GHEORGHE CUCOȘ


AMERICA, O PUNTE CÃTRE LUME


















Editura CERMI
Iași, 2004






Dedic această carte soției mele Victoria care a avut răbdarea să asculte și înțelepciunea să creadă în mesajul ce-l transmit lumii.




CUVÂNT ÎNAINTE


Moto:
“Fii sigur că un stat în care nu există pedeapsă pentru neobrăzare și pentru libertatea de a face orice, sfârșește prin a se prăbuși”.
(Sofocle)
Evenimentele din Orientul Apropiat, din ultimii ani, au avut darul de a produce contradicții în lumea contemporană, contradicții cu urmări negative pentru țările implicate și nu numai. Sfârșitul războiului rece, consolidează pe scena politică a lumii o mare putere politică, economică și militară, Statele Unite ale Americii, țară hărăzită de istorie pentru a apăra libertatea și democrația în lume. Acest popor pare a fi uns de Dumnezeu în scopul coordonării lucrărilor de supraviețuire a omenirii.
Evenimentele din golf, care au suscitat interesul opiniei publice mondiale, atât cele din 1991 cât și cele din 2003 și au fost catalogate, în funcție de sursa din care proveneau, drept „război împotriva Irakului”, sau „agresiune împotriva unui stat independent”, „amestec în treburile interne” și așa mai departe, nu au decât o singură și clară denumire; ”Acțiune de înlăturare a unui regim dictatorial și terorist”.
Regimul dictatorial al lui Sadam Husein a făcut milioane de victime în rândul populației Irakului și Iranului, în perioada celor 10 ani de război și milioane de victime din rândul propriei populații, pe timp de pace. Acest regim a dus la înfometarea populației, într-una din cele mai bogate țări din lume, în timp ce clica de la putere se lăfăia într-o bogăție imorală. Politica dusă de acest clan punea în pericol securitatea lumii, iar eliminarea era singura soluție, după refuzul constant de a se supune rezoluțiilor ONU.
Greșeala din anul 1991, când s-a evitat suprimarea fizică a regimului, trebuia corectată și această corecție presupunea o nouă intervenție. Opoziția unor state față de o nouă intervenție, manifestațiile gălăgioase și uneori violente, precum și articolele virulente apărute într-o mare parte din publicațiile lumii, au dat impresia protejării unei dictaturi în dauna forțelor democratice. Această stare de lucru pune la îndoială valorile morale ale gândirii umane. Mai mult decât atât, se pune în discuție chiar moralitatea mass-media, una dintre cele mai mari realizări ale democrației, al cărui impact cu lumea a devenit vital. Mediatizarea excesivă și de multe ori tendențioasă a politicii antiamericane dusă de grupuri sau state, cu prilejul acțiunilor împotriva unei dictaturi criminale, prezintă numai latura informativă a mass-media. Suntem într-o lume plină de contraste, o lume în care la moartea lui Stalin, mulțimea venită în pelerinaj, precum la moaștele Sfintei Parascheva, se calcă în picioare pentru a atinge rămășițele celui mai mare asasin al tuturor timpurilor. Este aceeași lume, în care popoarele preferă dictatori sângeroși care aduc atâtea suferințe, în locul conducătorilor moderați care le pot aduce fericirea. În această lume în care valorile umane sunt contestate sau denaturate, rolul mass-media devine prioritar. Iubită și hulită, contestată și apreciată, de multe ori enervantă și tracasantă dar de cele mai multe ori utilă și, fără discuție, indispensabilă, această importantă pârghie a democrației tinde să devină amorală. Doar o parte, o mică parte, dar suficientă pentru a-și pune amprenta pe o populație și așa dispusă la extremism și care nu poate înțelege eforturile statelor responsabile pentru viitorul omenirii, din care și ea face parte. Mass-media, a patra putere în stat, trebuie să devină, pe lângă informativă, atribut pe care îl practică cu mult profesionalism, și selectivă, educativă, critică, dar nu în cele din urmă, responsabilă.
Regimul dictatorial al lui Sadam Husein trebuia eliminat și nu mai rămăsese decât o singură soluție, „forța”. Două state s-au implicat total în această acțiune; SUA și Marea Britanie și doi mari oameni, care riscau totul în caz de eșec, George W. Bush și Tony Blair. Numeroase state au susținut cu convingere, logistic, moral și material aceste acțiuni, altele au criticat vehement intervenția. Divergența de idei este recomandată în cele mai multe cazuri, dar acum aveam de-a face cu un caz de o mare gravitate și parcă nu mai era loc de polemică.
Acum, unul din cei doi protagoniști are mari probleme cu propria imagine, în propria lui țară, riscând mai mult decât fotoliul prezidențial. Această pierdere ar afecta în primul rând țara, dar și credința lumii în dreptate și moralitate, credința lumii în dreptatea socială. „Răul trebuie pedepsit, pentru a arăta lumii că răul nu este tolerat” spune Gabriel Iliceanu, în „Ușa interzisă”
