poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1925 .



tinerețe și viață veșnică
scenariu [ ]
alternativă la dracula

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ovidiuvasile ]

2011-02-03  |     | 



Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

Adaptare în versuri după basmul cu același nume.Scenariu pentru teatru de păouși și nu numai.Cine știe, poate o alternativă de promovare internațională a altui erou nașional decât Dracula ,contele vampir...


Un împărat puternic și mare și bogat,
Cu-mpărăție-ntinsă,în lume-n lung și-n lat,
Și-o împărăteasă bună,frumoasă la palat,
Cu dânsa împreună,la Domnul s-au rugat,

Să lumineze mintea și să le-ajute lor,
La-mpărăția-ntreagă și la întreg popor,
Să fie pace-n țară, să fie și noroc
Și un urmaș să aibă,asta doreau cu foc.

Și Dumnezeu cel mare,căci Dumnezeu e bun,
Le-aduse fericirea,în seara de Crăciun.
Împărăteasa-i dete,la împărat o veste,
Mai bună decât toate...că-nsărcinată este.

Și că va naște-atuncea, când vremea va urma,
Un fiu precum Isusul,ce Maica îl năștea.
Nici n-au gândit cuvântul ,din gură ce ieșea
Și nici ce mare lucru,este a Cuvânta.

La ceasul cel de taină,sorocul se-mplini,
Cum se-mplinește visul atunci când ți-ai dori.
Numai că pruncul plânge-nainte să se nască.
Împărăția-ntreagă,rămâne gură cască.

Așa minune mare, o lume n-a văzut.
Un prunc care să plângă, fără a fi născut.
Și numai împăratul ar ști ce-i de făcut.
Desigur împăratul,că de-aia-i împărat,
Cu rugăminte mare, pe pruncul l-a rugat:

-Să vii,să naști în lume,că bogății ți-oi da !
Și faimă și virtute și nume și ...o stea !
Din cer trimit s-aducă,acuma dacă vrei,
Numai să-ți bucur ochii și lacrima din ei !

Dar pruncul nu-ncetează a plânge și apoi
Mai tare,mai cu hohot,ca ropotul de ploi.
La urmă, împăratul,neprețuind Cuvânt,
De neputință strigă,ca vuietul din vânt:



Oprește-te cu plânsul ,căci mare când vei fi,
O viață fără moarte,în dar o vei primi!
Și-n veșnicie tânăr,mereu ai să rămâi,
A bătrâneții haine, rămân de tine-n cui!

N-ai să le porți pe umeri cu greutatea lor
Și fără bătrânețe, vei fi nemuritor!
Ca prin minune mută,tăcere se făcu,
Iar pruncul,Făt-Frumosul,pe lume se născu.

Un prunc ,la fel ca pruncii,cu nume de-mpărat,
Frumos din cale-afară, cum n-a mai existat.
Iar bucuria-i mare, cum n-am mai întâlnit,
Decât atunci când pacea,războiul a sfârșit.

Și timpul trece,tace, în liniște, domol,
Iar trăitori-n lume, sunt tot cu treaba lor.
Se nasc,trăiesc o viață și pân-la urmă mor,
Omul prin legea firii,se naște muritor.

Și Făt-frumos crescuse,feciorul de-mpărat,
Deștept,înalt,puternic,adevărat bărbat.
Iar într-o zi la masă,pe tată-l întrebă,
Ce i-a promis atuncea la naștere... de-i dă?

-Făgăduința dată,răspunse tatăl său,
A fost așa...o vorbă,acum îmi pare rău!
Am spus la disperare,că dau ...ce n-am de dat.
Dar Dumnezeu mi-e martor, că eram disperat!

Ți-aș fi promis atuncea și luna de pe cer.
Acuma tu ești mare,cuminte,voinicel.
Și înțelegi că sufletul din oase ți l-aș da,
Dar viață fără moarte și tinerețe-așa,

Să fie-n veșnicie? Eu nici n-am auzit!
Și-s împăratul,totuși!Că dac-aș fi voit,
Să am ce n-are nimeni...eu aș fi reușit!
Puterea e la mine,dar... nu la nesfârșit!

