poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1996 .



Drumuri rătăcite
scenariu [ Teatru ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [amelnikov ]

2010-06-08  |     | 



“cândva vedeam și noi lumea altfel, cu ochi de copil”


Era 23 mai, ziua ei de naștere. Toată ziua a stat cu telefonul în mână.
- Alo, la mulți ani draga mea…
- Alo, unde ești? Scumpa mea, la mulți ani!…
- La Mulți Ani! Mult noroc, …
- Să ai parte de o viață fericită…
Pe lângă toate sunetele, a mai avut parte și de zeci de mesaje citite, toate pline de căldură și dulceață. Spre seară, obosită de atâtea drumuri și de o săptămână plină de impresii, trecu pe la recepție și ceru cheia de la camera sa. Își petrecea vacanța mult așteptată departe de casă, departe de țara ei.
- Am vre-o scrisoare? întrebă recepționistul.
- No domnișoară, poftiți cheia. Noapte bună.
Îi ura și ea o noapte liniștită domnului și se porni spre ascensor. Ajunse la el și apasă butonul.
- Ce de bine ar fi sa fac o baie caldă, se gândi ea și închise ochii, parcă savurând plăcerea ce o aștepta.
Se deschise ușa ascensorului, apăsa pe butonul 4, ușile au început să se închidă. Auzi niște pași grăbiți, în ultima secundă o mână cu un plic apăru între uși. În spatele ușilor auzi glasul recepționistului:
- Scuzați domnișoară, am găsit o scrisoare.
Ușile se deschise și văzu recepționistul răsuflând adânc.
- Este pentru dumneavoastră.
- Mulțumesc, i se păru atât de haios domnul, avea o față atât de disperată și puțin speriată, zâmbi și mai apăsă odată pe buton. Ușile au început să se închidă și domnul a rămas nemișcat până ele nu s-au închis definitiv. Ascensorul porni și ea se întrebă:
- Oare de la cine să fi fost mesajul?
Intră în odaie, lăsă umbrela și luă loc pe canapea, se uită lung la plic și fără să stea mult pe gânduri îl deschise și începu să citească :
“Salut draga mea, uite că a venit 23 mai și este ziua ta. Aș vrea multe să aștern pe hârtie și am sa încep cu ce e mai frumos: “Iți urez o zi cu soare, o viață plină de succes și realizări mari, multă răbdare și desigur multă dragoste din partea celor care te înconjoară… E bine să stai în celulă, măcar acolo te saturi de somn, acolo nu ai grija de bani, nu te gândești unde să petreci o seara frumoasă, unde să te duci la cină, pe cine să inviți la o cafea, în ce să te îmbraci, unde să-ți petreci vacanța, cu ce să plătești facturile, cum să-ti amenajezi casa, în ce culoare să-ți vopsești dormitorul, la ce spectacol să te duci… Am plecat departe de casă și am ajuns unde am ajuns.
Și ce că am un salariu decent? Și ce că pot să călătoresc unde vreau? Și ce că sunt într-o țară atât de frumoasă? Oare merită tot ce am făcut eu până acum? Oare am făcut pasul corect? Oare am ales drumul care trebuia? Poate mai bine luam o altă cale? Cine îmi va recupera nopțile nedormite? Cine mă va compătimi pentru toate durerile pe care le am? Cine îmi va spune în ochi cât de tare i-a fost dor? Cui să-i revărs toate necazurile și tot ce am pe suflet? Cine ar putea să mă asculte sincer și să-mi dea un sfat? Nimeni. Oare cei pentru care muncesc o vor face?
Am devenit o roabă a lucrului, nu-mi mai simt picioarele de atâta alergat în fiecare zi de la o muncă la alta. Nu-mi mai simt mâinile de atâta lucru, nu-mi mai pasă de cum arăt pentru că nu am timp ca să mă uit în oglindă, nu mă mai simt împlinită. Sunt un robot care din noapte în noapte e pe picioare și care abia de reușește să-și încarce bateriile. Simt că sunt pe sfârșite, deja sunt prea uzată ca să mai trăiesc. Aici nu mai e cum a fost acasă, unde prietenii erau cei care te ajutau cu un sfat, o vorba bună și nu numai… Ei erau acei care săreau la nevoie atunci când era cazul, ei erau pilonii de care mă țineam, ei erau colacul de salvare care nu îmi dădea voie sa mă înec.
