poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3082 .



Sponsalia 6
scenariu [ ]
Basm

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aristo Fanfan ]

2007-07-10  |     | 







Imediiat după plecare lui, îi urmează sfatul, după care se culcă liniștiți și dorm până la zi albă. Soarele strălucitor prezice o zi minunată. Mai întâi se spală pe față apoi își astâmpără foamea folosindu-se de merindare. Dincolo de hotar se întinde o țară minunată. De o parte și de alta a drumului se văd holde , dealurile sunt acoperite cu vii și cu livezi îngrijite care îți încântă priovirea, iar pe văile cu iarbă deasă pasc turme de vite și de oi. Peste tot însă întâlnesc oameni supți și gârboviți, aplecați pe brazdă, tăcuți și închiși în durerea lor. După un timp ajung lângă un grup de zdrențăroși care sapă un șanț ca să se scurgă apa de pe un ogor.
-Ce-i cu voi, oameni buni , de sunteți așa de amărâți?îi întreabă Septimiu cu compasiune.
Cu toții tac îngroziți, iscodind primprejur să vadă dacă nu vine cineva.
-De bună seamă că veniți de departe, străinilor, dacă nu știți ce se petrece pe-aici, se încumetă unul mai îndrăzneț. Mai bine v-ați întoarce cât mai aveți timp, că de vine vreunul dintre zmei, e vai și amar de capul vostru.
-Mă, voi sunteți proști rău, îi mustră Petre. Uite, pămnântul vă dă de toate și voi muriți în picioare, vai de capul vostru.
-Întoarceți-vă de unde ați venit, că de nu, și voi veți fi acolo unde suntem noi, zice același om.
-De noi să nu-ți bați capul, că nu ne temem de zmei, îl repede Petre
După ce le lasă ceva de mâncare amărâților, pornesc din nou la drum. Cam în timpul amiezii, când soarele strălucește deasupra capului, în fața lor se conturează pe cerul senin turnurile unei cetăți ce părea a fi din oțel. Lumina parcă i se scurge de pe acoperiș pe pereții groși, făcând loc unor umbre cenușii care-o
înconjoară ca o sferă cețoasă și pe care nu o împrăștie soarele strălucitor.
-Ei drăcie! se minunează Petre. Iaca o văd și pe asta, un petic de noapte în plină zi!
Fiți cu băgare de seamă, că la mijloc nu poate fi lucru curat, îi previne Septimiu. Să nu cădem în vreo cursă.
De jur împrejur se înalță un gard înalt, de grilaj din același material ca acoperișul, în preajma căruia se simte un miros tare ca în pădurile de brad. Cum se apropie, un fel de bufniță, care stă la pândă, prinde a țipa ca din gură de șarpe. De sub bolta unui intrând apare o fată frumoasă cu părul negru și mătăsos. Are însă obrajii supți și ochii mari înecați în tristețe, deși pare că este stăpână și că tot ce se vede îi aparține. De cum îi zărește, două luminițe vii i se aprind în priviri.
-Ce vânt vă aduce pe aici? îi întreabă ea cu lacrimi în ochi și cu tremur în glas .
-Suntem în trecere, domniță, spre alte țări îndepărtate, dar văzând cetatea, ne-am abătut pe aici, crezând că vom da peste vreun suflet de om bun, care ne va arăta drmul mai departe, zice Septimiu.
-Rău ați făcut, voinice. Aici este domeniul celui mai mare diontre cei trei zmei. Eu sunt fată de mare dregător și m-a răpit de la casa părinților mei ca să mă ia de soție. Plecați cât mai aveți timp, că de vine zmeul, s-a zis cu voi.
Nici nu terfmină de spus, că , de undeva din înălțime, se aude un vuiet ca de vijelie.
-E zmeul, țipă femeia speriată. Nu mai aveți timp să fugiți.
