poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2323 .



Dirijorul
scenariu [ Teatru ]
Locul V la concursul "Dramaturgie în doi" organizat de Teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2014-11-03  |     | 



Personaje:

El și Ea, căsătoriți, vârste peste 70 de ani, intelectuali.

Acțiunea se petrece în casa lor.
O cameră destul de spațioasă, două canapele, fotolii, masă, scaune, oglinzi, o pianină etc.

Scena 1

Ea, pe o canapea, abia trezită din somn, răsfoiește o revistă. La scurt timp, apare și el, întinzându-se.

El: Bună dimineața!
Ea: (mormăie): Bună dimineața! Te-ai trezit?
El: Și în dimineața asta!
Ea: Bine.
El: Te bucuri sau e un fel de a zice?
Ea: Un fel de a zice.
El: Ah! Sinceritatea ta! De fapt, cu asta m-ai cucerit.
Ea îl privește mustrător, cu sprâncenele ridicate.
El: Am vrut să zic „Și cu asta”.
Ea dă din cap aprobator.
El: Deși… parcă m-aș bucura să mă mai minți, așa, din când în când… mi-ar face bine.
Ea: Te-am mințit destul. Nu te-ai prins?
El (șocat): Cuuum? De… câte ori?
Ea: Eh! Cine mai știe? În atâția ani… doar n-am stat să număr.
El: Cuuum? (Își duce mâna la inimă): Spune-mi că mă minți!
Ea: Îți spun, dacă-ți face bine.
El: Ah! Deci m-ai mințit că m-ai mințit?
Ea: Da.
El: Eu ce să mai cred?
Ea: Crezi ce vrei. Sau ce te-ajută să-ți scadă colesterolul, glicemia și alte chestii. Alte chestii care nu sunt scăzute, vreau să zic.
El: Tensiunea!
Ea: Așa!
Se dă jos și începe să care pe masă, din bucătărie, alimente, apă, cafea. El mai rămâne în fotoliul pe care se așezase, cu chef de destăinuiri.

El: Spune-mi că mă iubești!
Ea: Tocmai asta făceam. (Îi arată sugestiv cele pregătite pe masă).
El (înciudat): Fir-ar să fie! Nici măcar un pic de romantism?
Ea (privindu-l sever): Romantism? Fii serios! Cui folosește? Apoi, suntem niște ramoliți. Nu cadrează cu romantismul.
El: Nu cadrează! Dar când nu eram, ramoliți vreau să zic, nici atunci nu cadra?
Ea: E mult de-atunci.
El: Amintirile, Olivia, amintirile…
Ea (trântind ibricul pe masă): Iar ai uitat că nu mă cheamă Olivia!
El: Oh, scuze! N-am uitat, dar… vorbeam cu ea… cred.

Se lasă un moment de tăcere. Se mută din fotoliu și se așază la pianină. Interpretează câteva fraze muzicale din Adagio în G minor de Albinoni. În timpul acesta, ea mănâncă, el pare transportat în alt timp, în alt spațiu. Se oprește, cu gândul departe.

Ea: Se răcesc ouăle.
El: N-au decât să scoată și pui!
Ea (după o pauză): Tot n-ai uitat-o?
El: Nici tu.
Ea: Ei, mi-am adus aminte, că i-ai zis pe nume, altfel… nu prea m-a interesat subiectul.

Se așază și el la masă, unde continuă conversația.

