, babele mîǎ priveau sever, una chiar mi-a spus : « Tu l-ai omorât pe taicǎ-tu ! », alta mi-a spus cǎ le fac satul de râs, cǎ satul lor nu era unul de curve.
- [Tace un timp, apoi parcǎ disculpându-se] Trebuia sǎ plec, nu mai puteam rǎmâne acolo. Am vândut tot şi am venit la Bucureşti, la o rudǎ mai îndepǎrtatǎ, sǎ ni se şteargǎ urma. Mama a înfiat-o pe Alina. Din pǎcate, la scurt timp a murit şi ea de boalǎ. Am terminat liceul, am intrat la facultate şi am început sǎ şi muncesc. M-am mutat cu Alina într-o garsonierǎ.
El:
- [tulburat] Nu ştiu de ce nu mi-ai spus toate astea. De ce nu ai avut încredere în mine ?
Ea :
- [repezitǎ] De ce sǎ fi avut ?
El :
- [cu amǎrǎciune] Credeam cǎ sunt ceva special pentru tine…
Ea:
- [ironic] O, aici nu te înşeli. Chiar eşti ceva foarte special pentru mine!
El:
- [nedumerit, lovit] Chiar nu pot sǎ înţeleg de ce te porţi aşa…
Ea :
- [tot ironicǎ] Normal cǎ nu poţi sǎ înţelegi.
- [se enerveazǎ din ce în ce mai mult] Cum ai putea sǎ înţelegi, tu care ai avut totul pe tavǎ ? Tu, pe care mami şi tati te-au crescut în puf şi te-au ferit de toate problemele ! N-a trebuit sǎ munceti o zi în timpul studiilor, ţi-ai permis sǎ faci nu ştiu câte mastere, ţi-ai aprofundat cultura !
- [ironicǎ, la fel de nervoasǎ] Confucius şi vechii daci ! Asta te-a fǎcut al naibii de înţelegǎtor cu oamenii…
El :
- [mirat, dar ferm] Te rog sǎ nu mai ţipi la mine !
Ea :
- [şi mai furioasǎ] Dar la cine vrei sǎ ţip ? Hai, spune, la cine vrei sǎ ţip ?
El :
- [în defensivǎ] Uiţi un lucru. Chiar dacǎ ţi s-a întâmplat ce ţi s-a întâmplat, nu e vina mea.
- [ridicǎ tonul, exasperat] Poţi sǎ înţelegi asta? Nu-e-vi-na-mea!
[Ea se repede spre el şi îi trage o palmǎ, însǎ nu o palmǎ femininǎ ca în filmele siropoase, ci o palmǎ adevǎratǎ, grea, de poliţist.]
El :
- [calm, jignit, punându-şi mâna pe obraz] Nu te supǎra dar cred cǎ ai nevoie de un control psihologic, sau chiar psihiatric. Ai ajuns sǎ-ţi proiectezi propriile greşeli şi pe cele ale altora asupra cui nu trebuie.
- [se îndreaptǎ spre uşǎ] Cred cǎ o sǎ plec.
Bǎrbatul:
- [din umbra unui colţ] Nu mi se pare o idee bunǎ, încǎ nu s-a luminat.
Ea :
- [mai calmǎ] Aşa, fugi când se complicǎ prea mult situaţia, laşule !
El :
- [iritat] Ce motive aş mai avea sǎ rǎmân în aceeaşi încǎpere cu tine ?
Ea :
- [suspect de calmǎ] Hai, cǎ începi sǎ devii amuzant. Abia acum urmeazǎ cea mai interesantǎ parte a poveştii. Vrei sǎ ratezi aşa ceva ? Te asigur cǎ te va interesa foarte mult !
El :
- Poftim, dǎ-i drumul. Împroaşcǎ-mǎ cu veninul pe care l-ai adunat timp de 10 ani. Pot sǎ fac faţǎ ! De ce n-aş fi eu ţapul ispǎşitor?
- [se aşeazǎ cu mâinile încrucişate, cu fals interes] Ia sǎ auzim, au mai urmat şi alţii ? Ai mai simţit acea puritate totalǎ ? Mai ai câţiva copii pe care-i ascundeai prin dulapuri când veneam eu pe la tine ?
Ea :
- [cu mândrie şi cu un calm desǎvârşit] Dacǎ asta te face sǎ te simţi mai bine, poftim, jigneşte-mǎ.
- [dupǎ o pauzǎ] Ştii, chiar te înţeleg. Mai bine zis încep sǎ te recunosc. Nu te-ai schimbat.