Deasupra-i Dumnezeul,care te-a zămislit!
Și te-a adus pe lume,iar noi doar te-am iubit!
Și te-am crescut cu pace și dragoste-n palat,
Să vină ziua-n care,să fi tu împărat.



-Împărăteasă mamă și împărate,tată!
Nemărginită este iubirea ce v-o poartă
În suflet, prințul vostru,feciorul de-mpărat,
De dorul ce mă arde,nu pot fi apărat!

Am să mă duc în lume,să caut ce doresc,
Căci dacă nu fac asta,am să mă prăpădesc.
Doar binecuvântarea,vă rog frumos să-mi dați,
Ș-apoi când plec în lume,de mine nu uitați!

Cuvântul dat odată,cuvânt nepieritor,
Era Cuvânt de taină,era Cuvânt de dor!
Rostit în neștiință, rostit după nevoi,
Cuvântul a fost primul,pe urmă am fost noi!

S-au despărțit cu jale băiatul de părinți,
De mamă și de tată,cu sărutări fierbinți,
Cu lacrimi și durere și rupere de dor,
Se pierde-n zare prințul,călare parcă-n zbor.

Pe calul cel cu aripi,pe calul năzdrăvan
Și prieten de nădejde și credincios bălan,
Care vorbea cu vorbe,Cuvântul, ca un sfânt
Și care știa toate,din lume și pământ.

Astfel călătoriră,trei zile și trei nopți,
Călătoreau cu mintea,ca visul unei nopți.
Măsurătoare bună,de mergi în pas de cal,
Dar calea cea bătută-i de zece ani,normal.

Călătoreau ca gândul, cum numai ei știau
Și timpul era altul pe care îl trăiau.
Netimpul, ce înseamnă un timp pe lângă timpi
Și cu puterea minți,în clipă îl preschimbi.

Ajunseră într-o lume a unei creaturi,
Care a fost femeie la trup după naturi.
Dar blestemată-n vorbe în putere de Cuvânt
Și transformată-n monstru, care-nghițea pământ.

Cu tot cu vietatea care stătea pe loc
Iar răutatea-n forță se răspândea cu foc,
Ce arde fără pară și arde doar așa,
Ca răutate vie ,ce moarte-mprăștia.



Calul știind acestea,că era năzdrăvan,
Aduse-n conștiința flăcăului liman.
Să știe ce-l așteaptă,să poată apăra,
Cu scut de apărare din rugăciune grea.

Apoi din zbor lansează săgeți, în timp oprit,
Când timpul se pornește,cu toate au lovit.
Iar Gheonoaia,monstrul,așa se denumea,
Cerea iertare-nvinsă de forța ce-o vedea.

Rănită și căzută și fără un picior
Și transformată-n pradă,din mare prădător.
Unde puterea-i mare,e mare Dumnezeu!
Cu mila și cu harul cu Făt-frumos mereu.

Puteri vindecătoare ce calul le avea,
Căci n-a distrus săgeata ce nu putea creea!
A pus la loc piciorul la Gheonoaia rea,
Cu de la el putere,pe loc o transforma,

În mamă și femeie,că doar avea copii,
Din răutate pură,prea bună deveni!
Poftind la ea acasă, pe cal și călăreț,
Primindu-i cum o gazdă-l primește pe drumeț!

C-o masă-ntinsă,albă ,la mare musafir,
Ce i-a schimbat destinul ,din monstru în martir
Și care-a scos femeia,din Gheonoaia rea
Și-a ridicat blestemul,doar cu puterea Sa!

După odihna bună și după ospătat,
Continuară drumul,spre țelu’ adevărat.
Căci viață fără moarte,porniră a căuta,
La capătul de lume,de-ar fi,o vor afla!

Ajunseră într-o lume,pe jumătate scrum.
-Suntem în lumea și pe moșia de Scorpie,acum.
Îi spuse bidiviul,cel năzdrăvan la minte,
E sora Gheonoaiei,blestemul de părinte!

Le-au transformat în monștrii pentru neascultare,
Cuvântul din blesteme,e mare Cuvântare!
Când ai rostit cuvântul,blestemul a plecat,
Numai cu rugă tare,mai poate fi înturnat.