El: Nu??? Sunt uimit. N-ai fost nici măcar geloasă? Nici măcar un pic?
Ea: De ce? Că ți-a zburat și ție un pic mintea?
El: Mi-a zburat mintea? M-a fript inima! Mi s-a răsucit sufletul! Mi s-a întors ființa pe dos!
Ea: Mă rog, ai avut ce-ai meritat. Iar eu nu m-am simțit amenințată deloc. Te vedeam că oftezi, că te sufoci lângă mine, că n-ai aer, dar știam c-o să-ți treacă.
El: De unde atâta siguranță?
Ea: Am fost psiholog, ce Dumnezeu! Și unul bun, țin să-ți amintesc! Mironosițele ca ea nu sunt în stare de nimic mai mult decât să sucească mințile fraierilor ca tine. Dar, dacă ar fi vorba să treacă la fapte, s-ar retrage speriate. Genul cu „mofturi și prințipuri”, gen: are familie, o să sufere, bla, bla. Niște proaste! Eu, dacă mi-ar fi cășunat pe vreunul, nu mă lăsam până nu-l smulgeam de la nevastă-sa. Cât despre tine, nicio grijă…
El: Tu!
Ea (așezându-i gulerul halatului): Știi doar că îmi plac lucrurile terminate și făcute temeinic.
El: Olivia a fost o doamnă. Ceea ce tu…
Ea (râde): Ha! Și la ce i-a folosit? Din câte știu, e singură și-acum. Ani buni a suspinat după tine, poate mai suspină încă.
El: Credeam că știi că s-a căsătorit.
Ea: Cu cine? Cu papițoiul ăla mai tânăr ca ea cu cin’șpe ani? Asta nu se pune.
El: De ce să nu se pună? Iar „papițoiul ăla” a fost prim-balerin la operă.
Ea: Da, și gay.
El: Nu-ți permit!
Ea: Ți-a cerut cineva voie?
El: Ascultă, oricâte defecte ai avea, oricât de tare ne-am fi ramolit, oricât ne-ar plictisi existența noastră cenușie, nu te-am știut niciodată inventând povești pe seama oamenilor. Încetează! Chiar și degradarea are o limită.
Ea: Ești ridicol. De unde ți-a cășunat că inventez? În cabinetul meu veneau tot felul de oameni. Unii nu se limitau la a vorbi numai despre ei. Și asta nu pentru că erau bârfitori, dar prin natura terapiei, trebuiau spuse anumite lucruri, ca eu să înțeleg. În fine…
El: Și ești sigură că soțul Oliviei e…
Ea: Da. Poate știu chiar de la el, dar n-am voie să spun.
El: Dar ea a știut? Vreau să zic… a știut la timp?
Ea: Da.
El: Și de ce…
Ea: Chiar nimic nu pricepi! Trebuie să ți se dea totul de-a gata?
(După un moment de gândire): Fie! Am să-ți explic. Dar îmi rămâi dator. Olivia a fost atât de „a ta”…
El: Să știi că nu te-am înșelat niciodată. În sensul fizic.
Ea: Știu. Nu-s tâmpită.
El: Cum? Chiar ai fost sigură? Deși știai cât o iubesc?
Ea: Da.
El: Adică nu mă vedeai în stare să…
Ea: Adică ești un pămpălău care n-a fost în stare să ia o decizie, care n-a avut curajul nici să înșele, nici să iubească total, nici să părăsească, care nu și-a asumat nici un risc, nimic!
El: Halal recunoștință! Credeam că merit respect pentru asta. Pentru faptul că nu te-am părăsit, că nu te-am înșelat…
Ea: Nu mă întrerupe! Asta crezi tu, că nu m-ai părăsit, că nu m-ai înșelat?
El: Desigur.
Ea: Mai ești și prost pe deasupra.
El: Nu-ți permit!
Ea: Nu-i nimic, îmi permit eu. Mai vrei s-auzi explicația aia?
El: Da, te rog.
Ea: Spuneam, deci, că Olivia a fost atât de „a ta” – și am înțeles aici că nu ți-a aparținut niciodată fizic – încât ea nu a mai putut fi a altcuiva. O fraieră, cum ziceam! Și totuși o fraieră de care-mi este milă. Dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi spus că nu meritai… Pe de altă parte, orice i-aș fi spus eu, tot n-ar fi schimbat lucrurile. Dar să revin. Cum nu putea rămâne nici multă vreme singură, că lumea-i rea chiar și în high-life-ul vostru de la Operă, se bârfea, deja unii începuseră să facă aluzii la marea iubire dintre prim-solistă și dirijor, a preferat să pună capăt acestor mizerii, alegând varianta cea mai convenabilă pentru ea: papițoiul. Am fost clară?
El (ca după o revelație târzie): De ce… de ce nu mi-ai spus până acum?
Ea: De ce să-ți fi spus? În primul rând erau chestiuni deontologice. Secretul profesional trebuia păstrat. Știu foarte multe lucruri despre oameni, dar nimănui nu i-au ieșit vorbe de la mine. Apoi, ce interes aveam să-ți spun?
El: Am suferit foarte mult când ea s-a căsătorit.
Ea: Așa și trebuia. Am sperat c-o să te vindeci crezând-o iubită și fericită.
El: N-a fost să fie…
Ea. Da. Constat. Nu cred că viața îmi va mai da timp, nu mai am nici energia necesară, dar m-ar tenta să scriu un studiu, pe baza experimentului cu tine. Ani de zile să nu poți uita o femeie… să continuie să te obsedeze. Cred că psihologia se află în pragul unei noi descoperiri și zău că mi-ar plăcea să fiu eu inventatoarea. Asta dacă nu cumva tu ești un caz particular, cu totul și cu totul ieșit din rând.
El: Acum… acum de ce mi-ai spus?
Ea: Nu știu. Așa mi-a venit. Cred că am simțit nevoia să răsucesc cuțitul în rană.
El: Ți-a reușit.
Ea: Chiar mă bucur.