El :
- [iritat] Ce vrei sǎ spui, cum adicǎ m-am schimbat ? M-am purtat vreodatǎ urât cu tine? Recunoaşte, te-am iubit, te-am admirat… eram gata sǎ mǎ cǎsǎtoresc cu tine… te-aş fi luat oricum, dacǎ mi-ai fi spus adevǎrul…
- [cu voce amarǎ] Dar acum… nu-ţi face probleme, n-o sǎ-mi tai venele…
Ea :
- [ironicǎ] A, nu, în nici un caz nu-mi fac probleme.
El :
- [insistent, chinuit] Atunci, dǎ-i drumul, spune ce ai de spus ! Dar înainte de asta, aş avea o curiozitate. Spune-mi sincer : m-ai iubit mǎcar un pic ?
Ea :
- [tristǎ] Când te-am vǎzut acum şase luni mi s-a strâns inima. Mǎ ardea ceva şi nu puteam sǎ respir.
- [tace] Cred cǎte-am iubit şi te-am urât în aceeaşi mǎsurǎ.
El:
- [mirat] Tot nu te înţeleg. Ce vroiai de fapt de la mine ?
Ea :
- [simplu] Sǎ mǎ rǎzbun.
El :
- [lovit] Înţeleg cǎ simţeai o urǎ cumplitǎ pentru toţi bǎrbaţii din lume. O misandrǎ perfectǎ. Asta ai devenit. Dar de ce m-ai ales pe mine ? Ţi s-a pǎrut cǎ eram un « mototol », cum te-ai exprimat mai devreme şi-ţi voi rǎbda toate hachiţele, ca sǎ te simţi tu rǎzbunatǎ ?
Ea :
- Nu te-am ales la întâmplare. Nu întâmplǎtor am vrut sǎ te cunosc. Te-am urmǎrit de ceva timp, nu prea mult e drept, m-am descurcat bine – [zâmbind ironic] avantajele meseriei !
El :
- Sǎ înţeleg cǎ m-ai ales din baza de date, punând degetul în mod aleatoriu ?
Ea :
- A, nu, în nici un caz, nu mǎ mai las de mult aşa, în voia sorţii. Îţi ştiam numele de mult timp.
El :
- [exasperat] De unde ?
Ea :
- [ironicǎ] A, de la nişte cunoştinţe. Mi-au spus cǎ eşti frumuşel !
- [reluând mai calm] Dacǎ vrei, ai fost o provocare pentru mine. Mi-ai dat un scop în viaţǎ.
- [ironic] Ai fost aventura vieţii mele. Ce-ar fi viaţa fǎrǎ puţinǎ aventurǎ ? Un mare rahat !
El :
- Chiar cǎ eşti nebunǎ ! Partea proastǎ e cǎ m-ai contaminat şi pe mine cu mizeria asta. Nu ştiu dacǎvoi mai avea vreodatǎ încredere într-o femeie.
- [nostalgic] Totul pǎrea perfect…
- Încep sǎ ajung la concluzia cǎ viaţa e absurdǎ.
Ea :
- [ironicǎ] Mititelul de el ! Tare grea viaţǎ ai mai avut !
El :
- [continuând, jignit] Mǎcar tot e bine cǎ ţi-ai dat acum arama pe faţǎ, pânǎ n-a fost prea târziu. [tace]
- Poftim, continuǎ. Orice-ai spune, nu are cum sǎ mǎ loveascǎ mai mult.
Ea:
- [indiferentǎ] Poate da, poate nu.
El:
- [amǎrât] Lumea a luat-o la vale. Poate oamenii sunt influenţaţi de nebunia naturii, de fenomenele atmosferice. Dacǎ nu ar fi fost prǎpǎdul de asearǎ, poate nu s-ar fi întâmplat nici prǎpǎdul dintre noi !
Ea :
- [îl priveşte cu milǎ] Încep sǎ te compǎtimesc.
El :
- [face un gest de lehamite] Lasǎ !
Ea:
- [blând] Nu mǎ înţelege greşit. O spun cu toatǎ sinceritatea. Cred cǎ am exagerat.
El:
- Crezi? Îţi spun eu cǎ ai exagerat şi nu puţin!
Ea :
- [îl priveşte un timp] Nu am ce sǎ-ţi reproşez pentru cele şase luni cât am fost împreunǎ. Ai încercat… mǎ rog, ştiu cǎ m-ai iubit cu adevǎrat…
El :
- Ce importanţǎ mai are ? Orice-ai spune, nu se mai poate schimba nimic. Vorbele, chiar dacǎ zboarǎ, rǎmân imprimate, lovesc al naibii de puternic ! Aş vrea sǎ nu fi venit niciodatǎ aici, dar în aceeaşi mǎsurǎ, sunt mulţumit cǎ am fǎcut-o.
