poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1549 .



Geniu sublim (Eminescu)
scenariu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2016-01-15  |     | 





NOTĂ: Acesta este singurul scenariu de film dedicat poetului Mihail Eminescu, scris în secolul trecut și aprobat de Centrul Cinematografic București, care l-a achiziționat de la autor printr-un contract oficial, semnat în anul când a fost scris (1967). În mod firesc, după cinci decenii de la această dată, despre viața și opera Luceafărului nostru, au apărut noi și importante informații care nu aveau cum să fie cunoscute atunci, ceea ce presupune că, în cazul că se va lua vreo decizie pentru realizarea vreunui film pe această temă, conținutul textului de față va suferi o serie întreagă de modificări vizibile, cu o nouă optică de prezentare, la care eventualul regizor își va pune amprenta personală prin scenariul său regizoral. Deocamdată lucrarea prezentă a fost reprodusă aici în forma ei primară, descriind viața genialului creator pe tot parcursul ei, din copilărie până la plecarea lui în eternitate.

Autorul




În loc de prefață


Mihai Eminescu a constituit întotdeauna pentru noi românii un miraj irezistibil care ne-a atras pe toți de-a lungul a peste un secol - și nu există îndoială că așa va fi mereu până la sfârșitul omenirii. Desigur, eu nu puteam face excepție, nu mă puteam sustrage acestui miraj copleșitor, iar românii au inventat chiar și un cuvânt definitoriu atribuit tuturor cercetătorilor vieții și operei Luceafărului nostru - eminescolog, iar de aici a derivat o nouă branșă a literaturii române, o adevărată știință - eminescologia.
Pentru că sunt unul dintre cei care au pictat mai multe portrete ale lui Mihai Eminescu, care i-am sculptat chipul lucrându-i două busturi și care am scris despre el trei cărți, una din cunoștințele mele mi-a reproșat, aproape cu un ton malițios, că personalitatea marelui nostru geniu nu ar fi pentru mine decât o stranie ,,obsesie maniacală”. Mărturisesc aici sincer că - dacă ar fi să-mi numesc adevăratele mele pasiuni sau, dacă vreți, numiți-le chiar obsesii, - atunci ele sunt cu totul altele: astronomia, muzica, filosofia, artele plastice, limbile străine, studiul naturii, al religiei creștine, călătoriile pe mapamond, iar ca profesor de istorie, desigur, istoria, și nicidecum Eminescu, pe care îl iubesc cum trebuie să-l iubească oricare din noi. În primul rând nimeni nu poate contesta că Eminescu este un mare geniu, un creator excepțional în domenii multiple. Desigur, România a excelat și prin alte personalități geniale, dar nu se poate spune că de-a lungul istoriei noastre am avut un geniu mai mare decât Eminescu. Când zicem cuvântul geniu în limba română, fiecare ne gândim aproape spontan la chipul lui Eminescu. Știind că marele poet reprezintă pentru toți conaționalii mei simbolul absolut al românismului, că el este părintele de drept al limbii române moderne (din păcate, nu toți românii cunosc acest lucru), cel mai mare scriitor al neamului nostru, cel mai mare jurnalist român, unul din cei mai mari poeți ai lumii, ancorat pe un solid fundament filosofic, piscul cel mai înalt al genialității noastre creatoare, știind toate acestea, am considerat totdeauna de datoria mea să mă alătur sutelor de români și străini care au făcut ceva pentru perpetuarea memoriei scriitorului nostru național.
Sunt convins că am realizat foarte puțin în acest sens și în nici un caz nu mă pot alătura marilor noștri eminescologi veritabili care au adus contribuții fundamentale la cercetarea vieții și operei geniului nostru național. Ei sunt George Călinescu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, P. Constantinescu, Augustin Z.N. Pop, C. Noica, D. Murărașu, M. Dragomirescu, Ion Crețu, D. Caracostea, Vl. Streinu, Liviu Rusu, Ion Negoițescu, G. C. Nicolescu, Ion Dumitrescu, E. Papu, George Munteanu, Șt. Augustin Doinaș, Șt. Cazimir, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, medicul Ion Nica ș.a. Și nici măcar nu mă pot adăuga în umbra altor distinși cercetători străini care au scris despre Eminescu: Carlo Tagliavini, Ramiro Ortiz, Rosa del Conte, Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Alain Guillermou, B.-A. Taladoire, Pierre de Boisdeffre, Fr. Lang, Lajos Galdi, Kakassy Endre, I. A, Kojevnikov, americanul E. D. Tappe, indianca Amita Bhose, o mare savantă care a învățat românește numai să-l poată traduce pe Eminescu, susținând și o teză de doctorat despre Eminescu ș. a., ca să nu mai vorbim de distinșii traducători ai poetului nostru în diferite limbi străine - în engleză: P. Grimm, E. Sylvia Pankhurst (ale cărei traduceri au fost lăudate de George Bernard Show care-l aprecia foarte mult pe marele nostru romantic); în germană: Konrad Richter, Wolf Aichelburg, M. W. Schroff; în spaniolă: Maria Teresa Leon și Rafael Alberti; în rusă: Anna Ahmatova, Iurii Kojevnikov, D. Samoilov, N. Verjeiskaia; în maghiară: Franyo Zoltan; în chineză: Go Mo-jo, în hindi și urdu (limbile de stat ale Indiei) Amita Bhose - și în multe alte limbi. Pentru că Eminescu a fost tradus, practic, în toate marile limbi de circulație ale lumii și numai în străinătate au fost tipărite mii de pagini închinate lui, toate enciclopediile de pe glob, din toate țările, fără excepție, incluzându-l. Ar putea oare vreun român să nu se mândrească cu așa ceva și să nu vibreze la atâtea impunătoare ecouri? Iată pentru ce fiecare din noi trebuie să devenim... obsedați de Eminescu.
Sub dictatura comunistă opera geniului nostru național a fost editată numai în proporție de aprox. 30,, din cantitatea manuscriselor lăsate de autor (42 de caiete groase, peste 15.000 de pagini, conținând poezii, poeme, nuvele, un roman, piese de teatru, articole de presă, traduceri, note filosofice, scrise numai până la vârsta de 33 de ani, deoarce, după declanșarea bolii, Eminescu a scris foarte puțin), restul paginilor acestui titan fiind interzise din motive politice, situație unică în istoria literaturii universale. Bunăoară, amintesc doar cazul a câtorva profesori de literatură arestați, bătuți și închiși de securitate numai pentru motivul că au citit elevilor sau doar pentru că au amintit în treacăt poezia eminesciană antimoscovită ,,Doina” (unul dintre ei ei este însuși profesorul meu de limba română, A. Neagoie, de la ,,Liceul Sf. Petru și Pavel” din Ploiești, arestat și maritirizat în închisorile securității). Personal, mă enumăr printre cei ce pot depune mărturie că, în anii ‘50 ai lungii terori comuniste, ediții întregi ale operei lui Eminescu, zeci de mii de cărți, au fost aruncate la maculatură pentru a fi topite la fabricile de hârtie din Letea, Bușteni ori Scăieni, neexistând alt motiv decât faptul că în acele cărți era reprodusă faimoasa ,,Doină” ori din cauza prefețelor. Ce epocă cumplită! Ce multe autodafe-uri criminale! Îmi amintesc cum, alături de alți copii de școală de vârsta mea, mă strecuram în vagoanele ce cărau maculatură la fabrica de mucava de la Scăieni și, cum, mituind pe paznici ori ,,furând” din vagoanele de marfă pline cu comori inestimabile de cărți rarissime, mi-am procurat din acele vagoane ediții deosebit de frumoase ale operei lui Eminescu, biblii și alte tipărituri religioase ori beletristice cu care îmi încropisem o bibliotecă de invidiat pentru vremea aceea. Fabrica de mucava de la Scăieni a fost, timp de aproape o jumătate de veac, unul din cele mai mari ,,abatoare” de cărți extrem de prețioase cu care s-ar fi umplut până la refuz rafturile tuturor bibliotecilor din țară și, în mod semnificativ, la descărcatul vagoanelor, erau folosiți numai lucrători analfabeți. Vagoanele veneau zilnic din toată țara, ca urmare a epurării tuturor bibliotecilor de stat ori ale bibliotecilor particulare din casele confiscate de regimul comunist. Pierderile cauzate culturii românești sunt inestimabile.
În timp ce comuniștii interpretau, într-un mod stupid, semnificația operei eminesciene, pe care o cenzurau cu nerușinare, ei aplicau chinurile cele mai aprige colonelului rez. Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al marelui poet (fiul lui Matei Eminescu), condamnându-l la închisoare pentru simplul motiv că susținuse ideile ilustrului său unchi. Abia mai târziu, la mulți ani după ce își ispășise pedeapsa la Canal, unde a fost unul dintre puținii supraviețuitori, i s-a permis, cu mari dificultăți și sub rigorile cenzurii, să-și publice excepționala sa monografie, în două volume, închinată lui Napoleon I. Am fost unul dintre bunii amici ai nonagenarului Gh. Eminescu, plecat dintre noi - o personalitate de excepție, un om blând, foarte inteligent și comunicativ, având la rândul lui un mare talent scriitoricesc - de la care am aflat noutăți inedite despre unchiul său. Ne-am vizitat reciproc, și îmi amintesc că în vizita pe care mi-a făcut-o acasă la Scăieni, nu i s-a îngăduit să vină decât însoțit de ofițerul de securitate, ,,tovarășul” Cenușă, care avea misiunea să-l pondereze ori de câte ori unicul nepot în viață al poetului voia să părăsească subiectele pur literare trecând la cele politice. Din fericire, acel ,,înger păzitor” s-a purtat decent față de cel pe care-l însoțea și față de gazde, înțelegându-i valoarea și lăsându-l să vorbească liber tot ceea ce voia să spună. În timp ce mă aflam în Statele Unite, securitatea din Ploiești mi-a confiscat din casă caseta cu interviul luat d-lui Eminescu, alături de alte documente, (vocea regretatei mele mame, interviul luat de mine lui Petrache Lupu la Madglavid ș.a.), înapoind-o ștearsă și înlocuită cu cântece comuniste ,,de masă”. Lipsa de respect față de cel mai mare scriitor român din toate timpurile am constatat că s-a prelungit îndelung până și asupra descendenților din familia lui (strănepoata lui Mihai Eminescu, poeta Roxana Eminescu, s-a văzut silită să emigreze în Portugalia în anii regimului ceaușist).
Nici în timpul numitei revoluții anticomuniste din preajma Crăciunului ‘89 opera lui Eminescu nu a avut prea mult noroc, dacă amintim numai simplul fapt că manuscrisul poemului ,,Luceafărul” - capodopera sa de o valoare inestimabilă - a suferit arsuri și deteriorări irecuperabile, alături de alte manuscrise, (scrisori originale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici etc. care s-au transformat în cenușă în incinta Bibliotecii Universitare), ca dovadă că nu au fost bine păstrate, în seifuri invulnerabile, cum s-ar fi impus. Din păcate, la fel de lipsite de noroc pot spune că au fost și omagiile aduse de mine poetului nostru - scenariul de față, pe care îl public abia aici în America, după treizeci de ani de la elaborarea lui și, alături de el, o soartă cu mult mai tristă a avut și marele portret al lui Eminescu executat de mine în culori pe fațada Casei de cultură din orașul Boldești-Scăieni, județul Prahova, unde a putut fi văzut de mii de oameni timp de 25 de ani. Acest tablou - foarte apreciat de locuitori și de câteva articole de presă - a fost în mod deliberat distrus în primăvara anului 1995, deci recent, sub pretextul renovării acelei clădiri, decizia luând-o un oarecare maistru Ion Soare, influențat de niște ,,sus puși”, ca o continuare a pedepsirii mele pentru faptul că am părăsit România aservită lui Ceaușescu, în 1985, ca și când confiscarea casei mele de la Scăieni nu ar fi fost o răzbunare suficientă. Casa mea din țară, o casă destul de modestă, la zidirea căreia am lucrat efectiv cu mâinile mele, trebuie să amintesc că nu mi-a fost înapoiată nici până astăzi, iar tatăl meu, un pensionar foarte în vârstă, plătește chirie pentru propria-i locuință, după ce procesul de recuperare a locuinței i-a fost amânat în batjocură de opt ori în ultimii doi ani. (Pe coperta cărții de față reproduc, după originalul aflat la Scăieni, chiar tabloul ce mi-a fost distrus alături de alte lucrări de artă - picturi și sculpturi - create de mine acolo, portret apărut în culori, la pag. 32 în revista ,,Magazin istoric”, anul IX, nr. 2 (95) din februarie 1975.)