Tăcere. Se va sugera, prin muzică sau orice alte mijloace regizorale, o distanță de neparcurs, o îndepărtare între ființe ce nu se mai pot apropia. El poate continua să cânte Adagio. Sau muzica poate fi auzită din fundal.
Decorul rămâne același, până la final, ajutând la sugerarea ideii de monotonie, de repetare, de plictis.

El: Crezi că o să vină?
Ea: Cine?
El: Fiica noastră.
Ea: Întrebarea asta mi-ai pus-o și ieri.
El: Știu.
Ea. De ce te repeți?
El: Simt nevoia să vorbesc, să nu mă simt singur.
Ea: Ești singur! Suntem singuri! Nu te mai amăgi degeaba. Spune drept, în decizia de a nu mă părăsi pentru Olivia, cam cât a atârnat teama de eșec, teama de singurătate la bătrânețe?
El: Nu știu. Cred că destul de mult.
Ea: Voila! Și iată ce mult ți-a folosit. Vezi, oamenii se tem ca proștii. Toată tinerețea, trăiesc cu teama (admisă fățiș sau nu) că vor fi singuri la bătrânețe. În sensul acesta, unii stau căsătoriți, chiar și cu cine nu le place, alții înfiază copii, adoptă căței, fac contracte pe case contra unor obligații… Iluzii! Ne hrănim cu iluzii. În realitate, nimeni nu e altfel decât singur. Singur! Golul din viață îl umplem cel mai adeseori cu surogate.
El: Și ție ți se pare fiecare zi la fel?
Ea: Nu mi se pare. Este!
El: Ce-am putea să facem?
Ea: Nimic. S-o acceptăm. Să ne acceptăm bătrânețea, singurătatea, repetabilitatea…
El: Și totuși, crezi că o să vină?
Ea: Ce importanță are? Încetează cu întrebarea asta stupidă! Oricum, când va veni, o să ne anunțe dinainte.

În timp ce pune întrebarea, El se ridică și se uită pe fereastră.

Ea: Și încetează să te mai uiți pe fereastră! Ți-am spus că ne-ar anunța dacă ar veni. E fată educată, că doar am crescut-o noi.
El: De ce să nu mă mai uit? Mă uit. Cine știe, poate într-o zi va avea drum pe-aici și va trece să ne salute…
Ea: Drum pe-aici! Din Canada! Te auzi vorbind?
El: Da.
Ea: Și te înțelegi?
El: Uneori. (Schimbând tonul): Știi ce m-am gândit? De fapt, mi-a venit o idee genială. Să dăm niște serate muzicale. Eventual și cu poezie. Da, da, exact așa: serile de muzică și de poezie de la … de unde să zicem?
Ea: Din capul tău.
El: Și din casa noastră, dragă. Din casa noastră. Îți imaginezi ce frumos ar fi, ce viață palpitantă am duce din nou. Poate s-ar scrie și în gazete, poate am fi invitați și noi în altă parte, poate… Ce faci, nu mă asculți?
Ea îi face un semn să continue, cu nasul într-o carte, părând că nu prea e interesată de ce-i spune el.
El: Dacă mă asculți, ce-am zis?
Ea: 50% prostii, ca de obicei! Ai zis că vrei să transformi casa noastră în loc de pelerinaj.
El: Dar tu nu ți-ai dori să fie altfel?
Ea: Nu. Încă n-am ajuns Sfinte Moaște!
El: De ce? Dacă viața asta te nemulțumește, de ce nu dorești să o schimbăm?
Ea: Pentru că n-ar ajuta la nimic. Pentru că ar fi tot o iluzie. Am aduna mai multe singurătăți, jucându-și fiecare rolul ca într-o piesă prost regizată. Apoi i-am trimite înapoi, fiecare cu singurătatea sa. Pe cine, de exemplu, ai vrea să inviți?
El: Pe foștii mei colegi de la Operă, de exemplu.
Ea: Dă-mi nume!
El: Darius Popescu.
Ea: Ratatul ăla bețiv!
El: Atât vezi tu în el? Darius e una dintre cele mai bune voci baritonale pe care a avut-o România vreodată.
Ea: Prietene, ce n-ai înțeles? Eu nu de voci am nevoie. Mi-au ajuns „vocile” pacienților mei! Mi-au ajuns pentru toată viața.
El: Erau mulți? Cu „voci”, vreau să spun.
Ea: Mai mulți decât s-ar putea crede.
El (imitând-o): Nume, vreau nume!
Ea: Nu pot. Câtă vreme pacienții sunt în viață, nu pot divulga nimic. Iar eu, chiar dacă nu mai lucrez demult, încă mă aflu sub jurământ.
El: Jurămintele din căsnicie tot atât de bine le-ai păstrat?
Ea (Privire agasată): Chiar crezi că ți-aș spune?
El: Ai avea ce?
Ea (râde): Ești comic! (Schimbând vorba): Te rog, continuă cu lista invitaților!
El: Are vreun sens dacă tot nu ești de acord?
Ea: Nu; dar ne mai amuzăm și noi.
El: Ce rost are? Nu vrei, nu vrei!
Ea: Convinge-mă!