Să ne amintim de contactele diplomatice, premergătoare celui de al II-lea război mondial, dintre reprezentanții Angliei, Franței și cei ai Germaniei lui Hitler, sau dintre primii și Moscova lui Stalin. De fiecare dată, diplomația aliaților era păcălită și manipulată fără rușine. Impotența diplomației primului ministru Neville Chamberlain a avut o mare contribuție la încheierea „Pactului de neagresiune Ribbentrop- Molotov” dintre Hitler și Stalin, la începerea și producerea celui de al doilea război mondial, cu toate urmările lui. De diplomația franceză nici nu mai poate fi vorba, a fost execrabilă. Atunci, o intervenție fermă a aliaților, ar fi putut salva lumea de atâtea suferințe. Ceea ce este de neînțeles astăzi este modul în care a reacționat lumea sau o parte a lumii, pentru evitarea unui posibil nou conflict mondial sau, pur și simplu, pentru eliminarea unui dictator odios.
Există un proverb izvorât din memoria popoarelor, „deșteptul învață din experiența sau greșelile altuia, pe când prostul nu învață nici din propriile sale greșeli”.
Cred că este vorba mai mult de o percepție eronată a valorilor morale sau de interese zonale, ceea ce ar fi destul de grav.
Astăzi, mai mult ca oricând, rezolvarea globală a problemelor lumii nu mai este o figură de stil, ci pur și simplu soluția existenței. În ceea ce privește „Drepturile Omului” și apărarea acestora, trebuie să mai medităm, fiindcă se pare că începem a apăra dictaturile și infractorii. O mulțime de oameni gălăgioși, violenți și brutali, urmăresc orice întâlnire la nivel înalt care are drept scop discutarea stării în care se găsește lumea. În încercarea lor de găsi soluții globale pentru o lume devenită tot mai mult globală, nu din vina cuiva, ci dintr-un mecanism firesc al evoluției umane, în loc să întâlnească o mass- meda critică, dar constructivă, care să transmită lumii rezultatele acestor întâlniri, găsesc această mulțime agresivă, care demonstrează pentru sau împotriva a ceva ce, cu siguranță, nici ei nu înțeleg. După cum se afirmă în declarații, această mulțime luptă pentru Drepturile Omului dar nu văd care ar fi aici drepturile încălcate.
Democrația începe să fie măcinată de atac la morală din partea unei categorii a populației lipsite de orice simț al valorii, pe de o parte, și pe de altă parte, de o secțiune a mass-media, mare amatoare de senzațional. Ce poate fi mai senzațional decât un oarecare student aducând injurii primului ministru britanic, tocmai într-o conferință de presă, privind un eveniment crucial pentru democrația lumii „eliminarea unei dictaturi”!
In loc să înfiereze acțiunea acestuia, presa îl salută ca pe un erou, iar mulțimea devine dezorientată, cea rațională, căci cealaltă, avidă de show, reacționează pe măsura înțelegerii sale, dacă înțelege ceva. „Plecând de la libertatea nelimitată se ajunge la despotismul nelimitat” scria Dostoevski în „Crimă și pedeapsă”. Norocul mare este că poporul englez, educat și cultivat, nu poate fi cumpărat cu aceste speculații cămătărești. Cred că s-a început a se confunda valorile umane și acest lucru este și periculos și jenant. Da! Acțiunea studentului putea fi într-adevăr eroică, dacă se petrecea în Irakul lui Sadam cu adresare la acesta, sau în oricare țară comunistă, înaintea desprinderii acestora din lagărul comunist, sau în orice țară totalitară. Atenție! Când democrațiile și libertatea scapă de sub control, pericolul poate deveni extrem de mare. „Nimic nu impune atâtea obligații individului ca libertatea” -spune Viekoslav Kaleb 1905- în „O scară și atât”. Se poate ajunge în scurt timp la dictatura mulțimii, pe care o mare parte a lumii a cunoscut-o deja și mulți o mai suportă și astăzi prin regimurile comuniste.
Toate aceste atacuri la adresa Americii și a valorilor sale precum și multe altele, m-au determinat să scriu aceste rânduri, ca o percepție pe care o are un om, dintr-o altă lume, despre miracolul american. Un om care, împreună
cu o mare parte dintre concetățeni săi, a așteptat timp de cincizeci de ani venirea americanilor. În copilăria noastră, rugăciunea de fiecare seară suna astfel, ”Dă, Doamne, sănătate (și înșiruiam pe toți cei dragi, părinți, frați, surori), Dă, Doamne, să vină americanii, și scapă-ne, Doamne, de bolșevici”! Aceeași rugăminte era spusă ori de câte ori intram în legătură cu Divinitatea și aceasta până într-o zi, când ne-am spus că Dumnezeu ne-a uitat. Nu ne-a uitat, dovadă că americanii au venit și sunt aici, așa cum i-am văzut cu ochii minții în tot acest timp de așteptare.
Dacă această carte va produce nevoia de meditație celor care sunt împinși pentru a produce răul, atunci rândurile de față nu au fost scrise degeaba.
Dacă această carte va trezi, în mintea celor dispuși să facă rău semenului, sentimentul de vinovăție în fața lui Dumnezeu dar și a oamenilor pentru faptele sale, atunci cartea chiar și-a atins scopul. O singură ură trebuie să guverneze lumea „ura împotriva răului”. Dar cum noțiunea de RÃU poate avea conotații diferite, laice sau religioase, Răul trebuie privit ca tot ce întinează OPERA LUI DUMNEZEU iar omul este creația supremă a Sa.