Aici am întâlnit fățărnicia, curvia, vorbele în gol, nemulțumirea și multe alte ființe neplăcute din lada Pandorei. Niciodată nu am crezut că va trebui să lupt cu ele, cum de mai sunt în viață?
Tot ce am avut mai scump am lăsat acasă, oare, de mă întorc o sa mai fie la fel? Oare mă vor întâlni cu aceiași față sinceră? Oare mai știu că exist? Oare mă vor recunoaște?
Nu mai cred, fiecare își are viața lui și deja cred ca m-au uitat. Ce a fost a fost, totul rămâne în trecut ca o parte din istorie.
Apropo, am unsprezece ani decând sunt plecată…
**********************************************************************************************
- Bunele, bunele! Uite ce am găsit!
- Ce ai găsit dragul bunelului?
- O comoară! Vin-o și vei vedea.
- Mă păcălești iar…
- Nu bunele, hai vin-o și vei vedea!
- Încă puțin și mă apropii, tu păzește-o să nu o fure pirații.
- Bine bunele, te aștept aici, numai vin-o mai repede.
Bunelul a dat din mână, s-a aplecat sprijinindu-se de sapă, a luat coșul cu semințe și a s-a apropiat de nepot.
- Arată ce ai.
- Uite! am găsit o piatră fermecată! strigă fericit băiatul.
Bătrânul a zâmbit pe sub musteață, și mângâind-ul pe cap îi spune:
- Păstreaz-o dacă zici că e fermecată, acum hai la treabă, deja e amiază și soarele o să ne alunge.
Fericit, băiatul puse piatra în buzunar, luă coșul bătrânului, îl strânse de mână și zise expirând adânc:
- Hai bunele.
Primăvara puse stăpânire pe moșia bunelului. Din vârful dealului puteai vedea pădurea de brazi, verde și enigmatică, pe lângă ea trecea râul în care bunelul pescuia duminicile. Mai jos se vedeau aripile de la moara de apă care cu timpul devenise un monument istoric, în ea deja erau stăpâni vântul și șoarecii.
Mai în deal se vedea acoperișul casei buneilor din oalele vechi, acoperite cu mucegai verde. Dacă te uitai mai atent vedeai și stâna de oi de la care urca un drum lung de țară, când te uitai de jos în sus ți se părea că drumul duce spre cer.
- Bunele, dar pentru ce noi punem semințele în pământ?
- Bună întrebare nepoate…
- Mi-e jale de ea.
- De ce?
- Pe ea o doare și ea o să stea singurică în pământ.
Bătrânul se uită la nepot, se sprijini în sapă și încet se lăsă la pământ.
- Vin-o mai aproape de bunel.
Făcu o gaură cu mâinile în pământ și luă o sămânță.
- Uite asta e o sămânță de porumb.
- Da.
- Pe ea noi o punem aici.
- Aha.
- O învelim cu pământ ca să nu o fure păsările, soarele va avea grijă ca să o încălzească, iar ploaia îi va da puteri ca să crească mare.
- Dar seminței nu-i urât singurică?
- Uite, ca să nu fie singură, lângă ea mai sădim și alte semințe, toate cu timpul vor crește mari și vor da multe semințe pe care le vom strânge toamna.
- Dar semința pe care o sădim acum, tot va fi aici toamna?
- Nu.
- Dar unde va fi?
- Ea se sacrifică, pentru că din ea vor creste mai multe semințe. Așa e și în viață dragul meu…
Băiatul se uită mirat.
- Vei crește mai mare și vei înțelege.
**********************************************************************************************
Parcă a fost mai ieri, era cu copiii în mahala, se jucau împreună și mama îl chemă acasă.
- Ioane! Acasă la mâncare!
- Mama! Încă un minut!
- Ți-oi da eu un minut, acum am zis!
Nu era “mângâiat de Dumnezeu”, dacă trebuia lua câte o bătaie bună de la maică-sa, nu se lăsa de șotii, făcea șotii de pe la grădiniță, de fapt ca și alți copii de vârsta lui.
- Ionică, tragi o fugă până la bunei și adu un ulcior de vin roșu, avem oaspeți.
- Bine, în ce să aduc?
- O să ceri de la bunei… Vezi, un pas încolo și unul înapoi.
Când auzea fraza aceasta, știa că nu e de glumit, o lua pe cărările bine știute și într-un suflet era la bunei. Știa – cu maică-sa nu trebuia să glumești și era deja învățat, cuvântul ei e lege.