El rămâne un pic descumpănit.

Ea: Uite, vezi, asta m-a enervat enorm la tine! Dacă m-am opus vreodată intențiilor tale, ai renunțat pe loc. N-ai făcut nici cel mai mic efort ca să-ți susții ideile. Aș fi vrut s-aud și eu măcar o dată un argument, mai multe… Uneori, mă opuneam chiar și atunci când eram de acord în realitate. Voiam să te determin să ieși din letargie, să îți susții bărbătește punctul de vedere, apoi să ai satisfacția că ai câștigat. Nimic din toate acestea. Astfel, am aflat în scurtă vreme că ești extrem de ușor de manipulat , că nimic din ce-mi propuneam nu era imposibil în ceea ce te privește. (După o pauză de efect): Crezi că-i ușor să trăiești cu povara asta?
El (surprins): Povară? Dar am crezut că sunt bărbatul ideal în felul acesta. Ți-am lăsat cu bună știință frâiele acestei căsnicii. Erau multe lucruri la care nu mă pricepeam. În plus, cufundat în muzică, într-o altă lume decât cea reală, pragmatică, eram conștient că-ți sunt deja o povară. Ce să te mai fi deranjat și cu opoziția?
Ea: Asta e! N-ai nimerit-o!
El: Ce ai vrut tu de la viața asta, femeie?
Ea: Întrebarea vine cam târziu. Cam prea târziu.
El: De ce nu mi-ai spus ce-ți doreai?
Ea: Pentru că sunt lucruri care nu se cerșesc. Pur și simplu ai vrea ca ele să se întâmple. Ți-ai dori ca cel de lângă tine să le simtă, să intuiască…
El: Ți-am spus… eram atât de absorbit de muzică…
Ea: De muzică și de Olivia.
El: Adevărat.
Ea: Știi ce-i caraghios? Că nici măcar dorințele ei nu le-ai înțeles. Invocând, probabil, aceeași scuză perfectă: muzica. Ți-a prins foarte bine. Ca-n bancul ăla cu Einstein: nevasta știa că-i la amantă, amanta – la nevastă, iar el era la bibliotecă. Tu erai la Operă și dirijai. Cum e posibil ca un dirijor să nu fie în stare să-și dirijeze propria viață? Arta dirijorală presupune vocație și multe calități. Pe scenă ai fost bun. În rest… nu te-a interesat.
El: Clarisa Vianu!
Ea: Bun, văd c-ai schimbat subiectul. Maimuța asta cine mai e?
El: Ah! Se poate să fii decentă măcar o dată? Este o poetă, o poetă tânără și foarte talentată. E și actriță, recită superb. Ar putea umple serile noastre într-un mod admirabil.
Ea: Mie, îmi trebuie mai degrabă cineva care să-mi umple borcanele cu murături.
El: Câtă vulgaritate!
Ea: Vulgaritate? Dar când îți pun pe masă, nu te mai saturi. De-acum, când vei dori să mănânci, am să-ți aduc aminte cât e de vulgar! (Se strâmbă)
El: (nemulțumit) Nu m-ai înțeles, niciodată nu m-ai înțeles!
Ea: (maimuțărindu-se, imitând) Nu m-ai înțeles, niciodată nu m-ai înțeles! Bine că m-ai înțeles tu! Ce-ți spuneam: omul e întotdeauna singur. Singur! O, desigur, am mers la serate, ne-am arătat în lume, la teatru, la operă, am fost doi. Oh! Înduioșător! În realitate, această lipsă de comunicare, de înțelegere reciprocă, ne-a azvârlit într-un ocean de singurătate. Dar ne-am îmblânzit fiecare singurătățile așa cum am putut. Tu cu arta și Olivia ta, eu cu… ale mele.
El: Ale tale? Care ale tale?
Ea: Vocile, dragă! La ce te gândești*?
El: Și tu… ai avut voci?
Ea: Nu eu, pacienții! Dar au fost cumva ca și ale mele. Le auzeam noaptea uneori, mă asaltau din toate părțile, așa cum tu erai invadat de fraze muzicale… Doar că, în timp ce pe tine acestea te hrăneau, te înălțau, din mine mâncau vocile bucată cu bucată…
El: (ironic) Hm… nu s-ar zice, după șunculițe.
Ea: Vai ce vulgar!
El: Ai dreptate, m-am molipsit. (revelație): Bagheera!
Ea: Bagheera ești tu! Să nu mă faci pe mine cartea junglei!
El: Nu, dragă, Bagheera e porecla actorului, unuia dintre cei pe care vreau să-i invităm. I s-a spus astfel întrucât seamănă cu Cristophor Plummer, cel a cărui voce a interpretat personajul Bagheera, din „Cartea Junglei”, într-adevăr.
Ea. Și… de ce vrei să aduci animalul în casă la noi?
El: Te rog! Este un actor incredibil, ar putea să facă niște schetchuri…
Ea: La tine toți sunt incredibili. Cred că, de fapt, generozitatea asta a ta m-a cucerit, pe vremea când nu prea știam cu ce se mănâncă bărbații.
El: Acum ai aflat?
Ea: Da, se toacă mărunt (la cap) și se mănâncă neuron cu neuron.
El: Eh, asta înseamnă că am avut destui, dacă tot mi-au mai rămas după 50 de ani de căsnicie. Ai scris pe listă „Bagheera”?