Scris pe când aveam 29 de ani, scenariul ,,Geniu sublim”, cum spuneam, nu a fost scutit nici el de câteva avatarii dintre cele mai regretabile. După emigrarea mea și a familiei mele în Statele Unite, în casa noastră de la Scăieni au locuit două familii ce n-au avut niciodată nimic comun cu capitolul cultură, ele acceptând a fi conectate și aservite securității ceuașiste. Membrii acestor familii mi-au devastat cu sălbăticie primitivă toate lucrurile găsite în casă, furându-mi numeroase cărți din biblioteca personală, tablouri, sculpturi, obiecte de artă și majoritatea manuscriselor aflate de ei, ce mi-au fost ulterior fie arse, fie vândute, fie predate securității. Printre ele s-a aflat și manuscrisul scenariului de față ,,vândut” pe o sticlă de țuică unor cetățeni din localitate care, după revoluție, au binevoit să mi-l restituie (numai partea a doua, căci partea întâi s-a găsit, după multe investigații, la o altă persoană. În acest sens, mulțumesc familiei d-lui Romeo Petricioiu care m-a ajutat în recuperarea părții a doua a scenariului de față.) Fără să recurg la o simplă scuză, aici trebuie să menționez că am intrat în posesia doar a primelor variante, nefinisate, ale manuscrisului, nicidecum a variantelor definitivate, retranscrise, care știu că erau mult prelucrate și adăugite cu noi date. Acesta este tristul adevăr, deoarece textele refăcute nu le-am mai găsit niciodată. Sustrăgătorii lor nu recunosc că le-ar fi luat, învinuindu-se unii pe alții. În concluzie, sunt nevoit să public acele variante ,,brute”, ca să le zic așa.
Din fericire, variantele finisate fuseseră deja contractate anterior cu Centrul cinematografic Buftea. Regretatul profesor universitar D. I. Suchianu, cel mai de seamă critic cinematografic pe care l-am avut noi, nu s-a arătat prea mulțumit de faptul că am acceptat cu ușurință semnarea contractului, atenționându-mă că în cinematografia românească de atunci exista posibilitatea reală ca ideile scenariului meu să-mi fie furate ,,de o mafie de fabricanți ai tuturor scenariilor românești” (și dădea niște nume), care tăiau și spânzurau pe-acolo. Cu toate aceste rezerve îndreptățite ale lui D. I. Suchianu, Studioul cinematografic Buftea mi-a onorat scenariul cu o sumă destul de frumoasă pentru vremea aceea, pe care nu puteam să o refuz, însă în contractul pe care l-am semnat erau stipulate niște condiții care îmi interziceau categoric, sub rigorile legii, să public scenariul, să-l modific ori să-l recontractez în altă parte. Important mi se părea însă faptul că scenariul fusese apreciat ca bun - nemaiexistând, la ora aceea, un alt scenariu de film ,,Eminescu”, deși eu consideram că, înainte de a ajunge pe platou, aș mai fi putut face din el o lucrare și mai bună, dar contractul achiziționat de ei nu-mi permitea intervenții ulterioare în text, mai ales că, după informațiile avute, se pusese în mod serios problema intrării lui în producție. Mai mult decât atât, regretatul actor Emanoil Petruț mi-a spus că ar fi fost bucuros să poată interpreta rolul lui Eminescu. Aceasta era și părerea regizorului Lucian Bratu.
Pentru motivul că, după 30 de ani, nimeni nu a mai auzit despre vreo încercare serioasă de a se realiza un film biografic ,,Eminescu”, priorități având atunci doar filmele cu substrat ideologic comunist ori, mai recent, cele cu subiecte despre etniile conlocuitoare, aici în America am luat decizia fermă să încalc regulile rigide impuse în artă de un regim comunist, să trec peste opreliștile contractului ce l-am semnat acum trei decenii cu cinematografia română și să-mi public această lucrare inedită care, chiar și sub forma de față, va fi oricum mai de folos românilor decât dacă ar mai zăcea uitată prin cine știe ce alte cotloane încă 30 de ani, mai cu seamă că, după plecarea subsemnatului din țară, readucerea scenariului meu în discuție devenise cu totul imposibilă.
Existând deja un asemenea scenariu închinat Luceafărului poeziei românești, existând, așadar, textul de față publicat, el va putea în continuare stimula și reactualiza afectiv - presupun - nobila idee inițială de a se concepe un film Eminescu, considerat de toți românii nu numai posibil, dar și foarte necesar. Scenariul meu, plus alte lucrări similare apărute ulterior, îndeplinesc într-o anumită măsură atari condiții, rămânând în permanență puncte potențiale abordabile de plecare în această direcție. Este, desigur, încă un motiv în plus pentru care am considerat că trebuie să nu mai țin seamă de contractul semnat la București, deși, publicându-l, nu-l mai pot prezenta sub aspectul lui cel mai îngrijit, cum cred că fusese în final, pentru motivele arătate. De aceea, vor exista poate unele inadvertențe stânjenitoare față de care nu am întreprins prea multe modificări. Țin să precizez că o variantă definitivă exista cu trei decenii în urmă în arhiva cinematografiei române care își avea sediul în fosta ,,Casă a Scînteii” și altă variantă în posesia d-lui Valeriu Râpeanu, cunoscutul critic literar, dar de aici din USA nu am mai putut contacta aceste surse și după trecerea unui timp atât de îndelungat, plin de atâtea răsturnări în multe domenii, este foarte puțin probabil să mai cotrobăie cineva căutând acele manuscrise îngălbenite de vreme și prăfuite.
Înainte de a mă apuca să scriu acest scenariu, m-am documentat pe cât a fost cu putință în condițiile acelei perioade foarte dificile, am citit tot ce se putea citi atunci despre Eminescu, apoi am pornit vitejește pe urmele călcate de poet. Acest lucru, în virtutea pasiunii de a ști, l-am continuat chiar și după terminarea lucrării. Mai exact, am fost la Ipotești, rămânând acolo un timp și pierzându-mă prin codrii Cătămăreștiului, pe unde știam că peregrinase și Mihai; am fost la Botoșani, Iași, Pașcani, Rădăuți, Suceava, Voroneț, Putna (Mănăstirea Putna), Cheile Bicazului, Roman, Chișinău, Blaj, Alba Iulia, Tg. Mureș, Sibiu, Brașov, Giurgiu, Galați, Brăila, Oradea, Arad ș.a., iar ulterior la Universitatea din Viena, unde studiase poetul, apoi la Berlin, Postdam, Budapesta, Praga, Karlsbad (Karlovy-Vary), Marienbad (Marianske Lazne), Odessa, Tiraspol, apoi traseul prin Polonia al lui Eminescu, pe unde nevoile vieții l-au purtat etc. Tot timpul mi l-am închipuit pe erou că s-ar afla lângă mine. Am vrut să reconstitui cât mai multe din momentele reale ale complexei biografii eminesciene, intervenind cu imaginația mea numai acolo unde documentația lipsea. Totodată, m-am convins că a scrie un scenariu despre Eminescu nu este câtuși de puțin o treabă ușoară ori o aventură lipsită de riscuri.
Trecând însă peste unele sau altele din șirul întâmplărilor, a sosit, cred, vremea să dau aici în premieră, la lumina tiparului, prima din variantele scenariului ,,Geniu sublim”, care nu diferă în esență de varianta a doua, desigur mult mai cizelată și, foarte probabil, după câte-mi amintesc, mai închegată din punct de vedere compozițional. Cu alte cuvinte, mă văd obligat de împrejurări să las scenariul în forma cum l-am conceput în prima lui fază, în momentele mele de inspirație juvenilă și la nivelul documentației de atunci, întocmai cum îl putusem înțelege pe eroul numit de mine Geniu sublim. Și pretindeam că l-am înțeles destul de bine, în primul rând pentru motivul că mă aflam și eu exact la aceeași vârstă cu personajul pe care-l descriam. Numai că, pentru Eminescu, aceea era, evident, vârsta apogeului în lirica lui personală care devenise și apogeul poeziei românești în genere. Poate că acum, dacă aș reface radical lucrarea, aș concepe-o altfel, din cu totul alte perspective, dar în acest caz și ea ar deveni altă lucrare, iar eu doresc să păstrez textul așa cum l-am gândit și imaginat inițial, indiferent dacă admitem sau nu că el ar suferi pe alocuri de regretabile imperfecțiuni. (Singurele modificări esențiale ce mi-am permis a le face în prezenta variantă au fost: secvența întâlnirii dintre Eminescu și regina Carmen-Sylva, prezentată de data aceasta în lumina întâmplărilor reale de atunci și nu cum se cerea ea interpretată în anii 1965-1966, precum și secvențele cu opiniile lui Eminescu despre comunism ori despre apartenența Basarabiei și a Bucovinei la Patria Mamă.) Din păcate, inadvertențele sunt totdeauna greu evitabile când este vorba de un subiect atât de delicat și de complex precum cel de față. În mod logic, un asemenea scenariu trebuia să respecte, pe cât era posibil, adevărul biografic, bibliografic și istoric, ceea ce s-a și încercat, cu mai mult sau mai puțin succes. Oricum, am căutat să prezint un Eminescu veridic, uman, palpabil, plin de multe calități care i-au pus de fiecare dată în umbră omeneștile defecte.
După cum lesne se poate constata, în prima variantă, la fel ca și în cea de a doua, am folosit și câteva elemente de scenariu regizoral, dând unele mici indicații de regie și filmare, mai puțin de montaj, de intervenții de sunet și de indicații muzicale propriu-zise ori de joc de scenă, lăsând restul concepției artistice la discreția absolută a virtualului regizor.
Dacă scenariul va mai fi vreodată propus sau nu pentru a deveni film, rămâne de văzut. Oricum, el urmărește aproape an de an, viața zbuciumată a Luceafărului nostru, din frageda vârstă a copilăriei pe plaiurile de la Ipotești, până ce Zeul poeziei noastre, după suferințe cumplite, prea puțin cunoscute de noi, după un îndelung martiraj fizic și spiritual, a fost învins de nenoroc, secvențele povestirii cinematografice continuând până ce acutizările etiopatologice obnubilante l-au dus la stingerea prematură în casa de sănătate ,,Caritas” a doctorului Al. Șuțu, aflată pe strada Plantelor din București.
Imaginativ, cititorii acestor pagini vor avea totuși în față secvențe vii dintr-un posibil film documentar-artistic despre drama marelui nostru geniu - scenariul fiind, printre altele, o prezentare romanțată și relativ complexă a vieții lui Eminescu - spre înțelegerea căruia am mai făcut aici un modest pas care sper să nu rămână fără acceptabile ecouri.


