poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1636 .



Spovedanie pentru invinsi !
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alterego ]

2001-12-03  |     | 



„… nu pot sa fiu altceva decat ceea ce sunt, nu-mi pot impune niciodata pe deplin dictatura ratiunii; raman ceea ce am fost dintotdeauna, un romantic, un visator, un EU autentic si nu unul modelat dupa gustul celor din jurul meu, indiferent care ar fi consecintele acestei optiuni. Sunt plin de defecte, o suma , si a încerca sa ma schimb presupune sa maschez raul din mine, caci eliminarea trasaturilor negative nu pot fi facuta oricat as încerca, pot fi cel mult controlate. Raul este mediul meu de viata, aici m-am nascut, aici am fost educat, aici traiesc si tot aici trebuie sa mor curand caci sunt un rebel; fara nici un drept am cerut perfectiunea, am aspirat spre lumina, spre bine, spre viata, spre oameni, spre prietenie, spre dragoste, spre Dumnezeu si… poate spre tine. Dar toate acestea sunt prea sus pentru mine, le-as murdari daca le-as atinge, mainile-mi sunt murdare de lacrimi, de sange, de noroi… Am încercat sa zbor, fara aripi, si m-am prabusit langa tine istovit; de ce mi-ai legat ranile daca acum ma alungi in noapte ? N-am sa mai zbor niciodata, locul meu nu e nicaieri, sunt un pribeag care isi cauta… oare ce ?… poate inima pierduta in incaierarea cu viata, poate visul de a fi un alt destin sau poate Nimicul ce-l culegem in fiecare zi din clipele ofilite ale timpului… Totul începe cu absenta; absenta unui drum, absenta unui gest, absenta unui gand, absenta unui sentiment, absenta unei flori, absenta unui suras, absenta unui Da, absenta unui Om… si toate aceste absente genereaza prabusirea ireversibila a vietii, a sufletului si a întregului univers. Pentru a crea absenta acceptam compromisuri, speram, cersim, plangem si cand ultimul rasarit isi asterne umbra peste noi, un trecator intarziat, cu sufletul plin de mila, acest dispret îndurerat, ne arunca ultimul ban pe care-l mai are in buzunar, Disperarea. In taina noptii, sub clar de luna, sarutam fericiti Disperarea, dar in zori suntem asediati de creditori nemilosi, suntem pusi sub judecata Adevarului. Ni se mai acorda o sansa, stim ca nu o sa ne mai foloseasca dar descoperim ca Disperarea e veninul sarpelui ce a ispitit-o pe Eva, venin mosteniti de toti pruncii ei. Atunci de ce ne-am bucurat cand trecatorul grabit si-a desartat avutul in bratele noastre ? Speram sa fim mai bogati ? Nu, doar faptul ca cineva ne-a acordat atentie, ca a întins o mana binevoitoare spre noi, ne-a facut sa credem ca suntem mai bogati decat curcubeul. Dar curand lacrimile din care s-a nascut curcubeul se usuca pe obrazul cersetorului care cu privirea in pamant si cu mana întinsa cauta o haina, o haina pentru sufletul sau; e singur si ii este frig, ii este foame si sete, este obosit de atata drum; nu stie de unde a plecat, nu mai vrea sa stie unde se afla si nici unde se va opri; el merge necontenit cu mana întinsa, cu capul plecat si si mai batran cu fiecare zi. Nu-l intrebati nimic despre el, nu va sti sa raspunda, a uitat de mult cine este si poate nu a stiut niciodata acest lucru. Daca îl vedeti vreodata zambind nu-l dojeniti; odata s-a urcat pe o creasta sa culeaga o floare de colt, a alunecat si si-a fracturat un picior (vedeti, si acum mai schiopateaza), atunci a inteles ca nu-i este ingaduit sa striveasca nobletea unei flori atat de rare. De aceea fiecarei flori el daruieste un zambet, un colt din micul sau suflet caci acesta este tot ce are. Nu-l invitati la masa, bucatele acestei lumi ii sunt straine lui, el e mereu flamand. Nu-l adapostiti cand ploua, ea e suspinul sfasietor al sufletului sau. E obosit, atat de obosit încat nu mai tine mana întinsa; oare s-a resemnat, nu mai vrea nimic ? Daca ai putea privi in sufletul lui te-ai îngrozi de ceea ce vezi, un loc permanent bantuit de cutremure, totul devastat, fiecare piatra s-a transformat in nisip sub pasii ignorantei umane. Nisipul poarta in inima sa o vesnica întrebare: „Ne e rusine sa ramanem oameni, candele aprinse intr-un rug al iubirii ? „, iar marea de lacrimi va sterge in curand aceasta întrebare fara a se afla raspunsul. Poate suntem robii egoismului, poate prietenia, iubirea sunt egoismul subtil si de aceea oamenii sunt izolati, singuri chiar si atunci cand idealurile lor par sa se contopeasca intr-un sublim sarut. De ce raspunsurile se dovedesc a fi doar alte intrebari ? De ce acordam superficialitatii ultimul cuvant ? De ce sunt o alta fata a cestei lumi ?… si nenumarate alte intrebari fara a capata raspuns. Poate sunt un las, poate n-ar fi trebuit sa ma nasc, poate lumea e un paradis si eu nu pot sa o inteleg… cand m-am nascut soarele apusese deja, era iarna, ger… poate am un suflet mic, atat de mic ca ar încape pe varful unui ac si atunci cei care mi-ar darui o farama din sufletul lor ar fi sufocati, as fi deci un asasin moral… aici ai totul, dincolo nimic… oare asa stau lucrurile ?… ce avem aici ? iluzii cersite ? crampeie de dezamagiri ? goana dupa vant ? sperante si agonii ?… dincolo… Nimic… dar care te accepta sa cum esti, idiot sau geniu, olog sau atlet, urat sau frumos, trist sau vesel, singur sau… Sperante, multe sperante, foarte multe sperante; iti deschizi sufletul, te încrezi intr-un fulger, dar ploaia pe care o astepti nu mai vine… Te simti tradat, un foc dogoritor iti parjoleste sufletul, cerul este plin de nori care refuza sa se reverse. Destinul iti este hotarat, n-ai cum sa scapi; jos e foc, sus sunt munti de apa. Dar poate totusi Providenta se va indura de tine, roaga-te sa fii o piatra, o stanca, renunta la suflet, la natura umana si poate vei fi crutat. Poate pe tine va creste o floare de colt ce va încanta privirea trecatorului, poate vei fi piatra funerara pe care va scrie „Aici se odihnesc doi straini” sau poate vei fi modelat de vant, cu trupul încovoiat, cu mana întinsa si te vei numi „Cersetorul”… Dar intre speranta si agonie este totusi o mica diferenta; eu nu mai pot spera, dar nici nu vreau sa alunec pe panta agoniei; ma voi resemna sa traiesc la portile mortii pentru a invata bucuria de nedescris de a trai; n-am sa mai pot iubi niciodata ca înainte, egoist, deoarece traiesc, vreau sa traiesti, viata sa poarte pecetea iubirii, iar moartea sa fii doar o aventura cruda si murdara. Vreau sa fiu „cersetorul” care isi ofera sufletul sau celor multi. Daca nu-l puteti primi, iertati-ma, altceva mai pretios nu am…”

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!