Ea: Care listă? Mă confunzi cu secretara? Mereu m-ai confundat cu cineva. Mai devreme mi-ai zis Olivia, acum…
El: Bine, dragă, fac eu lista. Adu-mi un pix și-o foaie.
Ea: Poftim! Acum mă confundă cu valetul.
Îi aduce foaia și pixul. El scrie concentrat câteva nume, apoi citește cu voce tare.
El: Darius Popescu, Clarisa Vianu, Bagheera… și mai cine?
Ea: Pe mine mă întrebi? Tu vrei serată.
El: Uite, uite, putem încerca să găsim un loc mai adecvat decât casa noastră, un spațiu convențional, o casă memorială ceva… Strălucit! Ce spui?
Ea: Spun că te-ai ramolit. Și mai ești și lăudăros pe deasupra.
El: (pemntru sine). Ce vulgar! Cum am putut să trăiesc toată viața înconjurat de vulgaritate? De fapt, abia acum după retragere, mediul acesta mă copleșește mai mult. În restul timpului, am fost ba la Operă, ba în turnee, ba în gândurile Oliviei. N-am avut timp să mă cobor la astfel de…
Ea: (care aude ce vorbește el singur) E cazul să cobori din copac! Sau de pe portativ.
El: Da, asta mai merge. Chair acum mă dau jos și să știi că am de gând să organizez serata de care ți-am vorbit. Adu-mi foi și pix, să scriu niște scrisori.
Ea: Pixul tocmai ți l-am adus. Dar află că, între timp, s-a inventat telefonul (i-l arată, sugestiv).
El ridică receptorul, caută într-un carnețel și începe să sune.
El: (dregându-și vocea) Alo! Casa Popescu, Darius Popescu? A, mă iertați, doamnă… domnișoară… cum? Darius Popescu nu mai locuiește acolo? Dar unde? În cer? Ce glumă-i asta? ….. (Tace, ascultă; după ce închide, se adresează Ei)
El: S-a mai stins o stea.
Ea: Pagubă-n ciuperci!
El: Trăim pe aceeași planetă, respirăm o vreme același praf ridicat din scenă și, într-o zi, într-o clipă, afli că celălalt a încetat. A încetat să mai respire praful, să mai cânte… Darius… a fost un mare artist și-un om de o finețe rară.
Ea: La ce i-a folosit?
El: (cu enervare) Ai putea măcar în clipele acestea, dacă nu să pricepi și să empatizezi, măcar să taci sau dispari naibii?!? Mi-a ajuns filosofia ta de doi bani! Gata!
Ea: Doar n-o să ne certăm pentr-un mort!
El: Darius mi-a fost prieten. Poți înțelege valoarea prieteniei?
Ea: Teoretic da. Am avut destui pacienți pe care-i dădeam pe mâna psihiatrilor din cauza… prieteniei. Pot spune chiar că mi s-a făcut lehamite de-atâta prietenie.
El: N-are nici un sens discuția. Vedem viața mai diferit decât dacă am fi din specii diferite.
Ea: Și totuși, aparținem aceleiași specii. O specie de tatuați. Unii pe brațe, cum era Darius, alții pe creier, alții pe suflet.
El: Ai spus și tu o vorbă de bun simț. S-o sun pe Clari…
(Sună)
El: Clarisa, dragă, bună ziua! Rafinamentul întruchipat, sensibilitatea în persoană, ce mai faci? Sunt eu, vechiul tău amic de la Operă. Cum, care? Dirijorul, scumpete. Cândva mă porecliseși Mozart. Sunt eu, Mozart. Cum adică nu cunoști decât un Mozart și acela-i mort demult? Se poate, fată frumoasă? … Iată că se poate. A-nchis. (E copleștit de tristețe).
Ea: (Cu satisfacție, maimuțărindu-se): Sunt eu, Mozart, se poate, scumpete, bla, bla! Ești de-a dreptul grețos! Ți-am spus că prieteniile țin atât cât încă mai ești în cărți, apoi se topesc precum fulgii de nea? Ți-am spus! Ai catalogat-o și pe asta la categoria „vulgarități” și te-ai scăldat mai departe în iluzii. Iată, unde-ți sunt prietenii? Aceia pentru care te trezeai noaptea din somn, dacă era nevoie să-i ajuți.
El: Încetează! De-ar fi să o iau de la capăt, știind ce mă așteaptă, tot astfel aș proceda. Doar pe tine nu te-aș mai lua de nevastă.
Ea: Oh, sunt gata să plâng!
El: La tine, nici plânsul nu vine firesc. Lasă… îl sun pe Bagheera. (formează) Heei, Bagheera, stimabile, ce mai faci? Sunt eu… mă scuzați, domnule, credeam că vechea poreclă vă va stârni amintiri plăcute din tinerețea noastră. N-aveți amintiri plăcute? Îmi pare rău. Vă rog să nu închideți! (resemnat) M-a uitat și ăsta!
Ea: Ca, de altfel, toată menajeria.
El: Totuși o singură persoană sunt sigur că nu m-a uitat!
Ea: Să nu îndrăznești! Să nu îndrăznești să o suni pe Olivia!
El: N-am s-o sun. Mă voi duce direct la ea. Trebuie să știu că cineva mă mai iubește, că cineva își mai amintește cu drag de mine… (Iese)
Ea: Hmm… du-te! Sper să capeți ceea ce meriți!