Cristian Petru Bălan
Chicago, 15 ianuarie 1996







































LISTA PERSONAJELOR, ÎN ORDINEA APARIȚIILOR:
SERIA I
1. Constantin Papadopol, maior medic
2. Mihăiță (Mihai Eminescu, copil de 8-9 ani)
3. Ilie Eminovici, fratele lui Mihai, 11-12 ani
4. Raluca Eminovici, mama copiilor
5. Gheorghe Eminovici, tatăl copiilor
6. Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Mihai, 2 ani
7. Harieta Eminovici, surioara lui Mihai, 4 ani
8. Aglaia Eminovici, surioara lui Mihai, 6-7 ani
9. Moș Miron prisăcarul, 76-77 de ani
10. Baba Anica, soția lui moș Miron, aprox. 70 de ani
11. Casandra-Elena, nepoțica lui moș Miron și a tușei Anica, 7-8 ani.
12. Litviniuc, învățător la ,,National Hauptschule” din Cernăuți
13. Costin, coleg de clasă cu Mihai
14. Klaus, coleg de clasă cu Mihai
15. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai (13 ani)
16. Șerban Eminovici, fratele lui Mihai (15 ani)
17. Un student orator
18. Aron Pumnul
19. Gheorghe (Iorgu Eminovici), fratele lui Mihai, 14 ani
20. Ștefan Wolff, directorul liceului german din Cernăuți
21. Veniamin Iliuț, preotul școlii
22. Hayduk, pedagog
23. Nicolae Țirțec (Dzierzek), birjar, gazda lui Mihai
24. Ștefanovici, coleg de gazdă cu Mihai
25. Lozinschi, coleg de gazdă cu Mihai
26. Soția birjarului Țirțec
27. Moș Onufri, îngrijitor la școală
28. Aristița Pumnul , soția lui Aron Pumnul
29. Vyslouzil, profesor de matematică
30. Maica Fevronia, călugăriță, mătușa lui Mihai, soră cu Raluca
31. Baba Prodăneasa, vecina casei de la Ipotești
32. Harieta, sora lui Mihai, la vârsta de 8 ani
33. Aglăița, sora lui Mihai, la vârsta de 10 ani
34. Vasile Rusu, slujitor la conacul Eminovicilor; primul argat călare
35. Al doilea argat călare
36. Al treilea argat călare
37. Victor Blanchin, profesor de limba franceză
38. Margueritte Blanchin, soția lui Victor Blanchin
39. Mihai Eminescu, elev la 14-15 ani
40. Florian, tânăr din trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, 16-17 ani
41. Fanny Tardini, actriță
42. Alexandru Vlădicescu, actor
43. Primul țăran din Ipotești
44. Al doilea țăran din Ipotești
45. Al treilea țăran din Ipotești
46. Al patrulea țăran din Ipotești
47. Casandra-Elena, iubita lui Eminescu, 13-14 ani
48. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai, la 18-20 de ani
49. Grigore Lazu, practicant la Tribunalul din Botoșani
50. Teodor Ștefanelli, elev și coleg al lui Mihai la Cernăuți
51. Șahin, idem
52. Iosif Vulcan, directorul revistei ,,Familia” din Budapesta
53. Greta, secretara lui Iosif Vulcan
54. Lajos, un funcționar maghiar din Budapesta
55. Avram Iancu (episodic)
56. Nicolae Bălcescu (episodic)
57. Horia (episodic)
58. Cloșca (episodic)
59. Crișan (episodic)
60. Andrei Mureșanu (episodic)
61. Ion Cotta, seminarist la Blaj
62. Teodor Cojocariu, coleg cu Mihai la Blaj
63. Primul Uilecan, coleg cu Mihai la Blaj
64. Al doilea Uilecan, frate cu primul, coleg cu Mihai la Blaj
65. Baciul Văsălică Bugneriu
66. Ștefan Cacoveanu, coleg cu Mihai la Seminarul din Blaj
67. Nicolae Mihu (zis Chenderi măgărariu)
68. Un profesor de limba latină
69. Un călugăr bătrân
70. Filimon Ilia, coleg cu Mihai la Blaj
71. Timotei Cipariu
72. Gheorghe Barițiu
73. Nicolae Densușianu
74. Dragoș, prieten comun cu Eminescu și Densușianu
75. Un supraveghetor din portul Giurgiu
76. Iorgu Caragiali, actor
77. Lina Popescu, actriță
78. Elena Caragiali, soția lui Iorgu
79. Alesandrescu Teodoreasca, actriță
80. Ecaterina Dimitreasca, actriță
81. Aneta Constantinescu, actriță
82. Costache Dimitriade, antreprenor la Teatrul Național din București
83. Matei Millo, actor
84. Eufrosina Popescu, actriță
85. Costache Caragiali, actor, frate cu Iorgu
86. Catinca Caragiali, prima soră a lui Costache
87. Nastasia Caragiali, a doua soră a lui Costache
88. Mihail Pascaly, actor
89. Ion Luca Caragiale, nepotul fraților Caragiali, 15-16 ani
90. Matilda Pascaly, actriță, sora lui Pascaly
91. Un student, membru al societății literare ,,Orientul”
92. Grigore H. Grandea, folclorist, președintele societății ,,Orientul”
93. Iorgu Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, ofițer, 23-24 de ani
94-97. Patru tâlhari mascați
98. Harieta, sora lui Mihai, la 15 ani
99. Aglăița, sora lui Mihai, la 17 ani
100. Mihai Eminescu, la vârsta de 19-20 de ani. În seria a doua, din ce în ce mai maturizat.
SERIA a II-a
101. Ieronim Barițiu, student ardelean la Viena
102. Ioan Husanu, coleg al lui Eminescu la Universitatea din Viena
103. Ion Slavici
104. Jean, chelner austriac la cafeneaua ,,Troidl” din Viena
105. Alexandru Chibici-Râvneanu, coleg cu Mihai la Viena
106. Papa Wihl, proprietarul restaurantului vienez ,,Zu den drei Tauben”
107. Toma Micheru, student țigan la conservatorul vienez
108. Epaminonda Bucevschi, pictor
109. Un student cu chef
110. Ion Caragiani, student macedonean
111. Mamzell’ Rezi
112. Teodor Ștefanelli, acum student la Viena
113-115. Trei derbedei bătăuși
116. Eliza
117. Prietena Elizei
118. Karl, amantul Elizei
119. Un proletar orator
120. Toma Nour (episodic)
121. Poesis (episodic)
122. Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite, în exil la Viena
123. Elena Cuza, soția lui Cuza Vodă
124. Iacob Negruzzi
125. Titu Maiorescu
126. Mite Kremnitz, scriitoare germană, cumnata lui Titu Maiorescu
127. Gavroche, copilul Parisului (episodic)
128. Ioniță Bumbac, membru al societății vieneze ,,România Jună”
129. A. D. Xenopol
130. Mihail Kogălniceanu
131. Ciprian Porumbescu
132. Natalița Micheru, sora lui Toma Micheru
138. P.P. Carp
134. George Panu, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români”
135. Vasile Tassu, membru al grupului junimist „Cei trei Români”
136. Alexandru Lambrior, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români”
137. Vasile Pogor, junimist
138. Anton Naum, junimist
139. Leon Negruzzi, junimist
140. N. Gane, junimist
141. Samson Bodnărescu, membru al grupului junimist ,,Caracuda”
142. Miron Pompiliu, membru al grupului junimist ,,Caracuda”
143. Matilda Cugler-Burlă
144. Theodor Rosetti
145. Veronica Micle
146. Șerban Eminovici, fratele lui Eminescu, la vârsta maturității
147. O bibliotecară tânără
148. B.P. Hasdeu
149. O doică/profesoară de canto, pentru cele două fetițe ale Veronicăi Micle
150. Valeria Micle, fetița mai mare a Veronicăi Micle, apare, la început micuță, apoi la 11-12 ani
151. Virginia Micle, fetița mai mică a Veronicăi Micle, apare la început micuță, apoi la 9-10 ani
152. Ștefan Micle, soțul Veronicăi Micle
153. Zinaida, o călugăriță tânără
154. I. M. Melik (Mirmilic), director la Institutul Academic din Iași
155. Nicolae Culianu, profesor
156. Grigore Cobălcescu, profesor
157. Petru Poni, chimist și profesor
158. Ștefan Vârgolici, profesor
159. Antoniade, elev la institutul de mai sus
160. V. Dimitriu, idem
161. Dimitrie Petrino, baron și poet, adversar al lui Eminescu
162-164. Prima, a doua și a treia doamnă, admiratoarele lui Petrino (vârste diferite)
165. Un căruțaș
166. Un învățător din Mirești
167. Primarul din Mânjești
168. Notarul din Șipotele
169. Un bătrân doinitor
170. Ion Creangă
171. Grigorescu, elevul lui Creangă
172. Colegul de bancă al lui Grigorescu
173-181. Al treilea....până la al nouălea elev din clasa lui Ion Creangă
182. Tinca Vartic, soția nelegitimă a lui Creangă
183. Andrei Vizanti, deputat în parlament
184. Matei Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, elev la școala militară
185. Un prim-procuror de Iași
186. P. Stoica, judecător de instrucție
187. Kir Amiras, proprietarul restaurantului Borta Rece
188. Vasile Conta
189. I.L. Caragiale - la 25-26 de ani; ulterior mai maturizat
190. Scipione Bădescu
191. Băiatul de la zețărie
192. Un tipograf, Ionescu
193. Ronetti-Roman, scriitor, colaborator la ziarul ,,Timpul”
194. Medicul curant al lui Șt. Micle
195. Harieta Eminovici - la 22 de ani
196. Cornelia Emilian, prietena Harietei, 27-28 de ani
197. Vasile Alecsandri
198. Mircea cel Bătrân (episodic)
199. Baiazid (episodic)
200. Ștefan cel Mare (episodic)
201. Eug. Schuyler, ministrul Statelor Unite al Americii la București
202. D-ra Linda Costacopoulos, o domnișoară mai vârstnică și milionară, prietena lui Mite Kremnitz
203. Elisabeta Carmen-Sylva, regina României
204. Cona Safta, spălătoreasa lui Mihai Eminescu
205. Alexandru Vlahuță
206. Primarul Botoșanilor
207. Th. Boldur-Lățescu, prefectul jud. Botoșani
208. C. Lecca, deputat în consiliul județean
209. Savinescu, idem
210. Gh. Chițu, președintele Camerei Deputaților
211. I.C. Brătianu, președintele Consiliului de miniștri și ministru de război al României
212. Poetul Nicolae I. Pruncu
213. Poetul I. Nenițescu
214. Sturdza
215. Aurelian
216. Un medic curant al lui Eminescu
217. Un comentator, crainicul filmului (vocea lui, alături de alte voci de recitatori).
Alte personaje episodice: soldați, țărani, muncitori în port, hamali, cerșetori, argați, ciobani, căruțași, elevi, învățători, studenți, institutori, profesori, tipografi, diferiți oameni din Cernăuți, Viena, Berlin, Milano și București, măicuțe de schit, actori, honvezi, comunarzi, preoți, lăutari, cârciumari, copii de toate vârstele, personaje din povești etc. Costumația adecvată celei de a doua jumătăți a secolului al nouăsprezecilea din România, Austria, Ungaria, Italia și Germania.
Acțiunea se petrece între anii 1858-1889.














































PREGENERIC
(pe fond color sepia)

,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe
soarele un nour de aur din marea de amar.”
Mihai Eminescu

Ipotești: miezul unei nopți din iulie 1924...
(Pe ecran apare scris: IPOTEȘTI, IULIE, 1924.)

