Aº vrea sã nu fi trecut degeaba prin viaþã. Ploaia care cade acum pe straºinã , pe geam ºi pe asfalt ºi care miroase a varã, aº vrea s-o fixez, sã rãmânã aici, pe foaia aceasta, ca o pânzã din cele fãcute sã nu piarã, ca sã trãiesc ºi eu cu ea, mereu, în fiecare din picãturile ei, ºi ea prin mine, sã trecem împreunã prin toate picãturile vieþilor care vor urma... ºi sã rãmânem aici, ca acum când îi ascult rostogolirea... ªi peste cincizeci - o sutã de ani, o fatã care nu va dormi ºi va asculta cum cade ploaia, cu alt rãsunet pe geam, altul pe straºinã ºi altfel de asfalt... de parcã ar fi mai multe ploi deodatã ºi fiecare ar vrea sã se facã ea singurã auzitã, sã se întrebe când a mai plouat aºa, de ce noapte îi aminteºte ploaia asta, de ce parfum, de ce tristeþe...?
Nu cumva ploaia asta am gãsit-o într-o carte? Cum se numea cartea? Cum se numea eroina? Îmi amintesc cã avea în ochi o neliniºte, o nostalgie ca a mea, cã era îndrãgostitã ca mine ºi adulmeca roua pãmântului ºi asculta rostogolirea grea a apei din jgheaburi. κi asculta singurãtatea.