Scena 2

În aceeași cameră, ea citește, el intră, abătut, trântește o haină în cuier și se lasă pe un fotoliu. Ea pare atentă la mișcările lui, mimând încă o vreme cititul.

Ea: Așadar?
El: Așa dar!
Ea: Nu mă mai fierbe! Ce-ai aflat?
El: Ceea ce trebuia să fi știut demult.
Ea: Anume?
El: Anume… că Olivia nu m-a iubit. Niciodată!
Ea (prefăcută): Seriooos? Ce ți-a spus?
El: Adevărul. Că nu m-a iubit niciodată și de restul să te întreb pe tine. N-am prea înțeles ce legătură ai tu, n-am înțeles nici de ce s-a prefăcut, că doar n-a avut nici un avantaj de pe urma mea. Rolurile și le-a obținut datorită talentului ei incontestabil pe care i l-au recunoscut atâția alții.
Ea: Hmm… așadar, nu s-a ținut de cuvânt până la capăt. Slabă, ca majoritatea femeilor. O smiorcăită. O rugasem să țină secretul nostru până după…
El: Secretul vostru??? Secretul vostru??! Ce știi tu și eu nu știu?
Ea: Multe. Dar nu mai contează.
El: Spune-mi pe loc, acum! Altfel…
Ea: Altfel ce? Mă părăsești și te duci la Olivia? (Râde. Apoi devine serioasă): Bine, am să-ți spun.
El o ascultă stupefiat.
Ea: Te rog să nu mă întrerupi. De asemenea, te rog să nu mă judeci , oricât de ciudat ți se va părea totul. Îți amintești perioada aceea când tu erai în plină afirmare, dar brusc începuseși să te vaiți că nu mai ai inspirație, că nu mai poți să compui, că nu mai ai chef să dirijezi?
El: Da, a fost o perioadă scurtă, după care mi-am revenit.
Ea: Ți-ai revenit! Mai ești și îngâmfat pe deasupra! De ce crezi că ți-ai revenit?
El: Dar este evident, am uitat multe, dar asta n-am uitat. Întâmplător (dar ce întâmplare fericită!), atunci a apărut în viața mea Olivia. Am început s-o privesc cu alți ochi, să simt că între noi se formează acel gen de relație specială dintre bărbat și femeie, care te înalță, care îți dă aripi și inspirație.
Ea: Întâmplător! Așa crezi tu, că a fost întâmplător. N-ai avut niciodată ochi pentru cei din jurul tău. Ai crezut întotdeauna că universul s-a format cu singurul scop precis de a te sluji pe tine. Ingrat și nerecunoscător! Râzgâiat și înfumurat, asta ești! Olivia… n-a apărut întâmplător. Și nu te-a „iubit” întâmplător.
El: Dar?
Ea: Dar. Într-adevăr a fost un dar. Darul meu pentru tine. Care n-ai știut niciodată să prețuiești iubirea adevărată. Olivia a fost darul meu pentru tine. Pricepi?
El: Nu! Și nici nu vreau să pricep o asemenea monstruozitate!
Ea: Monstruozitate! Da? Ai fi fost sfârșit ca artist dacă nu ar fi apărut o „minune” în viața ta, care să te scoată din letargia în care intraseși, mai mult, din nepăsarea și resemnarea în care picaseși. Ce-ai fi vrut? Să rămâi un simplu lăutar, în loc să ridici cu bagheta ta muzica la rang de mare artă? Am înțeles în ce situație te aflai. Ca psiholog, am înțeles și că asta e singura modalitate de a te scoate din rutină și plictis. Am început să citesc, am studiat mult, viețile marilor artiști, fie ei scriitori, muzicieni sau pictori. Niciunul n-ar fi ajuns mare dacă n-ar fi avut o „muză” cum în mod vulgar obișnuiți voi să numiți asta, o persoană care să-l inspire, să-i dea suflu artistic. Ce-ar fi fost Eminescu fără Veronica, Blaga fără Elena Daniello etc? În lipsa unei femei de care să te îndrăgostești (iar aceea se înțelege, nu mai puteam fi eu, niciodată soțiile n-au fost muze pentru artiști!), ai fi rămas un ilustru mediocru. Ce ar fi trebuit să fac eu, soția ta, să asist cum te scufunzi pe zi ce trece? Cine să te fi ajutat, dacă nu eu?