Casa, care a fost altădată a lui Mihai Eminescu, apare înconjurată de zeci de ostași din Regimentul 37 infanterie Botoșani, aduși aici de moșierii criminali Constantin și Maria Papadopol, actualii proprietari ai moșiei Ipotești.
La lumina torțelor, ostașii stau cățărați pe acoperișul casei poetului, scoțându-i tabla de tinichea, fărâmându-i șindrila și dezgrădinând căpriorii podului piramidal. Cu mâinile la spate, Constantin Papadopol (cca. 45 de ani), îmbrăcat în uniformă militară de maior medic, supraveghează personal demolarea clădirii. Se plimbă nervos de colo-colo și dă indicații scurte arătând cu mâna ce trebuie făcut. În ochii lui se citește o grabă febrilă, ca și când ar fi conștient de actul tâlhăresc pe care-l comite. Vocea îi este acoperită de ciocănituri repetate, ascuțite și înfundate, de scârțâituri stridente și de răbufniturile bucăților de zid căzute la pământ. Jocul demonic al luminii torțelor aprinse pun în evidență casa lui Eminescu aflată în proces de demolare. Încet, încet, ea se preface vizibil în ruină. Jur-împrejur, numai scări, schele improvizate. Ostașii, inconștienți de ceea ce au fost puși să facă, sunt asaltați aproape încontinuu cu îndemnurile grăbite ale lui Papadopol. El insistă să se dea zor. Mâinile militarilor, încleștate pe târnăcoape, izbesc orbește în paiantă și în cărămizi... Zidurile, fiind vechi, nu rezistă prea mult și se prăbușesc cu zgomot surd pe podele... Stoluri de lilieci speriați se rotesc deasupra clădirii prin luminile tremurânde. O cucuvea fuge din crăpătura unui zid. În sat se aud câinii lătrând. Unul latră foarte aproape și din ce în ce mai furios.
Sătenii din Ipotești, care de zeci de ani își descopereau capul cu pioșenie ori de câte ori treceau prin fața casei poetului, dorm adânc la ceasul acesta. Când, însă, dinspre sat, răsună larma câinilor provocată de loviturile în tabla acoperișului, peste care se suprapun mușcăturile târnăcopapelor în lemn și ziduri, locuitorii sar nedumeriți din paturi ieșind pe prispe și pe la porți. Capul unui bătrân cu mâna streașină la ochi... Casa poetului, fiind în vale iar majoritatea celorlalte case rispite pe deal, țăranii văd și înțeleg îndată nelegiuirea noilor stăpâni. Fiecare se îmbracă în pripă cu ce nimerește grăbindu-se să pornească spre locul cu pricina unde vedem că se strâng în număr din ce în ce mai mare. Sunt și unele femei cu copii care se agață speriați de fustele mamelor. Femeile stau cu mâna la gură, comentând în surdină și mișcând mustrător din cap. Bărbații, destul de numeroși, schimbă între ei priviri mânioase și vorbe scurte, apoi se apropie îndârjiți... Capul unui moșneag pletos în ai cărui ochi încruntați citim mustrare și ură. Sătenii intră în curte unul câte unul. Mulți au stinghii și ciomege în mâini. Dintr-un grup de cinci inși care au venit până lângă prispă se aude un fluierat scurt, apoi un strigăt pe ton mucalit:
- Hei, ce faceți acolo, bre faurarilor, de daramaț cășili oamenilor amu la niez di noapti?! (Soldații tac și demolează de zor.) Ascultă măi ista... Ce, nu se-audi? Ian ti uiti, frățioare, să știi că toate cătanele istea or ramas surdi di pi timpu’ rezbelului... Măi tataie, ia stați oleacă bre! (Fluieră din nou): Băi, nepoților-netoților!.. Știți voi, băi flăcăi, a cui ie casa aiasta di-o daramaț? Ia strigă tu, Nichifore, la spiridușii șeia, că ești mai tare-n glas...
- Iștia-s catanele doftorului Papadopol di la județ, șel di-o cumparat în primavară casa lui domn’ Eminescu, spune Nichifor. (Strigând tare cu glas mânios): Di și-o daramaț mă, tatarilor! Lacașul ista-i pentru noi bisearică! Ea-i ca o bisearică băi, nu-nțălejiți?! Șini muma voastră v-o zâs s-o daramaț?! Dați-vă jos, mă - cozonacul și tămâia anticriștilor voștri!
Deodată, ca dintr-un singur piept, se pornesc zeci de strigăte amenințătoare, proteste, fluierături și huiduieli: Huooo! Afară! Hoților! Ticăloșilor! Dați-vă jos! Pe ei, măă!
Demolatorii, intimidați, se opresc o clipă din lucru.
Maiorul Papadopol, însoțit de un caporal deșirat care poartă o pușcă în spate, apare din umbră și se apropie repede de țărani arătând spre porțile curții.
- Ce vrei, dom’le? Ce vreți mă? Ce-ați văzut de-ați dat buzna cu toți aici ca la bâ1ci ca să căscați gura? Ai? Ia să-mi ieșiți îndat-afară de pe moșiea me până nu pun soldații pe voi! Țărănoilor! Casa asta-i pe locul meu și fac ce vreau cu ea! S-a-nțeles? Nu dau nimănui socoteală, s-a-nțeles? Hai, cărați-vă imediat! Caporal, am ordonat să-i dai afară!
- Știi că ne-ai și spăriet, zice în batjocură un bătrân cu glas mucalit. Tare mi-e că voi o s-o zbughiți mai întăi. Chiar acuș!
- Caporal, ți-am spus odată să-i împingi afară pe mocârțanii ăștia obraznici! repetă Papadopol.
- Nu vor să iasă, dom’ maior, să trăiți! Vedeți, io le zâc mereu...
- V-am spus și vă repet: este casa me, proprietatea me, insistă Papadopol, ceva mai domol.
- Ba nu-i casa matale, dom’ maior. Toată țara știe că ceea ce distrugeți aiși iesti cuibu’ șel sfânt în cari-o trăit și-o copchilărit marele nostru poet Mihai Eminescu. Și ce parcă domnia ta știe să scrie din condei poezii așe de frumoase ca domnu’ Eminescu? Aoleu! Casa asta aparține în primul rând întrejii țări românești... Domnia ta știai aiasta foarte bini, dar poate că-ți trebuiau niscaiva cărămizi ca să fași vrio poiată la găini sau cine mai știe ce...
- Uite, vezi? Ai și ghicit! Asta e: dintr-o casă de poet eu vreau să fac o poiată! Acum e clar? Hai, și-acum cărați-vă cu toții!
Un bătrân:
- E prea di tot, domnule Papadopol! Ipoteștiul nostru doar cu casa aiasta se mai mândre. Că di câti uori trieșeam pi lângă dânsa, ne pătrundia iubirea ce-o pastrăm marelui scriitoriu ce s-o născut iaca chiar aiși. Lăsați-o, domnule doftor... Vă rog eu, un țăran bătrân...
O femeie:
- Îi tari mari pacat, boierule, s-o batjocoriți taman dumniavoastră cari de! vă pritindeți a fi un intelectual di frunti al județului Botoșeni! Dacă nu ne ascultați, apăi mâini să știți c-o să fașem cu toții plânjere scrisă la domnu’ priefect, să vedem dumnialui șe-a zâși...
Maiorul le strigă ceva înfuriat celor care vorbiseră, în timp ce escorta lui scoate amenințător arma. În aceeași clipă, un pumn solid, venit nu se știe de unde îl dă peste cap pe bietul căprar care-și pierde cumpătul și boneta. Țăranii îi smulg arma și i-o dă înapoi fără gloanțe. Caporalul primește un picior în spate și, înspăimântat, își ridică cu iuțeală boneta de jos ștergând-o puțin de praf și rupând-o apoi la fugă. Sătenii râd. Maiorul Papadopol, rămas singur, dă înapoi speriat și, întorcându-se brusc, intuiește pericolul. Își iuțește pașii înjurând. În urma lui răsuna o salvă de huiduieli care sunt însoțite de o ploaie de pietre ce-și fixează tirul în momentele următoare numai asupra soldaților. Aceștia sar buimăciți de pe ziduri, ferindu-se de pietre și aleregând dezorientați care încotro. Un țăran apucă o torță aprinsă și azvârle cu ea după cătane..
- Huooo! strigă din nou cu toții. Un ultim huiduit.
Se aud roțile unei trăsuri care se depărtează. Papadopol fuge huiduit de toată lumea. Fețele țăranilor amenințând cu pumnii și huiduind înfuriați în urma trăsurii. Alții încă mai caută pietre pe jos... Furia țăranilor capătă aliura unei răscoale populare. Câinii de la casele vecinilor latră parcă și mai desperați. Curtea și strada sunt acum pline de foarte multă lume agitată care comentează cu îndârjire cele întâmplate. La lumina torțelor din mâinile sătenilor și a unui foc de lângă zidul din dreapta prispei, oamenii privesc cu toții crispați la ceea ce a mai rămas din casă: zidul exterior din lungul clădirii, interiorul despărțitor dintre fosta cameră a căminarului, alături de cămara de altă dată a copiilor, precum și zidul exterior din dreapta clădirii sprijinit pe un stâlp proptit acolo din anii trecuți de către sătenii credincioși marii amintiri a poetului.
Lumea privește la ruini cu tristețe, ca la agonia unui muribund. Unii fluieră a pagubă iar alții dau cu amărăciune din cap. Câinii toți s-au potolit. Fețele celor din jur sunt luminate de tremurăturile focului făcut și părăsit de soldați lângă zidul din dreapta. Lumina flăcărilor se reflectă pe clopotnița din apropierea casei dărâmate. Se aud trozniturile șindrilelor umezide arzând - de fapt singurele zgomote care mai tulbură liniștea grea ce se lăsase. Capetele acoperite se descoperă și se pleacă ușor. Un lung și trist moment de tăcere absolută. Deodată, zidul mare, al cărui stâlp fusese slăbit de ostașii lui Papadopol, se prăbușește singur într-un geamăt surd peste foc, (fond muzical crescendo) până aproape de picioarele oamenilor care tresar brusc și se feresc cu strigăte. Totul se transformă într-un nor de praf gros amestecat cu fum. Focul este acoperit brusc când este lovit de zidul căzut peste flăcările lui, topindu-se într-un vârtej mare de scântei care persistă răsucindu-se pretutindeni prin aer fără să se stingă imediat. Roiurile de scântei dispar încet, încet. Torțele de asemenea se sting. Prăbușirea este prelungită în ecouri sonore ca niște vaiete, ca și când ecourile (subliniate de fondul muzical) ar fi preluate de sufletele omenești aflate acolo.
(Aici se termină pelicula în alb-negru sau în sepia și se continuă în peliculă color de mare sensi- bilitate, impusă de subiectul filmului.)
*
* *
Pe acest fundal întunecos, de praf, fum și scântei învârtoșite, izbucnește ca într-o explozie de lumini colorate, imaginea retrospectivă a casei aproape noi ridicată de căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe lângă zidurile pereților, o mulțime de trandafiri urcători înfloriți, albi și roșii, agățați chiar pe stâlpii din față ai tindei care imită un fronton grec. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei mari, de asemenea înfloriți, se leagănă în vânt plini de zumzetul albinelor. În fața casei numai flori de toate culorile, peste care zborul albinelor se încrucișează cu cel al fluturilor... Aerul este plin de mireasma îmbătătoare a florilor. Este o minunată dimineață însorită la început de vară și se aud cântecele păsărilor, cântecul greierilor și al cosașilor. Un cocoș bate din aripi și cântă ,,cucurigu!” Din pădurea învecinată răsună cântecul cucului, al pupezei, al privighetorilor, al grangurilor și al mierlelor. Sub grinzile casei - cuiburi de rândunici care ciripesc și aleargă prin aer într-un neobosit du-te-vino. Pe vârful casei un cuib de berze și o barză care veghează stând într-un picior lângă cuib unde clocește perechea ei. În ferestrele zăbrelite ale locuinței, printre perdele albe, râd mușcatele din ghivece... Un frumos câine ciobănesc, destul de mare, - Șoltuz - stă pe prispa casei parcă meditând cu limba scoasă și neluând în seamă o pisică frumoasă care doarme fericită lângă stâlpul din dreapta tindei. În fața prispei, așezată pe un scaun, Raluca Eminovici, mama lui Mihai, stă și împletește ceva cu undrelele. Curtea este plină de vegetație elegant plantată. Atmosferă de calm îmbietor, de pace și fericire.
Simultan cu apariția acestui tablou minunat colorat, răsuna solemn - în surdină, apoi din ce în ce mai tare - acordurile polifonice ale corului și orchestrei care cântă melodia ,,Când amintirile”, compusă de Vasile Popovici, pe versurile poetului:
...Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele...



De la acest punct, începe genericul filmului:
GENIU SUBLIM (MIHAI EMINESCU)
- Seria I -

Comentariul crainicului filmului pe fond muzical:
,,Așa arăta, cu mulți ani în urmă, casa care a adăpostit primele bucurii și visuri de aur ale unui copil minunat și vioi, Mihai Eminescu, fiu al acestor locuri îmbrăcate în hlamida verde a pădurilor seculare. Casa lui Eminescu era o construcție originală, puțin obișnuită prin cătunele sărace ale Bucovinei de atunci. Iată și satul Ipotești - panaromare largă asupra satului -, atât de mult iubit de poetul dornic să-i revadă, după lungi despărțiri și întortochiate peregrinări, pârâul, codrul și colibele-i umile ce respirau visări misterioase...” (Aici se oprește glasul crainicului, după care se aude glasul poetului recitând, tot pe fond muzical, cu o voce dulce, nostalgică, plină de multă blândețe, câteva versuri din poezia-i ,,Din străinătate”):
Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,
Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice șoptiri.
Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală ce undula în flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburarea mi-a văzut...
Din nou glasul crainicului, pe alt fond muzical:
,,...Mihai venise pe lume în ziua de 15 ianuarie 1850, probabil chiar în această casă, după opinia criticului Titu Maiorescu - dar mai sigur la Botoșani - și mult timp nu se va deosebi cu nimic de ceilalți copii ai satului... Era fiul căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, părinți destoinici și inteligenți, cu o oarecare stare materială, dar cu o casă plină de copii, dintre care Mihai fusese al șaptelea născut, urmat de încă alți patru frați și surori. Cine oare ar fi putut bănui vreodată că acest băiețel zglobiu din fire, jucăuș și năzdrăvan, care băgase spaimă în toate păsările din ogradă prin jocurile lui voioase, va deveni mai târziu cel mai de seamă poet al românilor? Fratele său mai mare, Ilie, îi ținea hangul la orice joacă, în timp ce credinciosul Șoltuz nu se lăsa nici el mai prejos...”











PARTEA ÎNTÂI: COPILĂRIA
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta, cu tot?

1. Casa copilăriei (ilustrație a comentariului)

Casa descrisă are în apropierea ei odăi pentru angajați și slugi, șoproane și hambare solide, ținându-se cont că aparține unui boiernaș cu rang modest dar altminteri om foarte gospodar, Gheorghe Eminovici. În fundul curții, spre dreapta, se întrevede o frumoasă livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Casa este înconjurată cu flori, verdeață și câțiva tei relativ tineri. Pe acoperiș - două berze albe au un cuib abia început. În spatele casei, sub umbra a altor doi tei bătrâni, zărim clopotnița de scânduri, sprijinită cu pari lungi de jur-împrejur. Lângă clopotniță, este și o bisericuță din lemn nu prea înăltuță învelită cu tablă. Fațada casei rămâne în prim-plan.
Ca și când ar fi fost strigat, câinele Șoltuz tresare, ciulește brusc urechile, se ridică zglobiu, apoi sare peste gărduțul grădinii din față, fugind spre locul unde se aude o larmă mare printre păsările care aleargă cotcodăcind speriate. Pisica de asemenea se sperie și fuge din locul unde dormea.