- Bunele! Bunele!
- Da dragul bunelului.
- Bună ziua, mama m-a trimis după vin, avem oaspeți.
- Da cine a venit?
- Nu știu, nu am intrat în casă ca să văd.
- Ai în ce să pui?
- Nu.
- Of, of,of, iar mi-a venit cu cerutul, se auzi glasul bunicii, nu te zdruncina pe crengile copacului, o sa le rupi, jos ți-am spus!
Știa că nu îl iubește, de mic copil, și credea că, cu ceva a greșit când era mic, dar nu știa cu ce. Încerca tot timpul să o înduplece, să-i intre în voie dar nu i se primea niciodată. Când vroia să-i dea un pup – ea îl scuipa și se râdea, când se urca în copacul de cireș – ea îl certa și îi spunea să nu se gâtuie de crengi, când stăteau pe cuptor – îi spunea să stea într-un loc, ba nu ridica picioarele, ba una, ba alta.
O iubea, și vroia să o cucerească și să o înduplece cu ceva, dar nu i se primea niciodată. Unica alinare era bunelul care îl iubea ca lumina ochilor. Avuse și el la casă un băiat care plecase de acasă pe când avea vreo 14 ani și dus a fost. Bunelul era îngerul păzitor care mereu îi ținea apărarea, care pe furiș îi punea bomboane în buzunare, el era și Moș Crăciunul lui care îi ascundea sub pernă cadouri.
În fiecare an în noaptea de Anul Nou, Ionuț încerca să nu adoarmă și să îl prindă, numai ațipea puțin, se trezea, căuta sub perna și… nimic. Și tot așa până adormea definitiv și se trezea dimineața, căuta sub pernă cadoul și… el era acolo. Uimitor!
- Mămica m-a trimis.
- Păi, să-și facă și atunci va avea.
- Taci Marie că și noi am rămas doar cu o fată.
- Mare pacoste și asta la casa mea, i-am scris casa pe ea, lasă să se apuce de gospodărit, dar să nu-mi umble cu țigănitul prin sat.
- Nu o asculta bunele, îi rea baba asta, stai puțin că mă duc în beci după vin.
Ionuț într-o fugă ajunse acasă și îi întinse sacoșa mamei.
- Aici bunelul a mai pus și niște brânză de oi, cărniță coaptă și magiun.
- Intră în casă, spală mâinile și la mâncat.
După ce înfulecă repede ce era pe masă, dori să se ducă mai departe la joacă, însă maică-sa îl opri și îl puse la făcut lecțiile. Era printre eminenții din clasă. Simțea permanent răsuflarea mamei în spate care mereu îl ghida și îl verifica. Dorea ca băiatul ei să fie primul, vroia să arate că nu e mai prejos cu nimic, și, chiar de crește copilul acesta singură, are mai mari progrese decât alți copii.
Să fii unul din primii în clasă nu îi era chiar atât de ușor. Să fii printre primii în clasă și totodată să faci parte dintr-o familie săracă era încă și mai greu.
- Ionuț ce mai faci mătușii?
- Bine tanti, învăț.
- Bravo, știu că ești unul din primii. S-o ții tot așa.
Băiatul și-a deschis ghiozdanul, s-a uitat în agendă ce lecții are și a început să se pregătească. Între timp femeile au ieșit pe pragul casei și au început să mai sfătuiască.
- Ileană, și cui îi vei lăsa copilul dacă pleci? Părinților?
- Nici într-un caz, poate pe la vecini, nu vreau să-mi strice copilul – ei mai trag nițel din când în când. Te trezești într-o zi că pune și el mâna pe păhar? Doamne ferește de așa pacoste. La vară termină clasa a 9-a, am sacrificat și am muncit cât am putut pentru el, vezi că se face tot mai mare și mai mare, cheltuielile cresc și nu știu dacă voi mai ține piept tuturor cheltuielilor. Azi-mâine te trezești că termină școala și trebuie să-l trimit la universitate, de unde bani? Cine să mă ajute? Când mă gândesc îmi pun mâinile în cap.
- Așa e Ileană, trebuie să faci ceva, că de la taică-său nu mai ai ajutor.
- Voi trage ce voi trage, dar voi fi împlinită că mi-am pus copilul pe picioare.
- Și tocmai în Spania te duci…
- Da, am fost și la Moscova vara trecută, dar nu faci cine știe ce bani mari.