Pe deasupra copacilor apare un om zburător, care, după ce se lasă lin în fața palatului, își leapădă aripile legate cu niște curele sclipitoare și le abandonează nepăsător pe iarbă, dar când îi vede pe străinii care căscau uluiți gura la el de dincolo de gard, tresare ușor. Zmeul este un om ca ei, poate puțin mai înalt și mai bine legat, purtând o îmbrăcăminte ciudată, dintr-un material solzos, strălucitor, dintr-o singură bucată.
-Ia te uită, ia te uită, zâmbește el larg. Avem oaspeți. Dar de ce nu intrați? Ușa e deschisă.
-Noi nu suntem oaspeții unui tâlhar, îl repede Petre plin de mânie
-Pe tine parcă te cunosc, râde zmeul. Da, da, păstorule, îmi amintesc. Ai avut vite bune…Dar, hai, intrați, insistă el prietenos. Veți vedea că nu sunt chiar așa de rău pe cât se pare.
-Nu-l ascultați, strigă fata. Dacă intrați, sunteți pierduți.
-Da de unde, îi liniștește zmeul, nici ea nu mă cunoaște încă. Haideți, măi oameni buni, ce vă tot codiți atâta?. Vă odihniți și voi la noapte cum se cade și dimineață porniți la drum.
-Fata aia nu te place, mai bine las-o să vină cu noi, îl încearcă Septimiu ca și cum n-ar fi remarcat insistențele lui. Dragoste cu sila nu se poate face.
-Nu cu sila, amice. Timpul și deprinderea oamenilor de a sta împreună fac minuni. Nici nu va trece mult și fata asta va intra in dormitorul meu, fară ca să mă ating de nici un fir de păr din capul ei.
-Dacă n-o lași de bună voie, o luăm cu forța. Apără-te, zmeule, strigă Septimiu..
-Aruncă buzduganul în gard, voinice, îl sfătuiește fata de la una din ferestre.
Septimiu o ascultă și pe dată din locul în care buzduganul atinge gardul, țâșnește o flacără orbitoare care se stinge cât ai bate-n palme și odată cu ea dispare și ceața aceea misterioasă. Un urlet disperat sfâșie liniștea acelor locuri și zmeul, nebun de furie, se repede în palat de unde se întoarce cu un paloș cât toate zilele.
-De data asta v-a sunat ceasul, câinilor! mugește el. V-aș fi lăsat în pace scarabeilor! Dar dacă ați avut îndrăzneala să mă înfruntați, veți pieri.
-Vom vedea zmeule, i-o întoarce Septimiu. O vorbă veche spune să nu zici niciodată hop până nu sari gardul. Ne vom bate corect, unu la unu
Se încinge o luptă aprigă și săbiile scânteiază ca ni;te fulgere.
-Pasărea mea bună, adu-mi o frunză din pomul fermecat și te voi răsplăti regește, o roagă zmeul. Buha de la streșină bate lent din aripi, ridicându-se deasupra arborilor și se îndreaptă spre celălalt capăt al grădinii. Falco țâșnește pe urmele ei, asemenea unei săgeți, dar o lasă până când aceasta se așază pe creanga unui arbore singuratec și încearcă să rupă cu ciocul o frunză mare. Se repede la ea, o sfâșie și apoi îi duce lui Septimiu frunza.
-Mestecă bine frunza și înghite sucul, îl sfătuiește fata și o să capeți puteri.
Imediat, după prima înghițitură, simte cum se învigorează de parcă i-ar curge foc viu prin vine.
Din prima lovitură îi zboară paloșul iar din a doua mișcare îi atinge pieptul, dar vârful armei întâlnește îmbrăcămintea solzoasă și nu-l rănește.
-Cruță-mi viața, mârâie zmeul și-ți voi fi supus până la moarte.
-Nu-l crța! strigă fata. Să nu te-ncrezi niciodată în vorba zmeului!
Cât timp septimiu întoarce ochii spre fată, zmeul se repede spre locul unde-și lăsase aripile, apucă de jos un bucium pe care-l duce la gură și suflă. Un sunet jalnic umple văile dimprejur, dar este curmat brusc de sabia lui Septimiu care-i străpunge gâtul.
-Ascundeți-vă repede, ca vin frații lui!, îi previne tânăra.