2. Curtea părintească
Trecând vijelie printr-un cârd de găini, de curci, de rațe și de gâște cu bobocei măricei care toate se împrăștie speriate, doi copii foarte vioi râd și se joacă de-a alergatea și de-a soldații prin curte. Niște slugi se opresc o clipă din treaba lor și îi privesc zâmbind cu îngăduință. Primul, cel mai mare, Ilie, un băiețandru de vreo zece-unsprezece ani, blond, înalt, vesel, având ochii albaștri, se cocoață pe scara rezemată de un stog voluminos de fân lângă care se află o grămadă ceva mai mică smulsă din vârful clăii în scopul vădit de a se putea sări pe ea. Sare din vârful stogului pe claia cea mică și fuge. Cel mai mic, Mihăiță, fratele lui, un copil foarte drăguț - păr scurt și negru ca al corbului, fața de un brun-alb, ochii ceva intermediar între negru și căprui, în a căror privire blândă se citește ceva misterios - urmărește mișcările celuilalt și râde întruna plin de nestăpânită voioșie. Pe cap poartă un coif de hârtie. Cumpănește puțin, apoi aleargă cât poate de tare după fratele său, urmat de Șoltuz care latră vesel și gălăgios participând și el din plin la jocul zgomotos al copiilor. În mână, Mihăiță ține o sabie de lemn cu care șarjează în vânt. Copiii râd întruna fericiți. Când Ilie, ajunge din nou în vârful clăii, pune mâinile la gură imitând o trompetă. Mihăiță îi răspunde la fel, apoi se urcă îndată după el pe șură și se face că lovește cu sabia în Ilie care moare de râs, apărându-se la rândul lui cu un șomoiog dens de paie pe care le aruncă spre atacator. Coiful de hârtie de pe capul lui Mihai zboară în vânt, probabil atins de celălalt. Gestul îl înfurie oarecum pe cel mic care plonjează prin surprindere și-l plachează deodată pe fratele său de picioare. Îi vedem cum se rostogolesc amândoi din vârful clăii pe paiele de jos, dispărând îngropați până la gât. De îndată, peste ei se aruncă Șoltuz, bucuros că are cu cine se juca. Câinele îl apucă pe Mihai cu dinții de cămașă, trăgând puternic de ea gata să o rupă. Copilul strigă de câteva ori:
- Șoltuz, astâmpără-te! Șoltuz, lasă-mă-n pace și du-te la Iliuță și mănâncă-l că este mai mare...
Câinele, parcă înțelegând, lasă cămașa lui Mihai și trage acum cu dinții de cămașa lui Ilie peste care se trântește și frățiorul său. Ilie ridică mâinile în gălgâieturi de râs și strigă:
- Gata, mă predau! Dar asta nu-i drept, fiindcă voi sunteți doi contra unul...
Gâdilat de Mihai, cel de sub el face un mic efort, se scoală repede și o rupe la fugă spre livada cu pomi din spatele casei, urmărit de câine și de frățiorul său. Ajuns între pomi, face semne cu o batistă albă legată în vârful unui băț că se predă fără condiții.
3. În livada de lângă casă
Chipul lui Ilie apare dintr-o dată crispat de atenție. Șoltuz se oprește lângă el și privește la fel de atent într-un punct fix pornindu-se într-o salvă de lătrături asurzitoare și râcâind nervos pământul cu picioarele din spate. Lângă tulpina unui nuc, Șoltuz zărise un șarpe de casă în care Ilie intenționa să dea cu bățul. Mihăiță, sosit chiar în acel moment, îl oprește la timp țipând:
- Stai așe, frățioare, nu-l omorî! Nu-l omorî! Căci, știi ceva? Șerpele ista s-ar putea să fie chiar voinicul din poveste blestemat de vrăjitoare să rămână șerpe până ce-l va izbăvi Făt-frumos din vrajă. Uite, săracul, ce ochi triști are...
- Nu prea mi se par triști, ci mai degrabă șireți și răi! Tu chiar mai crezi în basmele astea de adormit copiii? Mihăiță, acum te-ai făcut băiet mare, iar șarpele ce-l vezi aici nu-i decât șarpe ca toți șerpii și n-o să devină el om câtu-i hăul!
- Ba eu cred, căci sunt copil și pentru copii toate basmele frumoase trebuie să fie adevărate!
Mihai încearcă să pună mâna pe el, dar reptila se ferește printr-o zvârcolire, iar băiatul își retrage instinctiv mâna cu iuțeală. Șoltuz latră în continuare de te asurzește, însă Ilie strigă amenințător la el:
- Ho! Dar mai taci odată, Șoltuz, ce-ai înnebunit? Că ne-ai spart urechile... Și ce n-ai mai vâzut șarpe? Gata, joaca s-a terminat. Acum haida, marș! Pleacă de-aici! Te rog frumos, treci la coteț!
Câinele se potolește și se retrage ceva mai încolo, dar nu la coteț, ci sub umbra nucului și se culcă resemnat în iarbă. Atunci Ilie, ca să-și dovedească bărbăția și curajul, înhață repede șarpele de gât și ridică triumfător mâna în sus. Șarpele i se încolăcește pe mână scoțând mereu limbuța bifurcată, în timp ce Mihai capătă curaj și începe să-i mângâie solzii strălucind în culori metalice, după care îl gâdilă sub gușă cu două degete: gâdi, gâdi...
Ilie bagă șarpele într-o scorbură a nucului și-i astupă intrarea cu un șomoiog mare de iarbă. Mihăiță scoate șomoiogul și-l lasă jos lângă tulpină, după care aduce un pumn de prune verzi pe care le vâră în scorbură, punând mănunchiul de iarbă la loc.
- Poate i-o fi foame... Ce zici? Nu-i așa, Ilie, că șerpilor le plac prunele?
- Da, dar numai dacă-s făcute dulceață cu lămâie și scorțișoare... Oari ai auzât tu vreodată, piciule, că șerpii iștia s-ar putea îmblânzi?
- Cine - șerpii? Păi cum așa?
- Uite așa bine. Ce, tu nu știai? Cică în India șerpii și cobrele, care-s tot niște șerpi, dar foarte veninoși, sunt învățați de îmblânzitori să joace după cum li se cântă dintr-un fluier. Și mai află că șerpii, adică șerpoaicele, fac și ouă, mai multe ca toate găinile, însă nu le clocesc deloc.
- Păi doar nu-s păsări - sunt șerpi! Când îmi citeai pe Robinson Crusoe, tu îmi spuneai că Robinson a îmblânzit toate lighioanele de pe insula lui. Și atunci, de ce nu a încercat să îmblânzească și șerpii dacă zâci că fac atâtea ouă?
- Ei, eu cred că în insula aceea nu prea se aflau șerpi...
- Uite, Iliuță, uite un cubelc mare... Ce frumos e! Cu ceilalți trei din cutie pe care-i am de la tine, am să fac un car cu patru boi și-i înjug să tragă la cutiuța aia mai mică... Dar parcă-ar fi mort, că nu mișcă...
- Tu cântă-i și-ai să vezi cum o să iasă...
- Bine, am să-i cânt. Numai să m-audă, de n-o fi surd: Melc, melc, codobelc,/ Scoate coarne bourești... Tii, adevărat! Numa’ uite, frățioare, cum scoate coarne bourești... Și te du la baltă,/ Și bea apă caldă... M-o auzât și s-o pornit să iasă... Și te du la Dunăre,/ Și bea apă tulbure... Gata, a ieșit de tot, prostuțul de el! L-am păcălit. Privește ce cornițe mici și moi are... Iar pe fiecare din ele are-un ochișor ca un punct de argint viu... Așteaptă nițeluș, melculețule, să te așez pe frunza asta mare de nuc. Uite-așa... Gata. Și-acum mai așteaptă o țâră, mititelule, că o să te punem puțin la treabă. Uite, vezi? Vezi, Iliuță? Merge! Alunecă încet, încet de parc-ar pluti o lebădă de zăpadă pe-o baltă de smarald... Și în urma lui lasă o potecă de argint, presărată cu diamante aurite, care ar putea să ajungă până colo în pădurea de lângă noi, la casa zânelor...
- Ia dă-mi-l puțin și mie...
- Ține-l, dar vezi că vrea să se bage iar în căsuța lui.
- Nu-i nimic. Dacă torn puțină apă pe el, îl fac să rămână afară toată ziua... Dar știi ceva? Eu aș vrea să te învăț cum să le faci la melcii tăi un car frumos din coji de nucă. Și-apoi - n-ai vrea? - o să-i înjugăm, legându-i pe toți cu ață, dar nu la cutiuța ta, că prea e grea pentru ei și nu cred c-ar putea s-o tragă. Ai o ață la tine?
- N-am, dar avem destulă în casă. Mă duc s-o aduc...
- Lasă, stai ici cu mine. Nu-mi trebuie chiar acum; o s-o luăm noi pe-urmă.
- Și cum ai să-i legi tu pe toți?
- Cum? Așteaptă, c-o să vezi...
- Și atunci eu o să mă dau de trei ori peste cap și-o să mă fac mic, mic de tot, și-am să mă urc în carul lucrat de tine. Și, dacă vrei, te prefaci și tu mic, iar pe drumul de gheață al melcilor o să ajungem până la Sfântul soare... ,,Ce căutați la mine, ființe pământene?” - o să zică împăratul luminii supărat. ,,Păi, am venit să ne dai o picătură din scânteierea ta, mărite soare” - le vom răspunde noi. Iar Sfântul soare o să se supere și mai tare și-o să ne arunce furios carul, o să-l azvârle cu putere, dar nu aicea jos, ci uite-acolo, sus pe cer, Iliuță, sus de tot, unde-o să rămână veșnic. Și el va fi Carul Mare. Iar pe noi ne va aprinde și ne va arunca jos, jos pe pământ. Dar nu vom muri, căci vom fi ca niște stele căzătoare... Și vom cădea! Și vom cădea luminând mereu... Eu aș vrea să luminez ca o stea, Iliuță... Tu nu ai vrea?
- Ce tot aiurezi tu acolo, ai oari fluturași la cap? Ia haida mai bine acasă, c-a dat peste mine o foame de trei lupi... Ș-apoi ne-o făcut mama niște sărmăluțe-n foi de viță de te lingi pe degete.
- Bine, vin cu tine că și mie mi-e nițeluș foame, dar am lăsat lăngă pomul cela ,,Turnu Vavilon” ce-l ridicarăm noi ieri. Ai uitat?
Mihai se duce la rădăcina pomului învecinat unde avea o imitație a Turnului Babel, construită numai din cărți de joc. Se apleacă și le dărâmă, apoi le culege pe toate cu grijă și le ține în aceeași mână în care avea melcul ce se strânsese cuminte în căsuța lui.
În timp ce copiii discutau astfel, cerul se acoperise pe nesimțite cu norii atât de trecători ai verii. Un tunet prelung, o rafală de vânt și primele picături îi surprind pe copii nepregătiți de ploaie.
- Văleu, o venit furtuna, Iliuță. Vino-aici sub pom!
Copiii se adăpostesc sub nuc. Adusă de vânt, se aude vocea duioasă a mamei:
- Mihăiță mamă! Mihaaai!... Iliuță! Veniți la mama, copii, că vă murează ploaie!
- Ne cheamă mama, Iliuță. Hai să dăm fuga.
Amândoi odată, cu glas tare:
- Veniiim acuma!
- Hai și tu, Șoltuz, zice Mihai.
- Șoltuz! strigă și Ilie. Na, cuțu, cuțu! Hai cu noi acasă.
Copiii fug înapoi spre casă urmați de prietenul lor patruped. Ploaia îi izbește cu putere în față.
4. Înlăuntrul casei
Casa are o odaie pe dreapta, cu o fereastră în față și două laterale - odaia destinată musafirilor și dulapurilor cu cărți (nu prea multe, dar vechi și interesante, - unele legate în piele -, cărți în limba română, franceză, germană, cărți bisericești scrise în cirilice). În mijlocul odăii - o masă cu două sfeșnice de metal, o călimară și o scrumieră, câteva scaune cu speteze înalte așezate în jurul mesei; pe pereți unele chipuri de domnitori, pictate de Anton Zigri, un pictor german. Sus, agățat de tavan, un candelabru mare de cristal, importat de la Viena. Aceasta este odaia de lucru a tatălui copiilor. Altă odaie, unde dorm părinții, se vede mobilată cu lucrurile aduse de Raluca Eminovici ca zestre: două paturi, două scrinuri de nuc, pe pereți tabloul Ralucăi, tânără și frumoasă, pictat de același pictor neamț. Pe un scrin se află fotografia mamei imediat după căsătorie. Pe murul dinspre răsărit - icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care arde lumina sacră a unei candele, tot din argint. Din antreul casei se intră într-o altă odaie dindărăt, o odaie lungă, aceea dinspre livadă. Este camera copiilor care are vreo patru paturi mari și o masă lângă fereastră. Lucrurile sunt puține și sobre, care nu lasă o impresie prea grozavă. Totuși, pereții sunt împodobiți cu scoarțe naționale frumos lucrate făcând ca odaia să nu mai pară chiar atât de nudă.