El: (năucit, nevenindu-i să creadă): Și ce ai… făcut? Cum ai procedat?
Ea: Simplu! Am făcut ochii roată în jurul tău, ți-am „scanat” mental preferințele și am decis că Olivia ar fi cea mai nimerită pentru un astfel de „rol”.
El: Rol? Ea a jucat tot timpul un rol?
Ea: Exact! Și-ncă unul foarte profitabil. Ce-i drept, nu degeaba e celebră, să recunoaștem că are talent! Altfel, n-aș fi angajat-o.
El: Cum ai.. angajat-o? Așa cum ai angaja o menajeră?
Ea: Aproximativ. Mi-am dat întâlnire cu ea, i-am spus ce of am și ce doresc de la ea. Am asigurat-o că nu va fi nevoie să treacă la planul fizic al relației, iar ea m-a asigurat, la rândul ei, că asta nu se va întâmpla.
El: Oprește-te! Îți dai seama ce-mi spui?
Ea: Exact! Adevărul! Poate era momentul să-l aflii, ai trăit destul în minciună. Deși o rugasem să păstreze secretul până după moartea ta.
El: Așadar… totul a fost un joc propus de tine, în care ea a intrat.
Ea: Spre binele tău și al artei tale. Ar trebui să fii recunoscător!
El: Bine, dar, eu n-am fost doar un artist. Am fost, în primul rând, un om.
Ea: Așa. Și? Ca om, ce ți-a lipsit? Ai avut soție? Ai avut! Ai avut muză? Ai avut! Ai avut consimțământul soției să ai o muză? L-ai avut! Ca să nu mai vorbesc de banii cheltuiți!
El: Să nu-mi spui că ai și plătit-o!
Ea: Dacă nu vrei, nu-ți spun. Dar cum îți imaginezi că poți convinge un om să joace o viață întreagă, dacă nu-i oferi și lui ceva avantaje? Ce avantaj ar fi avut Olivia de pe urma acestei „afaceri”?
El: Destul! Nu mai vreau să aud nimic! V-ați bătut joc amândouă de mine în cel mai josnic mod! Așadar, de aceea nu erai geloasă?
Ea: Se-nțelege. Doar nu crezi că aș fi asistat neputincioasă la „drama” și oftaturile tale, dacă acestea nu erau pe placul meu. Și ce te vaiți? Ți-ar fi convenit mai mult să fii un hărțuit între muză și nevastă? Știi foarte bine că ți-am tolerat mereu ifosele, că adeseori te-am consolat, că uneori mi te destăinuiai cât îți era de dor de Olivia. Când făceai asta, nu te-ai gândit că și eu sunt om? Și tot tu te dai acum rănit? Eu mi-am sacrificat sufletul și banii pentru arta ta! Olivia, la rândul ei, și-a sacrificat reputația, întrucât începuse lumea să vă privească chiorâș… tot pentru arta ta. Iar tu faci pe lovitul în umanitatea ta? Cine are sau ar fi avut nevoie de ea? În schimb, de artă… Au rămas opere nemuritoare, asta e tot ce contează. Iar de mine și de Olivia nu-și va mai aduce nimeni aminte. Pe când tu vei fi, vorba poetului, „nemuritor și rece”. Mai ales rece. Asta cu nemurirea nu-i sigură…
El: Îți mai arde și de glume! Bun, am înțeles raționamentul… feminin de doi lei, dar acum vreau să vorbim despre mine! Eu, eu sunt un om, un bărbat, am trăit cu iluzia de a fi fost iubit.
Ea: Ai fost!
El: De către cine? Olivia s-a prefăcut, da? M-a „iubit” contra cost.
Ea: Așa? Deci tu n-ai înțeles că eu am făcut toate acestea din iubire?
El: Nu de o astfel de iubirea aveam nevoie! Iubire mincinoasă, amestecată cu trădare! Să piei din ochii mei!