Dar,rugă cine are? Noroc cu Făt-frumos.
Noroc cu animalul,cu calul inimos.
Cu mințile unite,de om și animal,
Puterea rugăciunii zidește la final.

Scorpia era monstru, cu capetele trei
Și flăcările-n jeturi,țâșneau din botul ei.
Făcea perdea de flamă,cenușă și scântei,
Se transforma-n tăciune,pământu în calea ei.

Dar ce e răul alta, decât un biet sărac?
Te pui cu forța minții,cu al bunătății leac?
Se ridicară-n slavă în perdeaua cea de foc,
Ce arde toate-n juru-i,dar nu-i arde de loc!

De la mare înălțime,îi săgetară un cap!
Cu două ce-i rămase,ea o luă la trap.
Să fugă și să scape,cerșind iertare acum,
Un monstru ce cu flăcări,voia să-i facă scrum.

La fel ca Gheonoaia,scăpată de blestem
Și Scorpia-n femeie,se transformase demn.
Iar capul ce-l pierduse ,nici nu-i mai trebuia,
Se transformase toată și așa va rămânea!

Femeie din femeie și mamă de copii,
Le-ntinse și ea masa și-apoi îi găzdui.
Ca să se odihnească,doar mai aveau de mers,
Ca să-și găsească Calea,un loc în Univers.

Spre tinerețe fără de bătrânețea ei
Și viață fără moarte,ca sfinții Dumnezei!
Ca gândul mai departe,călătoriră așa,
Ca steaua căzătoare,pe boltă când brăzda.

Și când opriră timpul,pe timpul călător,
Văzură cum răsare,palat strălucitor.
Lumina ca de soare,departe strălucea,
Acolo era locul pe care-l căuta!

Înconjurat de codrii,palatul cel frumos,
Călare în zbor trecură și cal și Făt-frumos.
Altfel să treci de codrii, nici cum nu se putea,
De glas de lighioane,pădurea tremura!



Când la palat coboară cu calul, Făt-Frumos,
La masă adunase,o zână acolo jos,
Tot ce mișca-n pădure,neom și animal,
Care-și arată colții când văd pe om și cal.

Dar zâna cea frumoasă,le glăsui ușor,
Cu glasul ei de liră,le cuvântă de dor,
Atunci se potoliră și liniște-au făcut,
Așa ca să se-audă, cuvântul de salut.

-Bine-ai venit cu bine la mine Făt-frumos!
Ce cauți tu... găsit-ai!Să-ți fie cu folos!
-Găsitute-am cu bine ,oh ... zână din poveste!
O viață fără moarte noi căutăm de este.

Și tinerețea veșnică,deasemeni căutăm.
Iar gândul cel cuminte,aicea îl urmăm.
Deci zână prea-frumoasă,noi bine te-am găsit.
Să ne primești în locul pe care l-am dorit!

-Dacă-i așa voinice și asta căutați,
Acum găsita-ți locul și să vă bucurați!
Căci n-a ajuns aicea picior de muritor,
De când creeat-a lumea,sfințitul Creator.

Acum poftim la masă,veniți la ospătat,
Tu Făt-Frumos descalecă și intră în palat!
Iar calul,lasă-ți slobod,să pască unde vrea,
Tot câmpul și pădurea rămân la voia sa.

De lighioane grijă nu ai de ce să-ți faci!
Sunt fiare dar sunt blânde, cu cei ce ne sunt dragi.
Când zâna cea frumoasă și bună îl pofti,
Pe Făt-Frumos la masă,acesta-i mulțumi.
Acolo să cunoască pe zâne,erau trei!

Cu toatele-l rugară ca să rămână, lor!
Căci nu mai întâlniră un suflet muritor.
Cu toată mulțumirea și Făt-Frumos primi,
Rămase la palatul cu zâne și trăi!


Trăiră-n fericire,cum nu s-a mai trăit.
Cu zâna cea frumoasă-mpreună s-au iubit.
Și toată lumea aceea,acum era a lui,
O străbătea călare,în goana calului.