Abia apucă să se ascundă îndărătul unor arbori mai groși, că și aud bâzâitul acela curios și-i văd pe cei doi zmei trecând pe deasupra grădinii și lăsându-se lin pe iarba tunsă cu multă grijă. Seamănă izbitor de mult cu fratele lor mort și poartă aceeași îmbrăcăminte solzoasă. Își leapădă aripile și se îndreaptă în fugă spre zmeul căzut la pământ. Văzându-l fără suflare, pricep că ucigașii nu pot fi prea departe și-i caută cu privirile roată. Septimiu îi face semn lui Petre și tăbărăsc asupra lor.
-Hei, zmeilor1 strigă Septimiu la un pas în spatele solzoșilor.
Întorcându-se fulgerător, unul se opintește și arma de oțel din mâinile sale tună prelung scuipând foc, făcând un vânt șuierător pe lângă urechile lui Petre. Nu apucă să mai facă vreo mișcare, deoarece sabia lui Septimiu îi fulgeră fața și-l culcă la pământ. Pe celălalt ghioaga lui Petre, scăpat ca prin urechile acului de focul ucigaș, îl pocnește în moalele capului lasându-l lat.
-Săturați-vă de oi și de vite pe lumea cealaltă, sta-v-ar în gât, scrâșnește Petre.
Văzând că a scăpat, fata aleargă să le mulțumeacă cu ochii plini de lacrimi.
-Acum că m-ați eliberat, nu mai am ce face aici, așa că vin și eu cu voi, orumde v-ați duce, zice ea cu fața luminată de-un zâmbet senin.
-Pe drumul pe care mergem noi, oftează Septimiu, n-a călcat încă om pământean și nu se știe de vom mai face cale-ntoarsă.
- Nu-mi pasă, dar nu mă lăsați aici, îi imploră fata.
În cele din urmă cad la învoială și sunt de acord s-o ia cu ei. De fapt fata avusese un rol important în câștigarea luptei, pentru că ascunsese arma ucigașă a zmeului și, acesta, grăbit, luase sabia la mână. După două, trei ore de repaus, pornesc din nou la drum și cam către seară li se arată în lumina amurgului turnurile cetății zmeului mijlociu. Când se apropie de ziduri, buha de la streșină prinde a țipa ca arsă. Din grădină se apropie o fată frmoasă, dar nespus de tristă. Septimiu aruncă buzduganul în gard și din locul impactului țâșnește o flacără mai intensă decât la primul, iar sfera cețoasă dispare pe dată lăsând loc cerului senin pe care se aprind primele stele. După ce află despre rostul călătoriei lor prin lume, Dora, și ea fiică de mare dregător, îi roagă s-o ia și pe ea cu dânșii.
A doa zi de dimineață pornesc din nou la drum cu efectivul sporit și cu perechile deja formate. Dora și Petre merg alături sorbindu-se din ochi și discutând de-ale lor, iar Lia îl poartă pe Maricel pe umăr și acesta face ce face numai că o binedispune, spre invidia lui Falco, taciturn lângă Brunuța, pe spinarea lui Mor. Alături de aceștia din urmă pășește Septimiu cu gândul foarte departe la frumoasa lui captivă. Când soarele îi luminează de deasupra capului, pe-o colină verde se arată cetatea celui de-al treielea zmeu. E identică cu celelalte, atâta doar că aceasta are în grădină un turn înalt de piatră cu porțile ferecate. La vederea acestui turn, înima lui Septimiu prinde a bate, gata să sară din piept. Aruncă buzduganul cu atâta forță încăt parcă și zidurile groase ar tresări și toate barierele și închizătorile cad în țărână. O lumină orbitoare țâșnește din acel loc apoi totul se liniștește. Auzind tumultul produs, Flavia Augusta, liberă acum, iese la fereastră și , recunoscându-l pe Septimiu, mai întâi rîmâne uluită, dar se dezmeticește și scoate un chiot de bucurie urmat de aclamațiile celor de jos. Prințesa coboară în grabă și se aruncă la pieptul logodnicului ei.