CAPITOLUL I

AMERICA, UN DAR AL LUI DUMNEZEU
„America nu este o națiune, este un adevărat dar Dumnezeiesc”

Toate religiile lumii sunt unanime în a prezenta existența umană ca un dar al unuia sau mai multor creatori ai universului și fiecare dintre ele au tendința de a-și prezenta propria divinitate ca fiind singurul adevăr absolut.
Efortul și bunul simț al unei concilieri nu poate să încapă în mintea îngustă a fanatismului religios. Ei căută cu înverșunare noi adepți și, pentru atragerea lor, sunt în stare să folosească cele mai controversate mijloace. Nu am nici o intenție de a aduce argumente pro sau contra în favoarea uneia sau alteia dintre religii. Vreau numai să dau o temă de gândire asupra răutăților acestei lumi: războaie, măceluri, genocid, instigații la violențe și violențe și tot ce a putut fi mai rău, multe dintre acestea fiind cauzate de înverșunarea cu care diferite religii și confesiuni religioase s-au confruntat de-a lungul timpului în numele unor „adevăruri” susținute de creatorii de discordii.
Și cum ar putea fi altfel, dacă la cârma acestor religii și confesiuni stau uneori interese meschine de putere și înavuțire, dar și octogenari, lipsiți de simțul realității, aleși pe viață.
În secolul al XIV-lea. scriitorul englez William Langland, privind această stare de lucruri, scria următoarele; „Când Sfânta Biserică a fost înzestrată, din bunătatea lui Constantin, cu pământ și arende, titluri nobiliare și servitori, romanii au auzit un înger strigând sus deasupra lor; >.
Prin darul lui Constantin, creștinismul a fost oficial întemeiat, dar și fatalmente compromis”. Citatul este valabil pentru toate religiile, argumentarea, poate, va veni la timpul potrivit.
Acum,… după trecerea secolelor sau a mileniilor, privind în urma noastră, găsim atâtea frumuseți lăsate de majoritatea religiilor, încât poți trece cu vederea sau chiar ierta toate păcatele, mai puțin crimele făcute în slujba religiilor și în numele Creatorului Unic. Numai că aceste frumuseți au fost făcute de o altă categorie de oameni, o categorie aparte, peste care Dumnezeu însuși și-a pus mâna Lui ocrotitoare.
Democratizarea laică a avut loc și continuă să aibă loc în numeroase țări ale lumii, cu toate contestările acestui sistem de guvernare, dar cu conștiința perfectabilității.
Calitatea vieții în aceste țări este evident superioară celor în care reformele politice nu-și au locul. Religiile trebuie să înceapă un vast program de democratizare și deschidere către lume, un program gorbaciovian „de glasnost și perestroica”. Ca primă dovadă a acestei deschideri trebuie să se permită ca mass-media să pătrundă în intimitatea și secretomania lor. Trebuie să aibă loc un adevărat Glasnost în sânul cofesiunilor religioase.
Mass-media, cea mai mare realizare a sistemelor democratice, cu toate păcatele ei, poate schimba atât percepția cât și metodele de lucru ale capilor religioși. Dar cum ar putea să pătrundă aceste idei într-o lume condusă de octogenari obosiți, care se consideră deținătorii unor adevăruri absolute! Bătrâni și măcinați de boli, de multe ori incapabili să slujească inteligibil, bolborosind fraze neînțelese cu pretenție de proorociri apocaliptice, acești conducători religioși nu fac altceva decât să întineze credința în Divinitate, singurul adevăr absolut al universului. Divinitatea Unică și Universală, acceptă fără rezerve și ură toate confesiunile pământului, cu singura condiție ca acestea să nu aducă daune operei Lui.