- Știi limba?
- Învăț acum, am scris de la fete într-un caiet cuvinte și fraze pentru început. Acolo deja vom vedea.
- Dar bani de unde?
- Am luat la procente, mi se pare că o să am de întors o viață întreagă procentele astea. Dar dacă deja am intrat în horă, va trebui să joc până la urmă.
- Bine Ileană, să-ți fie într-un ceas bun.
- Numai bine mătușă, mai trec pe la matale înainte de a mă duce.
Băiatul a auzit discuția și, când maică-sa a intrat în casă, o întrebă:
- Mamă, tu pleci undeva?
- Da dragul mamei, dar ține limba după dinți, nimeni nu trebuie să știe, de altfel nu o să-mi meargă. Tu deja ești mare, iar noi o să mai vorbim, pentru că aș vrea să-ți mai zic ceva.
Era o noapte de februarie plină de ger și viscol. Dacă intrai în mahalaua lor, puteai vedea doar o candelă la fereastra lui Ionuț. În casă forfotă mare, mama își închidea valizele.
- Ionuț, culcă-te, mama o să te trezească când am să plec.
- Nu mă minți?
- Prostuțu-le, cum eu să te mint, o să-mi ajuți să duc bagajele, vezi că am multe.
- Sigur – sigur?
- Hai dormi, cum pot eu să te mint…
Se întinse pe canapea îmbrăcat și închise ochii, se gândea la cuvintele mamei lui : “Tu deja ești mare, „noi o să mai vorbim, pentru că aș vrea să-ți mai zic ceva””. Oare ce vroia să-i spună mama? Oare ce a avut ea în vedere că el deja e mare?
- Ionuț! Ionuț! Hai trezește-te, mama pleacă.
Tresări, și se uită lung la ea.
- Ai uitat? Hai să mă ajuți cu bagajele.
Încălță cizmele, îmbrăcă hanoracul și își puse căciula. Se uită lung la mama lui. Era frumoasă, o frumusețe rară, stătea în fața oglinzii și își vopsea buzele. Avea un păr negru cârlionțat, și-l făcuse recent. I se păru ciudat pentru că o știa de mic copil că are părul drept. Era în impermeabilul pe care îl aduse din Moscova. Nu a mai văzut-o niciodată atât de elegantă.
- Hai Ionuț, ieșim.
Luă o sacoșă pe care mama i-o da-se, și trase o privire la ceasul de pa masă, era 4 dimineața. Afara era un ger cumplit, mersese mai puțin de 50 metri și nasul îi era deja roșu. Pe drum maică-sa îi dădea sfaturi.
- Mâine dimineață te scoli, faci curat și te duci la tanti Irina, și la ea vei sta un timp. Să fii cuminte, să o asculți și să mai treci și pe la bunei. Eu când voi putea o să vă sun. Și să nu plângi, să nu plângi dragul meu acum când plec, o să-mi fie greu dacă o să te văd că plângi.
- Bine mami, dar când vii?
- Nu știu.
Drumul rămas l-au trecut în tăcere. Au ajuns la destinație. La stație era o căruță încărcată cu genți. Lângă ea stăteau mai multe femei care vorbeau încet. S-au salutat și cum au pus gențile, au zis că se pornesc spre gara de trenuri.
- Ionuț, mama pleacă, dar ea în curând se va întoarce.
L-a strâns tare la piept, i-a sărutat fruntea, obrajii, nasul și buzele. S-a uitat lung la el, l-a mai pupat de vre-o două ori și iar l-a strâns. Călătorii și-ai începutul drumul, așa că ea îl lăsă în mijlocul drumului cu fraza care și acum și-o aduce aminte: “ Nu plânge dragul mamei, totul o să fie bine, nu plânge”.
Stătea în mijlocul drumului și se uita cum dispare în viscolul de iarnă mama lui. Așa a stat până a dispărut cu totul, doar glasurile vioi ale femeilor și căruțașului se auzeau undeva, departe.
S-a întors acasă și s-a culcat.
- Ceva mama nu mi-a spus. Nu știu ce nu mi-a spus… Oare ce nu mi-a spus?
Așa și a adormit, cu gândurile încâlcite și cu ceva greu pe suflet. A doua zi făcu tot ce-i spuse maică-sa, încă i se părea că deseară o va vedea acasă, așa, ca de obicei.