-Știam că vei veni, dulcele meu logodnic, dar nu chiar ziua și ora, minutul și secunda. Începeam deja să mă tem că nu vei ajunge la timp, pentru că mâine în zori zmeul urma să mă ia de soție, după învoiala cu Împăratul Negurilor.
Prințesa face cunoștință încântată cu toți membrii alaiului și le îmbrățișează cu afecțiune pe cele două tinere care împărtășiseră aceeași soartă cu ea. Deși salvatorii ei par un pic osteniți, tânăra domniță nu-și găsește locul dorind din tot sufletul să se depărteze cât mai repede de turnul acela blestemat și de cetatea zmeului.
În timp ce ei mai discută, afară se adună mulțime de lume că se zvonise că un mare viteaz i-a răpus pe zmei și de acum va conduce țara.
-Asta nu se poate, oameni buni, îi lămurește Septimiu. Drumul nostru de-abia acum începe și pe unde vom umbla, cine știe peste ce vom mai da. Acuma tooate sunt ale voastre, așa că găsiti voi un cârmuitor priceput, pentru că, la întoarcere, de nu va fi om de omenie, îl vom pedepsi ca pe zmei.
Drept mulțumire, mai marele hergheliilor zmeilor le aduce câte un cal din cei mai buni fiecăruia. În situația asta, Mor aleargă de mănâncă pământul cot la cot cu pâlcul de călăreți, dar nu se lasă de grup nici în ruptul capului. Și așa, cum se coboară seara își stabilesc tabăra, iar ziua călătoresc din plin străbătând locuri de o mare frumusețe. Drmul trece peste câmpuri verzi, traversate de ape limpezi unde caii își pot astâmpăra setea. La capătul celei de a treia zi ajung la marginea împărăției lui Constantinus. În lumina soarelui roșiatic se văd zidurile impunătoare ale cetății eterne cu o bună parte din edificiile ei. Straja de pe metereze anunță comandantul gărzii că se apropie un grup bizar de călători.
-Cine sunteți, străinilor? întreabă acesta.
-Oameni buni, răspunde Septimiu. Vrem să vă cerem găzduire pentru noapte.
Comandantul gărzii șușotște ceva cu soldații, apoi poarta grea se deschide scârțâind și grupul călăreților intră în cetate în sunetul metalic al potcoavelor pe pavajul de piatră. E o seară liniștită, doar ici și acolo se mai vede câte un trecător întărziat sau câte o lectică.
-Urmați-mă, le ordonă același ofițer semeț.
La scurt timp ajung în fața unei case masive de piatră unde servitorii le iau caii și-i duc la grajduri, iar ei urcă treptele în urma ofițerului. Acesta îi poftește într-o încăpere cu pereții albi în care nu se află altceve decât o masă de stejar și câteva scaunem încât le face impresia că vorf fi serviți cu de-ale gurii. Abia pășesc pragul, că ușa se trântește în urma lor cu zăngănit de zăvoare.
-Așa, rânjește zbirul prin ferestruică. Voi trimite soli la Măria Sa împăratul să văd dacă vă duc acolo sau vă spânmzur de arborii de pe marginea drumului, să țină minte toți câți vor trece pe aici că asta nu-i țară pustie.

Cu toate acestea nimeni nu pare să fie îngrijorat.
În zorii zilei, oștenii gărzii îi leagă la mâini, îi urcă în care grele trase de cai puternici și îi duc la curte. Numai de Mor nu cutează să se apropie nimeni, deoarece își arată ghiarele și colții, așa că pășește hotărât în urma carelor.
Constantinus seamănă ca două picături de apă cu fratele său Cunstantius: înalt, vânjos, în ținută militară, cu o mantie scurtă atârnându-i de pe umeri..Îi întâmpină cu un zâmbet prefăcut.