Indiferent cum vom numi această divinitate; Dumnezeu, Alah, Iahve, Buda sau în alt fel, El este Unicul și luptele ce au loc între reprezentanții religiilor nu sânt decât lupte fratricide.
Am început cu această divagare de la subiect, tocmai pentru a arăta că, America, acea întindere de pământ cuprinsă între cele două mari oceane, nu a fost un ținut uitat de Dumnezei, ci, din contra, un ținut pe care Dumnezeu a experimentat capacitatea omului de a supraviețui în cele mai diferite și vitrege condiții, creând valori și culturi la același nivel sau poate mai mari decât în zonele inițial populate.
Plecăm de la adevărul pe care mai devreme sau mai târziu religiile trebuie să-l adopte și anume existența unui singur Dumnezeu. Dumnezeul care nu vrea să dezbine ci să unească, Dumnezeul cel iubitor, nu cel care pedepsește, nu Dumnezeul răzbunător.
După ce Dumnezeu a făcut universul, a făcut și pământul cu toate cele necesare. A făcut Omul , ”după chipul și asemănarea Sa și pe femeie, cu nimic mai prejos decât bărbatul”. Omul este creația lui D-zeu. cu scopul de a stăpâni pământul și universul și pentru care a fost dotat, încă de la începuturi, cu o capacitate de cunoaștere nelimitată. Orice aluzie la pedeapsa lui Dumnezeu pentru cutezanța sa de a cunoaște cât mai mult din opera Lui este atât mincinoasă, cât și ignorantă. Religiile, începând să înțeleagă acest mesaj, ignorat și anatemizat în scrierile lor de-a lungul timpului și, pentru a nu deveni anacronice, încep să vină cu argumente conform cărora ele au fost întotdeauna deschise cunoașterii. Eronat și evident, prin atavismul de care nu pot scăpa cu toate strădaniile disperate ce le fac. Oamenii trebuie să cucerească nu numai pământul ci și universul, adică opera Lui Dumnezeu. De aceea el, Omul, a fost dotat încă de la început cu capacitate intelectuală, cu un organ al cunoașterii și înțelepciunii, „creierul”, corespunzător unei astfel de misiuni. A fost dotat cu capacitate de cunoaștere și acumulare proprie numai omului, deși la începuturi nu a fost dotat cu nici un fel de informație. Era precum un calculator extrem de performant, dar care nu avea introdus în memoria sa nici o informație, nici un program. Spre deosebire de calculator, care va primi aceste informații de la om, Omul începuturilor, trebuia să-și adune singur informațiile și să le transmită mai departe urmașilor. Un nou născut are înmagazinate în prezent informațiile genetice ale părinților săi, deci mai multe informații decât Omul începuturilor.
Pe parcursul istoriei omul a trebuit să parcurgă întregul traseu al cunoașterii, ajungând până în zilele noastre când capacitatea de ocupare și folosire a creierului uman este de aproximativ 10 %. De ce a trebuit să fie omul dotat cu o astfel de CAPACITATE? Ce trebuie să facă omul cu restul capacității acestui organ?. Ce folosințe i se mai pot da? Această întrebare are un răspuns sigur.
Un singur lucru are de făcut omul, să-și folosească capacitățile sale intelectuale pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu și opera Sa. Atât! Și acest lucru îl face omul de când a fost Creat. Faptul că sunt atâtea religii și confesiuni nu este o anomalie creată de Dumnezeu ci este modul și dimensiunea la care a ajuns omul să-l cunoască, să-l înțeleagă și să-l perceapă pe Dumnezeu și opera Sa. Diversificarea culturilor umane, este poate cea mai frumoasă activitate umană pe pământ. Pericolele care se abat asupra omului și asupra pământului, sunt