Mihai și Ilie apar în odaia părinților unde o găsesc pe Raluca, mămica lor, care se trezește dintr-o dată îmbrățișată din două părți. Băiatul mic îi sare de gât și o sărută; cel mare o ia de brațul drept, alintându-se lângă ea. Mama îi sărută pe amândoi și îi șterge pe față de ploaie cu o năframă curată. Mihăiță se lipește de pieptul ei uitându-i-se blând în ochi. Observăm că seamănă puțin cu mama lui care pare tânără și frumoasă, cu trăsăturile nobile cunoscute din fotografii, exprimând o blândețe suavă. În colțul gurii se deslușește, abia perceptibil, un zâmbet dureros. Vocea, deși duioasă, recurge uneori la sarcasm:
- Niciodată când vă chemam nu veneația așa de repede, iezilor. Ori v-a mânat ploaie, ori v-a răzbit foamea...
- Mie nu mi-e așa de tare foame, mamă. Pot mânca mai târziu. Doar lui Iliuță îi este o foame de trei lupi. Așa spunea el. Știi? Eu aș vrea mai bine să-mi termini povestea ce mi-ai început-o aseară. Ceea cu omul sărac și cu nuca cea fermecată. Era frumoasă dar nu mi-ai terminat-o. O mai știi? (Ilie pleacă de lângă ei și se duce în camera copiilor de unde se aud voci și un plânset de copil mic.)
- Sigur că o mai știu, dar asară n-am putut-o găta, pentru că ai văzut că o venit tată-tău cu niște vești nu prea bune despre mătușa ta, maica Fevronia, de la schitul Agafton. (Către Ilie aflat în camera cealaltă:) Iliuță mamă, spune-i Aglăiței să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș. M-ai auzit? Bine. O să vin acum la voi... Da, Mihăiță, soră-mea îi puțin cam bolnavă și asta m-o tulburat destul, de nu ți-am mai putut spune toată povestea. Dar dacă ai o țâră de răbdare până ce-i duc lui Iliuță și celorlalți de mâncare, ți-oi spune și ce-o mai rămas. M-aștepți, nu-i așa? (Îl sărută pe frunte.)
- Te-aștept, mămică dulce.
Raluca se duce la bucătărie de unde aduce o tavă mare cu un castron și cu mâncare alături de care se află câteva farfurii. Mihai o ajută și îi deschide ușile. În camera copiilor îi vedem pe câțiva din frații și surorile lui Mihai: Aglae (6-7 ani), Harieta (4 ani) și Matei (2 ani). Le pune masa și-o ajută pe fata cea mare să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș pe care îl ia apoi în brațe și îi dă în gură să mănânce. Ilie se așează la masă servindu-se singur.
- Aglăița, zice mama, rămâi de-i culcă tu pe Harieta și pe Matei și stai cu ei până adorm.
- Bine, măicuță. N-avea nici o grijă, că și-așa sunt jumătate adormiți. Au obosit de-atâta plâns.
Raluca revine în camera ei așezându-se pe pat. Mihai stă pe covor jos, culcându-și capul în poalele mamei lui care-l mângâie întruna pe creștet zâmbind amar.
- Cine știe ce-i în căpșorul ista mic al tău, Mihăiță, că prea ai vrea să le știi de-odată pe toate... Nu scapă omul de tine nici în ruptul capului până nu-ți face hatârul, mai ales când îi vorba de povești. Dar, în sfârșit, cum îți spuneam, omul cela sărac o luat măgarul, cârja și nuca, amândouă fermecate, și s-o pornit spre casă... (Eventual, vedem basmul prinzând viața pe ecran.) Așa s-o făcut de bogat acu, de-o ajuns veste până la împăratul... Atâția bani avea el, de-o sămănat și-o crescut numa grâu de aur. Acu-mpăratul o auzât că are un lan de aur și-o trimis doi sufragii să-i deie sămânță, să samene și el împăratul...
- Da ce-s ăia sufragii, mamă?
- Ei, acolo, niște slugi care serveau la masă pe boieri... Așa... Și omul nostru o zâs: să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face... Împăratul când a auzit așa, strașnic s-o mâniet, și-o gătit oștire multă, multă să se ducă cu război asupra lui. Împăratul, vezi bine, era în frunte, știi, ca ăl mai marele. (Îl vedem pe Ilie dincolo, înfulecând nepăsător ceva.) Și-o venit chiar până la ușa omului cu pricina și-o strigat să iasă afară... Acesta pune cârja sub suman și iese afară zâmbind pe sub mustață... Acu-mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. Și-o zâs: ,,Omule, arată-ți tu întâi puterea!” ,,Bine, măi împărate... Dacă-i așe, păi atunci așteaptă... Cârje-ncârjește-te, la tot soldatul dă câte două și la împăratul nouâ!” Că vezi? Cârja era dumnezeiască - tot în capul lor bâcâia. (Mihai nu-și poate stăpâni râsul și strigă bătând din palme: Bine le-a făcut!). Și uite-așa, cârja o nebunit și pe soldați și pe-mpăratul. (Mihai râde cu lacrimi). Iar împăratul ce era să mai facă, s-o întors ca vai de el, bătut măr acasă. La fel și armata lui. Toți bătuți măr... Ce-au căutat or găsit. Iar omul nostru o rămas în pace și-o trăit bine... Să dea Dumnezeu să trăiască și copiii mei așa... Iaca, Mihăiță, asta o fost povestea omului sărac care-o astupat borta vântului cu șomoioguri de paie. Ți-a plăcut?
- Mi-o plăcut mult, dar știi? Tare-aș mai vrea încă una... Te roog!
- Știu, Mihăiță, tu nu te-ai sătura nici cu o sută de povești, însă, vezi, acuma mai am și alte treburi. Aș vrea să mă înțelegi - și știu că tu mă-nțelegi, da?
- Bine, mămică, răspunde Mihăiță cu glas scăzut și puțin cam supărat, te-nțeleg, dar...
- Altă dată, dacă ești cuminte, ți-oi mai spune și alte istorioare. Acum însă trebuie să mă duc puțin prin curte să văd de orătănii dacă nu le-o fi stropșit ploaia, c-o bătut și ceva piatră.
Îl sărută în creștetul capului pe Mihai și iese. Copilul rămâne în continuare rezemat cu coatele pe marginea patului zâmbind gânditor. Își ține capul sprijinit într-o mână și nu se ridică imediat. Evident, el trăiește intens cele auzite. Totuși nu va sta mult așa. Devine dintr-o dată exuberant, îl strigă pe Ilie și se pitește într-un sertar mare al scrinului din tindă, de unde strigă trăgându-și un prosop peste el: ,,cucu!”. Ilie, fiind în temă, sare fuga de la masă. Continuă să mestece și se apucă imediat să-l caute, începând investigațiile cu camera părinților. În timp ce urmărim cotrobăielile lui Ilie, se aude un hodorogit puternic: sertarul unde se ascunsese Mihai nu rezistă. Un perete de lemn al scrinului se crapă și sertarul, cu copilul ghemuit în el, se răstoarnă cu zgomot mare. Peste el cad diferite alte obiecte mărunte din care distingem niște cutii de tablă și o mulțime de lumânări mari, unele cu feștilele arse. Mihai are fața mânjită cu funingine. Stă pe podea și, uluit de pozna pe care-a făcut-o, se scarpină în cap, în locul unde probabil i-a apărut vreun cucui. După câteva secunde se dezmeticește, clipind des din ochi, mai cu seamă atunci când, lângă nasul lui, zărește cizmele lui taică-său. (Filmare din unghi subiectiv, de jos în sus.) Imediat ochii i se măresc de frică și urmăresc de la cizme până la creștet silueta masivă a lui Gheorghe Eminovici abia întors de la treburi și apărut ca din pământ. Acesta stă cu mâinile încrucișate și zâmbește ironic. Dă din cap mormăind disprețuitor și sarcastic. Se vede că a sosit de undeva de departe fiindcă pare obosit.
- Așe-i că aveam dreptate, ștrulubaticule? Păduchele când se satură, iese în frunte și se-arată... Ăi fi stat tu până azi ca un păduche pi capu’ meu, dar iaca amu ți s-o-nfundat! Din unsprezece copii cu câți m-o pricopsit Dumnezeu, hotărât lucru: tu-mi ești șel mai rău și colțat. Dar ți-o vinit vremea să-ți fac de petrecanie, domnișorule, că de bini văd că ți s-o făcut lehamiti...
Mihai se scoală încet în picioare, apropiindu-se binișor de zid, cu ochii spre ușă și ferindu-se să-l privească drept în ochi pe tată-său căruia îi răspunde totuși curajos:
- Parcă nu spuneai tot dumneata că cu cât ai colții mai mari, cu atât ești mai căutat?
- Haida-de! Încă mai cutezi să-mi răspunzi, răsfățatule, după ce-mi dărâmi dulapurile din casă?! Stăi că-ți arăt ei ție, pui de lele! (Vrea să-i dea o palmă, dar o dă în gol, fiindcă copilul se apleacă iute în jos și fuge afară.) Ia te uită, domnule... Lui prâslea îi arde de filozofeală acuma! Dar decât cu un filozof ofticos mai bine un măgar sănătos! Ralucăă!
Femeia vine repede de-afară cu o privire resemnată și întrebătoare. În același timp, ușa de la camera copiilor se deschide încet și Matei, copilul de doi ani, iese cu Harieta de mână, ajutată de Aglăița. Mateiaș suge cu demnitate dintr-un deget, iar la vederea lui Eminovici, începe să plângă. Harieta scâncește și ea.
- Ralucă, i-ați mai întâi plodurile istea de lângă mine, că m-am săturat de atâția purcei. Vorba ceea: cine crește purcei porci va avea! Uite ici ce ți-o făcut pruncul pe care tu-l alinți cel mai mult și-i cauți în cornițe... Aproape că ți-o daramat casa. Vezi că dumnealui îi acuș pi-afară și face pi filozoful nevinovat.
Raluca, strânge lucrurile răsturnate, le pune în sertar la loc și merge să-i potolească pe copii. Pe Mateiaș îl ia în brațe și-l sărută. Afară a dat din nou soarele. Casa este plină de lumină.
- Tare multe griji am, Gheorgieș, cu copiii iștia, care știi bine că nu-s numai ai mei. Iar dumneata numai pi drumuri și pi drumuri mereu... Doar Dumnezeu sfântul știe ce-nseamnă să fii o mamă ce-a născut unsprezece copii, pe care să-i hrănești, să-i îmbraci, să-i dădăcești, să-i faci mari, fără prea mult ajutor. Și copiii, vezi bini, au și ei necazurile lor, mititeii. Bună oară, numai uită-te încă o dată la Harieta, căci doar tu ai fost primul care-ai văzut-o că suferă. Nu știu de ce, dar iar i s-or umflat gleznele, micuța de ea, și doctor tu n-ai adus niciodată în casă. Oare chiar nu vezi cu câte mă zbat? (Plânge.)
Dintr-odată, soțul ei schimbă tonul, îmbunându-se oleacă și devenind mai împăciuitor:
- Ei, lasă cucoană, lasă Rălucuță soro, că și tu prea le cauți în coarne la toți. Adevărul e că nu
vreau să avem niște copii răsfățați. Află di la mini că pruncul trebuie mângâiet numai când doarmi... (O mângâie.) Iar dacă plânji așa toate zâlili, apăi nu-i de mirare că-ntr-o bună zi te-i îmbolnăvi și tu. Șine plânje pentru toată lumea orbește. Iată însă ce voiam să-ți spun: vezi și tu că Mihai s-o făcut destul de mare. O trecut de opt ani și n-o umblat pe la nici o școală, iar dacă-l vom ține acasă se prostește și mai rău și se pierde, cu toate că moș popa văd că l-o chivernisit oleacă cu buchiile psaltirii și cu niscaiva socoteli. El spune c-o prins totul foarte iute, gata să-l și întreacă. Știu eu? Nu zâc: așe o fi... Și asta poate-aș fi gata s-o cred, Raliță dragă, fiindcă Mihai nu-i deloc prost, bată-l norocul, că și mie mi-i tare drag, dar asta n-o să-i arat eu lui în față, c-atâta mi-ar trebui. Numai că, vezi, mi se pare că băietul s-o cam stricat nițeluș...
- O, nu... Nicidecum! Să nu spui asta, că n-ai dreptate, Gheorghieș. Mihai e un copil foarte plin de viață și foarte inteligent. Atâta tot. Ba chiar mai isteț decât toți ceilalți copii ai noștri și cu mult mai multă vlagă decât toți!
- Buun. Păi tocmai de aceea, nu-l putem lăsa nechivernisit! Că pân-acu ce-o făcut? Mai nimic! Uită-te și tu, încalte: el hoinărește toati zâlile, bătând coclaurii fără nici un rost și pe deasupra, o cam și uitat de frică, fiind cel mai obraznic din toți. Dar, vezi, eu unul nu doresc ca o oaie râioasă să-mi strice toată târla. E clar? Și tocmai d-aia, zâc că peste vreo trei-patru luni o să-i fac pașaportu’ pentru Cernăuți, unde ne sunt și ceilalți copii ai noștri - Nicu, Iorgu și Șerban. Altfel nici că se mai poate. Că de! Numa din hoinăreală știi că nu se face nimeni om!