Tac amândoi, intervine un joc al privirilor, al gândurilor, se mimează momentul unei revelații din partea lui. O privește cu alți ochi, nevenindu-i să creadă, ca pe o descoperire.
După un timp:
El: Așadar, tu m-ai iubit! Ai făcut sacrificii pentru mine. Și eu, nătângul, n-am priceput nimic. Cum e posibil?
Ea (care, între timp, pusese un ceai pe masă): Se răcește ceaiul!
El: Bine, dar de ce nu mi-ai dat de înțeles? Dimpotrivă, te-ai comportat adeseori de parcă m-ai fi urât. De ce n-ai spus? De ce n-ai…
Ea (răsfoind un carnețel): Vezi că mâine ai vizită la dentist.
El îi aruncă din mâini carnetul.
Ea: La ora 14!
El: Cum ai putut trăi astfel o viață? O viață în umbră, ascunzând un mare secret?
Ea: Când te întorci de la dentist, să cumperi și două legături de pătrunjel.
El: Spune-mi, psiholoago, dacă tot te dai mare cu meseria ta, răspunde la întrebarea la care atâția alții s-au chinuit și încă se mai chinuie să răspundă: ce-i dragostea?
Ea: Nu te-ai prins? O mare păcăleală. Uite exemplul cel mai clar: toată viața ai trăit convins de marea ta iubire cu Olivia. Când aproape ești cu-n picior în groapă, aflii că n-a fost deloc așa, și tot nu-ți vine să crezi. Nu doar că iubirea-i o mare păcăleală, dar mai e și una convenabilă. Oamenii preferă să fie mințiți. Când n-are cine să-i mintă, atunci preferă să se mintă singuri. Pricepi?
El: Nu poate fi adevăarat! Ceea ce eu am simțit la Olivia nu putea să fie fals. Poate că la început a fost jocul. Acela propus de tine. Dar dacă, pe parcurs, ea și-a intrat bine în rol, atât de bine, încât s-a îndrăgostit?
Ea: Vezi, ce spuneam! Atât de convenabilă e varianta ta, încât îți cauți motive să te minți. N-ai decât! Până la urmă așa e, nu putem ști cu siguranță ce a simțit ea. Dar parcă ziceai că ți-a spus…
El: Și de unde să știu că spunea adevărul? Ah, înnebunesc! Când îți poți da seama dacă oamenii spun sau nu adevărul?
Ea: Niciodată! Unii sunt atât de pricepuți, încât păcălesc până și detectorul de minciuni.
El: Și-atunci… totul e o minciună? Chiar totul?
Ea: Ți-a luat cam mult să pricepi. Eh, oricum, mai bine mai târziu…
El: Așadar, toată viața noastră e o iluzie. O iluzie de care nu ne vindecăm decât…
Ea: La doi metri sub iarbă. Să ne bucurăm de ea, așa cum e, și să-i lăsăm pe alții să-i dezlege misterul!
El (Se repede la niște foi, ia un instrument de scris și începe să aștearnă note muzicale): Să fie liniște. Simt, o simt cum vine! În sfârșit, voi scrie simfonia pe care n-am reușit s-o scriu până acum. Asta e! Simfonia minciunii fără sfârșit…
Muzica. Cortina.
SFÂRȘIT

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!