Ea :
- [rece] Nu mǎ înţelege greşit, nu îmi doresc sǎ ne împǎcǎm.
- [dupǎ o tǎcere] Aşa poate înţelegi cǎ cineva poate fi capabil de sentimente contradictorii în acelaşi timp.
- [El tace. Ea îl priveşte scurt, apoi continuǎ.] Asta simt şi eu acum. Bucuria cǎ am spus ce aveam de spus dar şi o tristeţe imensǎ…
El :
- [o întrerupe] Parcǎ spuneai cǎ n-ai terminat. Chiar sunt curios ce ar putea sǎ mai urmeze ?
Ea :
- [calmǎ] Nu ştiu dacǎ mai vreau sǎ continuǎm.
Bǎrbatul :
- [acelaşi joc, pǎşind din umbrǎ, apoi retrǎgându-se] Aruncǎ şi ultimul şarpe. E cel mai veninos.
Ea :
- [fǎrǎ sǎ-l audǎ] Cred cǎ sunt meteosensibilǎ. N-aş fi bǎnuit niciodatǎ cǎ o sǎ-mi pierd controlul în halul ǎsta.
El:
- [rǎstindu-se] Dacǎ tot ai început, terminǎ ce ai de spus. Sau te-a cuprins cumva o stare de laşitate – lucru pe care tot îl reproşezi altora ?
Ea :
- [gânditoare] Şi-aşa am spus prea multe. Dar se pare cǎ nu mai conteazǎ.
- [zîmbeşte oarecum amuzatǎ] Asta chiar cǎ n-aş fi vrut sǎ ştii vreodatǎ.
El :
- [exasperat şi sictirit în acelaşi timp] Spune, îţi promit cǎ n-o sǎ mǎ mai şocheze nimic. Ai jefuit vreo bancǎ, eşti criminalǎ în serie ?

Ea :
- Da, poate e mai bine sǎ vorbesc pânǎ la capǎt.
- [Spre el] Ai avut o copilǎrie şi o adolscenţǎ frumoasǎ, nu ? Pǎrinţii tǎi sunt doctori, nu ţi-a lipsit nimic, nu ?
El :
- [enervându-se] Sper cǎ n-ai de gând acum sǎ-i omori pe toţi cei care au avut o copilǎrie normalǎ, spre deosebire de tine.
Ea :
- [calmǎ] N-am de gând sǎ omor pe nimeni. Am responsabilitǎţi, ai uitat ? Am un copil. Peste patru ani va fi tot un copil. Alina o sǎ aibǎ vârsta la care am fǎcut-o eu pe ea.
El :
- [cu dispreţ] Nu ţi se pare cǎ prea îţi plângi de milǎ ?
Ea :
- [simplu] Poate. Dar ştii foarte bine cǎ nu am mai fǎcut-o pânǎ acum.
El :
- [atins] Era şi ǎsta unul dintre motivele pentru care te admiram…
Ea :
- [întrerupîndu-l, parcǎ deodatǎ animatǎ] Pǎrinţii tǎi sunt originari din Bârsǎneşti, nu ?
El :
- [deranjat] Nu ştiu dacǎ am discutat cu tine despre asta. N-am mai fost demult pe acolo. Dar vǎd cǎ te-ai informat nu glumǎ !
Ea :
- Tu de când nu ai mai fost pe acolo ?
El :
- Nu mai ştiu. De fapt, cred cǎ am fost o singurǎ datǎ.
Ea :
- O singurǎ datǎ! Dar a fost sufficient ca sǎ stârneşti un scandal pe acolo, nu?
El :
- [surprins] Mǎ faci sǎ cred cǎ eşti mai mult decât un simplu poliţist.
Ea :
- Sunt un simplu poliţist.
El :
- [enervându-se] Şi asta te îndreptǎţeşte sǎ scormoneşti orice amǎnunt din trecut, fǎrǎ sǎ mǎ întrebi ! Recunosc cǎ am trecut acest lucru sub tǎcere, dar e un fleac pe lângǎ ce mi-ai ascuns tu !
- [amuzat] Aproape şi uitasem de…
Ea :
- [întrerupându-l] Da, unii îşi permit sǎ uite repede.
El :
- [iritat] Pentru Dumnezeu, a fost o prostie din adolescenţǎ ! Aveam 17 ani !
- [brusc, nervos] Acum ştiu unde vrei sǎ ajungi ! Dar n-o sǎ-ţi permit sǎ faci o comparaţie doar ca sǎ te simţi bine cǎ ai gǎsit pe cine sǎ te rǎazbuni ! Nu o sǎ-ţi dau aceastǎ satisfacţie !