- Ei, aici îți cam samănă ție, bărbate, că Mihăiță face tocmai după pilda pe care i-o dai. Este-o vorbă: când începe să-i iasă barba fiului tău, tu rade-ți-o întâi pe-a ta... Asta parcă chiar tu mi-o spuseși, dacă nu mă-nșel...
Auzind așa ceva, soțul ei se pornește pe un râs nestăpânit, pipâindu-și barba castanie rotunjită cu foarfeca. Figura lui se îndulcește pe dată. Așa cum apare el acum, înalt, voinic, de o putere herculeană, cu cap masiv, nas acvilin și ochii albaștri-verzui, Eminovici devine într-adevăr simpatic.
- Ăi fi tu meșteră la sucitul fusului și vorbelor încondeiete, dar eu știu una și bună, Ralucă: vreu din toată inima să am băieți învățați, înțălegi? Copii trecuți prin școli înalte și bune, școli care-ți dau meserii folositoare, precum cele nemțăști. Vreau să-i văz oameni, mari, Ralițo, înțălegi? Să-i văz fericiți pi la casili lor. Că eu n-am să le pot lăsa altă avere mare decât numai onoarea și meserii sănătoase. Zăstre să le dau... nu am. Zăstrea-i doar pentru fete. Băieții trebuie să-nvețe, așa cum am visat eu însumi să învăț, dar n-am putut. Că, la drept vorbind, eu blăstămată și gre slujbă am avut la Dumbrăveni, pi moșia de 200.000 di pogoane a lui Costache Balș, până ce m-am împiciorogat oleacă, deși nu prea mult. Că știi bine: eu eram pe-acolo di toati: și scriitoraș, și sulger, și căminar... cu zapis semnat chiar de Grigore Sturza Vodă, domnul Moldovei. E! Ce mai! Știi la fel di bini ca și mine toate aistea: că din paisprezeși slujbași câți ave dumnealui, eu eram de fapt mâna lui dreaptă, iar fără mini conu Costachi nu cred că s-ar fi descurcat și s-ar fi dat demult la fund. Dar adevăr e că și el m-o iubit, Dumnezeu să-l ierte! Că di la dânsul am învățat multe, până și franțuzăști și, mai târziu, și nemțăște. Balș mi-o fost ca un neprecupețât model, aproape ca un tată. Iar gospodăria tot ca dânsul aș vrea s-o am!
- Dar de mine ai uitat, că tot greul gospodăriei cade acum mai mult pi capul meu?
- Ei, lasă, lasă... știu asta. Știu că și tu ai dreaptă dreptati, că fără tine nici n-aș fi îndrăznit să fac nimic. Dar iată că împreună tot încropirăm câte șeva, mai ales după ce vândurăm frumoasele noastre case din Botoșeni. Și-apoi di ce crezi tu că că am cumpărat Ipoteștii acum opt ani de la boierul Hurmuzache, de-s dator și astăzi soră-ti și altora? Numai ca să nu-mi sară, mâini-poimâini, pruncii tăi în cap și să-mi țipe că i-am lăsat goi pe drumuri și muritori de foame! Decât să aud una ca asta, mai bine mor acum! Căci aici am luat locul cel mai bun ce l-am găsât, cu pământul cel mai bogat care trebuie însă zi de zi lucrat din greu, iar eu, vezi bini că nu șed de geaba... Dar ce știu ei năcazurile mele, Ralucă! Și la urma urmelor, nu mi le știi nici tu!
- Da, că parcă tu le știi pe-ale mele!
- Pot zâce că le cam știu și n-am spus că-s ușoare. La drept vorbind, nici unul nu hălăduim. Numai că sătenii de-aici mă cred mare boier mare, dar, Doamne Dumnezeule, eu mi-s omul cel mai plin de datorii pe care l-am cunoscut vreodată pi lumi. Căci datoria e ca râia, Ralucă, - și oricum te-ai scărpina, de ea tot nu scăpi... Bunăoară, acum de unde crezi că vin? Află că am fost de-am cerut lui Gheorghe Ciofu 10 galbeni, de-am stins datoria cătră frații Isăcescu, megieși pe moșia noastră. Păi ce era să fac? Că omul m-o așteptat destul... Asta-am făcut. Dar mult nu cred c-am să mai pot duce așa. Tocmai de aceea, mie doar în băieți mi-i toată nădejdea bătrâneților. Iar băieții mei, dacă stau să judic mai bine... E! (Dă din cap și din mână deznădăjduit.)
- Lasă, Gheorghieș, nu dispera că ne-o ajuta Dumnezeu cum ne-a ajutat și până acum, că mare e puterea Lui. (Se închină.) Doar nu de geaba am cumpărat bisericuța zidită de Teodor Murguleț aflată acum în curtea casei...
Soția căminarului, care-l ascultase plină de înțelegere, lasă pe Mateiaș jos din brațe, dându-l în grija Aglăiței. Copiii dispar toți în camera lor. Eminovici privește trist după fiecare copil și oftează cu brațele încrucișate. Raluca se aspropie tăcută, îngenunche lângă scaunul lui și îi trage cu greu ciubotele din picioare. Intră apoi resemnată după soțul ei în camera de lucru a acestuia. În urma lor ușa se închide.
5. În spatele casei, lângă clopotnița de scânduri
Lângă coroanele frumoase a doi tei imenși, se înalță clopotnița de formă paralelipipedică, cu aspect de porumbar. Sus, cocoțat în turla clopotniței, Mihai scoate dintr-un cuib, făcut între grinzi, o cioară care se zbate în mâinile lui cârâind amarnic. O prinsese clocind. Copilul se uită atent la un ou, îl clatină, îl miroase, îl ascultă la ureche, apoi îl pune grijuliu la loc. Mângâie capul stăncuței cu degetul, o sărută pe crește și-i dă drumul, urmărindu-i zborul...
Mihai coboară... Șoltuz, câinele ciobănesc, îl așteaptă jos. Copilul încalecă pe Șoltuz care face cu greu câțiva pași dar, nerezistând, se lasă la pământ trântindu-și călărețul care râde. Câinele se joacă cu stăpânul lui pe care, data aceasta, îl trântește el la pământ lingându-l și culcându-se peste pieptul lui.
Un boboc de gâscă mic și uitat de Mihai într-o colivie de sârmă, unde ține locul unui canar, țipă de mama focului cerând să fie eliberat. Ușa i se deschide și băiatul se ridică repede de sub Șoltuz, aleargă la bobocul captiv, apoi îi dă drumul prin curte. Bobocul, cu o fundiță roșie la gât, aleargă dezorientat căutând cârdul de gâște care se apropie furioase. Mihai se ferește de gâscan, dar chiar atunci, o slugă, Vasile Rusu, vine și alungă cârdul, apoi îi aduce băiatului o bucată mare de pâine cu unt spunând că este de la coana Ralița, dar el o refuză și i-o dăruie slugii spunându-i: ,,Mănânc-o tu, Vasile, mie nu mi-e foame”. Servitorul îi mulțumește cu un ,,săru’mâna, conașule!”
6. Peste drum, în prisaca lui moș Miron
Din curtea sa, Mihai trece destul de des drumul la moș Miron prisăcarul cu care se vede că este bun prieten încă mai de demult.
- Bună ziua, moș Miroane! zice Mihai. Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă.
Moșul, un bătrân frumos, cu mustață, cu barbă potrivită și cu plete lungi albe, îmbrăcat în straie lungi țărănești, de asemenea albe, peste care s-a încins cu un brâu lat și roșu, să tot aibă vreo 76-78 de ani. Este foarte sfătos și are un glas dulce ca mierea din prisaca lui. Băiatul îl găsește în mijlocul stupilor alcătuiți din coșnițe (30-40 de stupi primitivi), răspândiți printre copaci, într-o frumoasă poiană cu flori parfumate și de toate culorile. Prin pomii cei mai apropiați două veverițe sar din cracă în cracă alergându-se. Mihai le privise cu interes câteva clipe, apoi mai avansează câțiva pași spre locul unde se afla bătrânul. Moș Miron stă cu picioarele goale pe iarbă și este cu totul absorbit de treaba ce o face: descăpăcește cu un cuțit mare un fagure de miere pe care-l scurge într-un vas voluminos de ceramică. Ca să lucreze nestingherit, alungă albinele cu o afumătoare improvizată. În ciuda vârstei, el pare destul de vioi. Totuși, nu a auzit binețea copilului care s-a apropiat până sub nasul moșului repetând salutul:
- Bună ziua, moș Miroane! Nu m-ai auzit? Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă...
- Aa! Mihăiță... Vin la tata moșu’-ncoași, flăcăiaș... Șie vânt ti-aduși pi la mini, zmeușorule? O vinit cuconu Gheorghieș di la Cătămărești?
- O venit mai de dimineață... Da’ ce tot fac acolo, moș Miroane? Și ieri am fost pe la matale dar nu erai acasă...
- Iaca, eu cu muștile mele toatî zâulica. Șie să fac! Pi așiestea mi le-o dat chiar tătucu’ matale, cuconul Gheorghieș, să le grijesc amu patru ani și s-or înmulțât, mânce-le norocul. Ieri o trebuit să prind un roi care scăpase pi Dealul Budăiului... Ia numai ti uită ici (îi arată mâinile). M-or și înțăpat vro trii...
- Sunt chiar așa de rele, moș Miroane? Parcă ziceai că ele te cunosc!
- Aș, nu-s răli diloc, saracuțili. Da, vezi, când li iei așe, cu japca, albinele se cam năcăjesc, iar daca se-nfurii, păi ce să facă și ieli? Uite acuș una șede pi mâna me... Da’ nu-mi fași niica, vezi? Numa’ să n-o zgândări, c-apoi o pățești...
- Moș Miroane, e-adevărat că dacă regina albinelor îți dă o aripă de-a ei, atunci când ai nevoie de ajutor, doar scoți aripa și ea-ți vine îndată cu tot neamul albinelor să te-ajute?
- He! He! Hee! Asta cam așa cred că este, dragul moșului... Albinele ajută totdeauna pe oameni, dacă și oamenii sunt buni și le-ajută pi ieli... Iar eu le-ajut cât pot, nu vezi? Iar dacă ți-oi spune povestea șeea cu aripa di albinî, poate n-ai s-o crezi, dar povestea o fost cândva, fiindcă de n-ar fi, atunși nici că s-ar mai povesti... Numai că lumea s-o înrăit și s-o învățat prea mândră și prea fudulă, de nu mai crede azi în povești... Di-aia nici minuni nu se prea mai întâmplă amu, în zâlili noastri. Și, Doamne, ce de mai minuni erau mai înainti! Dobitoacele vorbeau, florile cântau și puteai be vin până și di-acolo di undi cântă broasca...
- Asta nu se poate! contestează Mihai.
- Ba se poate, cine știe? Sigur că se poate, dacă se putea înainte... Dar ia spune, zmeușorul moșului: crezi tu au ba în vorbele poveștilor?
- Eu cred, moș Miroane, cum să nu cred?! Cred chiar de n-or fi ele toate adevărate, fiindcă, știi? Mie-mi plac mult basmele și parcă văd tot ce aud...
- Păi, dacă-i așe, numai șăzi colea ghinișor lângă tata moșu și doar ciulește o țâră urechile la ce-am să-ți spun.
- Iaca, șed. Și-acuma zi!
- Eei, cică-a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii-n coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești...
De când scria musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede...
...Cică a fost odată, di mult, tare di mult, un împărat mare și o împărăteasă frumoasă - și voind să aibă copii, or făcut ei de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta: or căutat leacuri și băuturi descântate, or cetit cărți învățate, or îmblat pe la vraci și filozofi, ca să caute la stele și să le ghicească dacă or să aibă copii, dar în zadar... Când, tocmai la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânșii și dobândiră un dragalaș de copchil, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Ca matale di frumos... Și împăratul îi puse numele Aleodor... Băietul ista de ce creștea, de-aia se făcea mai plin de frumusăță și mai iscusât... Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Atunci își luă pruncuțul pi genunchi și-i zâse:
- Băietul tatei, dragul meu fecioraș, iată că Dumnezeu mă cheamă din așeastă lumie... Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfârșât... Iar eu văz de pe-acuma că tu ai s-ajunji om mare și de frunti... Un lucru numai am să-ți spui: vezi tu muntele șela di colo? Să nu te pună vreodată pacatele să vânezi pe el, că este moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop; și cine calcă pe moșia lui, ăla nu scapă cu una cu două nepedepsit.