**********************************************************************************************
A trecut iarna, pe urmă a venit primăvara cu toate grijile ei, vara cu arșițele nebune și toamna cu roadele bogate. Ionuț se transferase la liceu. Depunea tot efortul ca să fie printre primii, deși deja profesorii vorbeau între ei că reușita lui lasă de dorit: “Uite, a plecat maică-sa și s-a pus pe urechi, mă tem să nu să se lase cu totul”.
Avea o dorință nebună să o vadă sau să-i audă vocea dar… tăcere. Nici un mesaj de la ea deja de aproape 2 ani. O revedea doar în visul său în care răspundea la întrebarea lui :
„- Mamă, când te reîntorci?
- Degrabă dragul mamei, degrabă.”
Era sfârșitul verii, și hotărî să se ducă la bunei să vadă dacă s-au copt cireșii. Stătea cu buneii pe prispa casei când poștașul îl strigă pe bunel.
- Moș Nicolae, ai o scrisoare! E din Italia!
- Bunica! Bunelule! Am primit o scrisoare! E de la mama! – a început să strige Ionuț și o zbughi spre poartă către poștaș.
- Doamne, în sfârșit măcar o știre de la ea! Mare îți este mila, Dumnezeule, nu ai uitat de noi, rosti bunica și își făcu cruce.
- Ce se aude Marie? Ce scrisoare?
- E de la fata noastră!
S-au pus toți trei grămăjoara și bunica a luat plicul în mâni, tremura toata.
- Hai Marie, deschide.
Încet l-a deschis, în el se aflau trei foi mari scrise mărunt rând după rând. Bunica și-a pus ochelarii și a început sa citească:
“Buna dimineața sau Buna seara, cum v-a găsit mica mea scrisoare…”
Fiecare rând era recitit de 2-3 ori, în scrisoare erau amânunte despre călătoria fetei lor începând din seara cea cu viscol din februarie 1998. Acolo regăseai toate obstacolele, chinurile, răutatea unor oameni și mărinimia altora. Îi întreba cum la ei acasă, ce face băiatul și cum a finisat clasa 9. Cum cu sănătatea și dacă au semănat pământul. Bunelul stătea pe prispa casei. Asculta și plângea.
- Of draga tatei, unde te-ai dus?
Între timp bunica citea mai departe:
“Ah Doamne, Doamne ce-ai crezut
De m-ai făcut un om pe lume,
C-atâta scârbă am văzut
că toată zău, nici nu-o pot spune
În viața mea am întâlnit
Și dor cumplit, și multă jale
Și-acum mai am de suferit
Fiind de casă-n depărtare.
Mai bine mă făceai un pom,
Un pom frumos în Codrul verde,
Decât eram astăzi un om
Care de dor acum se pierde.
Mai bine mă făceai o stea,
Ce luminează sus în noapte
Decât eram o mamă-așa
De copilașul meu departe
Mai bine mă făceai un spic
Și eu rodeam mai multe boabe,
Și nu mă gândeam la nimic –
Așa doar spicului se cade.
De mă făceai un nor pe cer
Aduceam ploaie răcoroasă
Și nu eram un stranier
Fără de drepturi, fără casă
O păsărică de eram,
Tot mă-întorceam la cuib spre seară,
Cu puișorul meu dormeam,
Și dimineața zburam iarăși…
Un fir de iarbă să fi fost,
Tot înverzeam la mine-acasă,
Și nu veneam să-mi caut rost,
În țara asta, prea frumoasă.
Doamne, iertare eu doresc,
De toate ce ți-am spus anume.
Mă iartă și îți mulțumesc
Că m-ai făcut un om pe lume.”
Mai jos fata le scria că nu se poate întoarce, nu are documente și va sta ilegal, mai trebuie să stea și pentru că băiatul îi crește și trebuie să îi asigure un viitor. Transmitea salutari la toate neamurile și îi pupa dulce pe ei trei.
**********************************************************************************************
4 ani de la noaptea când ultima dată văzu silueta mamei Ionuț stătea în odaie și citea un ziar, auzi cum sună telefonul însă nu dori să se apropie. Auzi în coridor niște pași grăbiți care se îndreptau către telefon.
- Alo! Alo, cine este? Alo, Ileană tu ești? Doamne ce bucurie, Ionuț mama sună! Ileană cum la tine? Ionuț vin-o repede!
Auzind monologul doamnei, Ionuț tresări: Mama?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!