-Ce onoare! Supușii mei cei răzvrătiți s-au gândit să mă viziteze ca să-mi arate însă că mă iubesc, este necesar să demonstreze că îmi pot dărui chiar și viața în anumite împrejurări. De aceea, în cazul în care nu-mi vor îndepălini trei dorințe, ridică din mâini descumpănit, voi fi obligat să-i condamn la moarte…
Curtenii izbucnesc în râs, aplaudând spre mulțumirea împăratului.
-Să trăiești, mărite Constantinus, se înclină Septimiu. Ne vom strădui să fim pe placul Măriei Tale și cred că vom și reuși.
-Nu mă-ndoiesc, zâmbește împăratul. Ia spuneți-mi voi ce mai face bunul meu frate Constanțius de când n-a mai venit cu armată asupra mea?
-Împăratul e sănătos și țara o duce bine, grăiește Septimiu
-Țara mea pe care el a rupt-o în două! tună Constantinus cu fulgere în priviri. Eu sunt stăpânul lumii, nu el!
Caută să-și potolească mânia după care continuă mai calm.
-Mâine în zori vi se va comunica prima mea dorință. Până atunci îmi sunteți oaspeți de seamă și, prin urmare, vă invit la jocurile cetății.
Toată după amiaza participă la luptele de gladiatori și la luptele cu animale. Atât împăratul cât și împărăteasa se uită atent la reacțiile nepoatei lor, care, creștină fiind, nu agreează acest gen de spectscole.
-După cum văd, nu te distrezi prea tare, buna mea nepoată, Flavia Augusta.
-Important este să se distreze Măria Ta, își pleacă modest privirea prințesa.
-Să vedem ce poate viteazul vostru cavaler.
Flavia Augusta tresare, amănunt care nu-i scapă împăratului. Acesta bate din palme și în arenă intră un negru fioros, numai mușchi, spre delirul tribunelor.
-Ai onoarea, tinere, zâmbește perfid împăratul.
-Nu te duce! îl imploră Flavia.
-Un cavaler nu poate refuza provocarea, i-o taie scurt împăratul.Te rog!
Înainte de a coborî în arenă, Septimiu cere Armele de care are nevoie pentru a-l înfrunta pe fiorosul gladiator și își leapădă hainele ca să nu-l împiedice în mișcări. Este vânjos, având mușchii bine conturați de luptător al imperiului. De îndată ce-l vede, negrul atacă furibund, dar Septimiu se apără, stăpân pe el, contraatacând cu pricepere. La fiecare lovitură de maestru, tribunele explodează, freamătă, suspină, iar simpatiile sunt împărțite. Lupta se încinge tot mai tare, săbiile scânteiază izbind în scuturi sau trec milimetric pe deasupra capetelor. Avantajul este când de partea unuia, când de partea celuilalt. Tribunele se ridică în picioare. La o lovitură puternică a negrului, sabia lui Septimiu sare cât colo, acesta apărându-se doar cu scutul de potopul de lovituri care se abat asupra lui. Tribunele fierb scandând numele negrului Hostilus. Septimiu aruncă scutul desfăcându-și brațele asemenea aripilor unei păsări de pradă, aplecat înainte, mișcându-se de pe un picior pe altul. După o eschivă, în urma căreia sabia negruluii îi trece șuierând sinistru pe deasupra capului, se aruncă asupra lui și, prinzându-l de picioare, îl trântește la pământ. În cădere, Hostilus sacapă sabia, dar își izbește adversarul cu scutul în plină figură aruncându-l la doi metri. Acesta se scutură rapid, sare ca o panteră și, înainte ca negrul să apuce sabia, îl izbește cu piciorul în plină figură, apucă el sabia și i-o pune în gât apoi Îi trântește piciorul pe piept și își întoarce privirea spre loja imperială. Mulțimea însetată de sânge indica cu degetul mare în jos, dar împăratul încruntat are degetul în sus, așa că Septimiu îi cruță viața gladiatorului. Sclavul se ridică rânjind, fără nici un pic de recunoștință și, după ce se îmbracă, se întoarce alături de ai săi.Împăratul îl întâmpină fără entuziasm, dar și fără ostilitate.
-De data asta ai avut noroc, să vedem ce va fi mâine. Noapte bună.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!