Dar, după ce muri tătâne-său, Aleodor, care crescuse mare de-acuma, ieșea tot mai des la vânătoare. Într-o zi, nu știu cum se făcuse, dus fiind pe gânduri, că alunecă de călcă chiar pi pamântul pocitaniei... N-apucă să facă niși zăci, douăzăci di pași, și numai ce se pomeni cu dânsul dinaintea lui:
- Toți nelegiuții care-mi calcă hotarul cad în robia mea, spuse Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.
- Mai întâi trebuie să știi - îi răspunse Aleodor - că din nebăgare de samă și fără voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gând rău asupră-ți.
- Eu te socoteam mai viteaz, dară văz că ai gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu doar ți-am spus curatul adevăr, dar dacă vrei luptă, apăi alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă drepată să ne luptăm...
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu este, decât să te duci să-mi aduci aici pe fata lui Verdeș împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, deși se știa vinovat. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcină pocitania și, neavând în cotro, plecă... Și cum mergea el la drum lung, gândindu-se și răzgândindu-se cum să-și împlinească mai bine datoria, căci, vezi, își dăduse cuvântul, iată că dete peste o albină care căzuse, sărmana, într-o băltoacă murdară.
- Cruță-mi viața, Aleodor-împărat, salvează-mă și eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, iar când te vei gândi la mine, eu voi fi într-o clipită în fața ta cu tot neamul albinelor și te voi ajuta... Auzând Aleodor unele ca aiestea, și mai ales că-i zâse chiar pi numi, odată băgă mâna în apă și lăsă albina să se ducă în voia ei...” (Basmul este oarecum după ,,Aleodor împărat”, de Petre Ispirescu și, de asemenea, s-ar putea ilustra ca o scenă filmată intercalat în film.)
În timp ce moș Miron povestește acestea cu un glas molcom, curgător și plin de farmecul unei blândeți deosebite, Mihăiță stă gânditor și foarte atent, numai ochi și urechi. Expresia feței trebuie să arate limpede acest lucru. Un grangure șuieră prin pomii din livada prisăcii. Alte păsări îi răspund. De altfel, glasul naturii rămâne prezent pe aproape întreaga coloană sonoră. Desigur, basmul ar mai putea fi continuat până aproape de deznodământ. Vocea lui Ilie, care-și strigă fratele, repetată de ecou, ne aduce din nou în curtea părintească.
7. Din nou în curtea casei părintești
Mama, ajutată de o slugă, întinde câteva rufe pe o funie. În jurul dânsei se află toți copiii descriși înainte, mai puțin Mihai. Iliuță, care din greșeală a dat o rufă udă jos, o aranjează binișor la loc, pe furiș, fără să-l vadă mamă-sa, apoi, tot pe furiș o zbughește la fugă după Mihai. Rufa era udă și s-a murdărit, dar Aglăița îl pârăște imediat și-l arată mamei cu degetul în timp ce băiatul fuge vinovat.
8. Revenim la moș Miron prisăcarul
Pe moș Miron, care pe când îi spunea povestea lui Mihai, stătuse în picioare lucrând la faguri, acum îl găsim stând jos pe iarbă alături de micul lui prieten care mușca cu plăcere dintr-un fagure abia scos din ștubei. Moșul lăsase la o parte uneltele de apicultor ca să aibă mâinile libere și să poată gesticula. Apucăm sfârșitul poveștii cu Aleodor împărat:
- ,,...Atunci Aleodor luă de soție pe fata lui Verdeș împărat care era mai frumoasă ca o zână și se întoarse cu ea la împărăția lui unde făcuseră o nuntă d-alea mari împărătești și unde domni cu direptate ocrotind pe nevoiași și neasuprind pe nimeni. Ei or fi domnind până în ziua de azi de n-or fi murit. Asta o fost, hăt dimult, zmeușorule. Și dacă vrei să crezi - bine, dacă nu, nu; dar eram și eu pi-acolo și căscam gura pe dinafară, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit înăuntru, ca țăran prost ce sunt, și-apăi nepoftitul scaun n-ari. Și-ncălecai pe-o șea și-ți spusei povestea-așa; și-ncălecai pe-o lingură scurtă, să trăiască cel ce-ascultă...” (Îl ciufulește puțin pe cap.) Ei, ți-o plăcut?
- Sigur, că mi-o plăcut, dar știi? Mai vreau una...
Chiar atunci apare în fugă Ilie. El spune gâfâind:
- Bun găsit, moș Miroane! Am venit după ăla micu’. Când îl caută cineva, numai la dumeata îl poate găsi...
- Bun întâlnișul, Ilieș! Mihăiță îmi mai țâni și nii di urât; ș-apăi văd că lui îi plac poveștili meli. Baba me și-așa nu mi le mai ascultă di mult, nepoțica mi le știe pi toati, iar eu n-am cui să li mai spui... Și daca n-am cu șini vorbi, atunși vorbesc sângur sau cu muștile istea. Dar tu șe mai zâci?
- Pe-aci pe-acasă... Mai face tușa Anica turte d-alea dulci, cu miere? întreabă Ilie.
- Pentru musafiri ca d-alde voi, sigur că fașie. Haide amu la ea să videm...
- Păi haidem.
Moșul se scoală bătrânește, ajutat de copii, și merg tustrei spre bordeiul aflat nu departe de prisacă.
9. Bordeiul lui moș Miron
Bordeiul se află lângă prisacă. În poezia ,,Călin Nebunul” avem o descriere a lui, care ne convinge de simplitatea vieții în care trăiau țăranii noștri în secolul trecut: o colibă mai mult dărăpănată, lipită cu lut. Ușa este strâmbă și alcătuită din scânduri aspre, unite cu doi lați. O ferestruică de-o palmă, cu bășică în loc de sticlă, aduce înăuntru o lumină gălbuie, difuză. Un pat tare cu țoale pe care toarce un motan; deasupra o icoană afumată de o candelă aprinsă îngrădită cu busuioc și mentă. După ușă o cofă cu apă. Alături o bărdăcuță de lut. Două scăunele mici, lângă o laiță, și o măsuță scundă în fața unei vetre mari cu focul potolit. Cam acesta este tot mobilierul. De un picior al mesei stă legat un cocoș. O rățușcă se plimbă liberă pe jos căutând boabe. Un motan moțăie într-un cotlon.
- Babă, hăi! strigă moș Miron. Dă iuti, Anică, c-o vinit fișiorii cuconului Gheorghieș...
- Bunicuțo, te strigă bunicul. O venit cu copiii lui conu Gheorghieș, răspunde o fetiță frumușică foc, cu codițe negre și cu doi ochișori negri ca două mure, aproape de aceeași vârstă cu Mihai, dar care, cam sperioasă, când vede că moș Miron se apropie cu cei doi băieți, își ia repede cu dânsa o păpușică din cârpă și fuge îndată afară, pitindu-se după casă. Baba Anica, soția lui moș Miron, este o femeie ca la vreo 70 de ani, dar vioaie ca argintul viu. Ea tot se învârte pe lângă foc, mestecând ceva într-un ceaun. Când se-aude strigată, iese afară plesnindu-și palmele de bucurie că-i revede pe copii. Este foarte primitoare, totdeauna bucuroasă de oaspeți.
- Săru’ mâna, tușă Anică! spun băieții. Bătrâna îi sărută și îi cheamă în bordei.
- Haideți la maica’ncoa, feți frumoși... Și să nu vă spărieți di golișiunea casei, că ieri am avut o alta mai mari și mai frumoasâ, cu două caturi și poleită cu di toati, dar ni-o lovit-o o pârdalnică di vacă cu chișioru’ di ni-o daramat-o..
- Ei, lasă babo, nu mai șugui și nu ti mai tot scoza-ntr-atâta, că băieții or mai fost pi la tini și-or văzut că sărăcia este zestre bogată di la tata... Cumu-i vorba: - Sărăcie, și-ai cu mini?/ - M-am avut cu tat-tău bini,/ Și nu mă las niși di tini!... Dar unde-o fugit Casandra? Hei, Căsăndruțo-Elenuțo! Vin’ la bunicu-ncoași, că ți-am adus un fagure cu mieri...
Dar fetița nu se ivește. Copiii râd și intră veseli în casă.
- Moș Miron, de ce fuge totdeauna Casandra de noi, ori de câte ori venim aici? întreabă Mihai.
- Fuje acuma, câtu-i mitutică. Dar când s-o fași mari, o să fugă ea după voi. Numai s-aveți răbdare, pân-atunși... Și țâni minti ce-ți spui io; că n-o să se mai sperie ca amu... Ș-apăi di ce nu stați jos, flăcăiașii moșului?
Mihai și Ilie iau loc pe-o laiță. Mihai se uită câteva momente cu ochii atenți prin jur. Motanul își piaptănă acum o ureche în colțul lui. Mihai se apropie de el, îl mângâie câteva clipe, apoi se duce repede lângă vatră, ia un cărbune și zugrăvește fără prea mult talent niște purceluși pe pereții cuptorului uns cu humă. Sunt trei purceluși: doi bot în bot și altul schițat mai departe, stingher. Au coada sfredel și bețe în loc de labe. Ilie vine și-i dă peste mână, luându-i cărbunele și mustrându-l. Moșul îi face semn babei să aducă niște turte, dar îl vede pe Ilie certându-și fratele.
- Dă-i pace, bre Ilieș, lasă-l, taică, să zugrăvească ce-i place lui, că tot n-aveam noi podoabe și tablouri pe păreți. Și-apoi noroc cu voi, că purcei n-am mai văzut cam di mult pi la mini prin bordei...
Baba Anica aduce o turtă mare, aburindă, pe care o rupe în două. Copiii o iau și mănâncă cu poftă, privegheați de ochii blânzi ai celor doi bătrâni. Mihai ia apă cu bardaca de lut de lângă cofa de brad și bea ducând bardaca la gură cu amândouă mâinile. Apa îi curge pe piept. Mihai mulțumește pentru tot și se șterge cu mâneca la gură, dus și-ntors. Căpșorul fetiței apare o clipă în dreptul ușii. Râde când îl vede pe Mihai cum bea apă. Apoi dispare iar chicotind.
Mihai și Ilie pleacă amândoi de mână, fiind sărutați pe rând de moș Miron și de baba Anica. Casandra scoate râzând din nou capul după colțul casei, dar când copiii o privesc, se pitește iar.
10. La balta din pădure
Din bordeiul bătrânilor, copiii pornesc pe deal în sus spre pădure. În mijlocul pădurii se află o baltă mare cu pești și broaște. Se aude orăcăitul unui cor de broaște. Apa nu este prea adâncă. O insulă mică și verde, cu stuf în centrul bălții. Mihai și Ilie se despoaie de tot și se aruncă în baltă. Sunt surprinși într-o cursă de înot spre insuliță. Mihai știe să înoate bine și ține ochii deschiși sub apă. (Imagine subacvatică.) Peștii nu se tem de el. Îi vede ca prin ceață când îi trec pe la nas. Unui pește mai mare îi atinge ușor cu mâna vârful cozii, apoi copilul iese la suprafața râzând și zbenguindu-se cu fratele său. Soarele luminează puternic. Niște păsări acvatice pescuiesc fără teamă nu departe de copii. Ilie ajunge pe insulă. Imediat debarcă și Mihai. Zecile de broaște care străjuiau țărmul sar pe rând în apă, unele ca la o comandă. Ilie chiar prinde câteva. Nici Mihăiță nu se lasă mai prejos. Vânătoarea de broaște devine o adevărată pasiune. Prizonierii se înmulțesc și sunt închiși într-un țarc de lut cu borduri înalte. Alături de țarc băieții construiesc un castel din pământ și din trestie, cu turnuri de tinichea.
- Mihai, fiindcă le-am declarat război broaștelor, te rog să ai grijă tu de prizonierii iștia, că eu mă duc să mai prind și alții.
- Eu zic că-s destui, Ilie, opinează Mihăiță.
- Ba nu, mai trebuie și mai aduc! răspunde fratele său, și se scufundă în baltă. Iese după puțin timp ținând în mână un broscoi imens pe care i-l întinde lui Mihai țopăind și gâfâind:
- Na, ține-l, măi, că-mi scapă... Ăsta trebuie să fie broscoiul ăl bătrân, împăratul și tartorul tuturor broaștelor. Gata, războiul s-a terminat! Victoria este de partea noastră, Mihăiță! Uraaa!
Mihai, preia ,,prizonierul” și după ce închide broscoiul în turn, dă raportul salutând militărește pe Ilie aflat până la