Se bucura de câmpuri,de codru, de senin,
De mare și de soare și de pământul plin
De frunză și de floare și era și iubit,
Ce-i trebuie la suflet,să fie fericit.

Un singur loc de-acolo,nu trebuia umblat.
O vale cu un nume,ce trebuia uitat!
Dar în povești,nu este așa cum ți-ai dori!
Iar locul poartă nume,e Valea Plângerii!

I-au spus bunele zâne ,,Acolo să nu mergi!
Că va fi ,vai de tine,necaz ai să culegi!
Amărăciune mare și dorul cel mai crunt,
Durere sufletească,cum n-ai simțit de mult.”

Dar Făt-Frumos,cuminte,se bucura cu dor,
De viața cea tihnită,de traiul cel ușor.
Până într-o zi când ața,trăgându-l la vânat,
De-un iepure ce intră-n ținutul blestemat.

El nebăgând de seamă,ținând de urma sa,
Călcă în valea aceea,așa cum se numea!
A...plângerii adică,fjindcă era de plâns.
Căci Făt-Frumos greșise,greșise înadins.

-Ai nimerit acolo la urmă,nu-i așa?
Că ce ți-e scris să fie,tu nu poți evita!
Ești doar un om,cu trupul,cu suflet și cu dor,
La trup i-e scris să moară,și tu ești muritor!

-Ei ,lasă!N-am nimica!Dar dorul îl topea.
Cu zilele,cu timpul,tot mai topit era.
În cele de pe urmă,n-a mai răbdat și-a zis:
-Am să mă duc acasă,de-aici din paradis!

Doar să o văd pe mama,pe tata și pe-ai mei!
Apoi mă-ntorc pe dată,vă jur pe Dumnezei!
-Iubite,nu te duce!și zâna l-a rugat,
Surorile și calul,dar nu s-a înduplecat.


I-au spus cum că părinții demult ei nu mai sânt,
Sunt oale și ulcele,sunt amintiri și gând.
Dar n-au putut nimica să facă de făcut,
De drum se pregătiră,așa a hotărât!


-Să-mi fie cu iertare stăpâne,te slujesc!
Îi spuse atuncea calul,sunt cal împărătesc!
Am să te duc,ca gândul,ca vântul furtunos,
Dar eu mă-ntorc îndată,stăpâne Făt-Frumos!

Porniră și plecară pe drumul cunoscut,
Găsiră lumi schimbate,de nerecunoscut.
Mașinării măiestre,deloc din lumea lor,
Clădiri cu vârfuri ’ nalte ,ce ajungeau la nor.

Când întrebară lumea care mergea grăbit,
De Scorpii,Gheonoaie,priveau la ei uimit.
De lumea de poveste de care povesteau,
Știau doar câte unii,strămoșii că vorbeau.

Ajunseră pe locul palatului străbun,
Acolo erau pietre,acolo erafum.
Doar câțiva stâlpi de poartă în picioare mai stăteau,
Stăteau să cadă-n locul pe care se aflau.

O ladă șubrezită păstrând blazon străbun
Împărătesc de aur ,cojit de timp acum.
Calul deja plecase,dar fără Făt-Frumos,
Acum un moș cu barbă,numai piele și os.

Iar când deschise lada,cu mâna tot mai grea,
Găsi înăuntru moartea,care îl aștepta.
De-atâta timp și moartea,murea de moartea ei,
Căci nu poate să vină,atuncea când o vrei.

Și moartea îl atinse înainte de-a muri,
Direct pământ ajunse și astfel nemuri !
Nemuritori nu suntem cu trupul și cu gând,
Căci nemurim în suflet,trupu-i doar pământ.

Calul ,o entitate venită din astral,
Trăia la curte veacuri, intruchipată-n cal.
Nemuritor ființă trăind in veșnicie,
Pe Făt- Frumos alese din pământeni ,o mie.

Să-l ducă să-l incerce pe omul muritor,
Să învețe prin credință a fi nemuritor .
Căci dacă în valea aceea voinicul nu umbla,
Credea fără să afle... și-n alt fel nemurea.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!