Ea :
- [îl întrerupe, impacientatǎ] Hai, continuǎ – spune şi tu povestea.
El :
- Ei, na ! Am avut o relaţie cu o fatǎ de acolo la o serbare câmpeneascǎ !
Ea :
- [ironicǎ] A fost un complot, nu ?
El :
- [şi mai iritat] Nu ştiu despre ce vorbeşti. Pur şi simplu mi-a propus un vǎr - de gradul şapte sau ceva de genul ǎsta – sǎ mǎ iniţieze…
- [se opreşte brusc] Acum vrei sǎ faci o paralelǎ cu situaţia ta. Dar n-are nimic în comun!
Ea:
- De ce? Dupǎ câîte m-am interesat şi acea fatǎ a rǎmas însǎrcinatǎ.
El:
- Dar nu cu mine!
Ea:
- De unde ştii?
El:
- Pǎi… era una din alea, care se ducea cu toţi…
Ea:
- [nervoasǎ] Asta s-o crezi tu.
- [mai calmǎ] Pǎrinţii ei te-au dat în judecatǎ, nu?
El :
- [defensiv] Pǎi tocmai, s-a dovedit în urma procesului cǎ nu aveau dreptate.
Ea :
- [dispreţuitoare] Asta ţi s-a spus ţie poate. Pǎrinţii acelei fete nu aveau bani sǎ cearǎ teste A.D.N. şi nici sǎ tragǎ sforile pe care le-au tras pǎrinţii tǎi ca sǎ-şi scoatǎ cu basma curatǎ odorul lor mult iubit.
El:
- [nervos] Te rog sǎ nut e iei de pǎrinţii mei. Nu sunt singurul adolescent care a fǎcut acest lucru ! Toţii bǎieţii fac asta la vârsta aia, e ceva normal !
Ea :
- [cu dispreţ] Probabil cǎ, într-adevǎr, pentru bǎieţi e ceva normal !
El :
- [întrerupând-o] Acum am înţeles de ce ţi s-a pus pata pe mine ! Dupǎ ce ai aflat acest amǎnunt din viaţa mea, ai vrut sǎ mǎ pedepseşti pentru ce ţi s-a întâmplat ţie !
Ea :
- Dacǎ tu mi-ai ascuns acest [ironic] « amǎnunt fǎrǎ importanţǎ », de ce te-ai supǎrat cǎ ţi-am ascuns şi eu « amǎnuntul » meu ?
El :
- Înţelege odatǎ cǎ nu este acelaşi lucru ! Tu o ai pe Alina !
Ea :
- Şi tu nu ai o Alinǎ doar pentru cǎ s-a întâmplat sǎ nu ai uter şi ovare !
El :
- Vrei sǎ te rǎzbuni pe toţi bǎrbaţii din lume. Şi ai început cu mine ! Sau au mai fost câîţiva, eşti un fel de vǎduvǎ neagrǎ ?
Ea :
- [calmǎ] Ai mai emis deja ipoteza cu « alţi câţiva ».
El:
- [tace o perioadǎ, apoi reia] Acum, sǎ sperǎm cǎ eşti mulţumitǎ în ce mǎ priveşte. Ţi-ai fǎcut planurile pentru urmǎtorul? O sǎ începi sǎ-l urmǎreşti de mâine?
Ea:
- În nici un caz, am pus punct.
El :
- De ce ? Sau poate ai vǎzut în mine reprezentantul celor pe care ai vrea sǎ-l extermini ?
Ea :
- Nu ! [calmǎ] Vǎd cǎ tot nu înţelegi. O sǎ-ţi spun pe înţelesul tǎu.
- [tace, apoi :] Sunt din Bârsǎneşti.
El :
- Ei, şi ? A, probabil de asta ştiai de…
Ea :
- [întrerupându-l] Nu se puteau întâmpla douǎ cazuri similare, în acelaşi timp, într-o localitate atât de micǎ.
El :
- [şocat, bâlbâindu-se] Vrei… sǎ spui… [înghiţind în sec] cǎ… [se opreşte]
Ea :
- [sec] Vreau sǎ spun cǎ. Punct.
[El o priveşte prostit.]
Bǎrbatul :
- [cu accent pe « acum »] Acum s-a fǎcut luminǎ. Eu o sǎ plec.
- [se uitǎ la cei doi care nu spun nimic] V-aş da un sfat. Uitaţi cǎ am fost şi eu aici. Imaginaţi-vǎ cǎ am fost o prelungire a propriei voastre conştiinţe. [iese]

~ Cortina ~