alte dovezi și chiar obligații pentru ca între religii să existe înțelegere, cunoaștere și colaborare, fără ca esența fiecăreia să fie știrbită în vreun fel și pentru ca împreună să putem face față încercărilor la care vom fi și la care suntem continuu supuși. Încă un element trebuie să fie bine înțeles. Aceste încercări, greutățile, obstacolele și catastrofele cu care se confruntă lumea, nu sânt experimente sau pedepse ale Creatorului aruncate asupra omului, ci manifestări normale ale unui univers viu, în continuă stare de mișcare și schimbare.
În acest univers omul este trimis să-și arate capacitatea sa de supraviețuire și adaptare, precum și capacitatea de acumulare a noi și noi informații despre opera Divinității.
Deci, Dumnezeu a creat omul și l-a răspândit pe continentele vechi, mai puțin pe limba de pământ numită astăzi America; de Nord și de Sud și pe multe insule împrăștiate pe mările și oceanele lumii.
Spre sfârșitul ultimei glaciații, trăiau în zona de nord-est a Rusiei o populație nomadă de vânători, care, urmărind turmele de reni în deplasarea lor spre est, au pătruns prin Strâmtoarea Bering în noul continent, America. Retragerea chinuitoare a ghețarilor a făcut loc vieții care, în așteptarea ei de veacuri, a prins atâta energie încât a îndepărtat stratul dur și rece. Trecerea s-a făcut prin încercări succesive astfel că, la momentul apariției marelui obstacol, apa, între cele două porțiuni de uscat, o parte din populația nomadă devine captivă pe noul continent.
Această populație s-a deplasat ușor și continuu spre sud, necunoscuți de nimeni, la fel ca și pământul care-i găzduia.
Din ultimele investigații asupra populațiilor băștinașe antecolumbiene, au mai rezultat încă două căi de pătrundere a populației pe aceste pământuri. Una este „Calea africană”: populații negroide ajungeau pe litoralul brazilian, pornite din zona africii de sud pe mici ambarcațiuni, organizându-se aici în formațiuni tribale.
Alta este „Calea polineziană”: ambarcațiuni pornite din insulele polineziene ajung, purtate de curenți favorabili, pe plajele vestice ale Americii de Sud. După trecerea a mii de ani, aceste populații, care-și uitaseră de mult originile, formează organizații statale cu o cultură și o civilizație care a impresionat puternic primii europeni, trezind în ei dorința de acumulare și totodată de distrugere. Fără a cunoaște animalele de tracțiune, roata ca mijloc de mișcare și fierul, aceste populații ating nivele de cultură a cărei cercetare pun în dificultate științele moderne în domeniul cunoașterii.
Europa era în mare fierbere pentru găsirea de noi trasee, spre mirodeniile Indiei și spre manufacturile Chinei. Traseele pe uscat erau controlate de marele Imperiu Otoman care se extindea cu repeziciune. Ceea ce a urmat a fost firesc, pentru mentalitatea omului acelor vremi. Îndrăzneala și dorința de cunoaștere a omului dar și capacitatea sa atavică de distrugere, a dus la descoperirea noului continent și la distrugerea unei vaste culturi.



CAPITOLUL II

CONCHISTADORII

„Se fac multe crime în lume; dar,
poate, cea mai mare este, să
ucizi Dragostea”
Boleslav Prus - „Păpușa”

De ceva timp, mica Portugalie, condusă de Henric Navigatorul, organiza expediții de explorare și exploatare economică pe țărmurile vest africane. Astfel se ajunge încet, încet la extremitatea sudică a continentului. În același timp, o expediție portugheză face o călătorie de ocolire a Africii, de data aceasta pe ruta: Marea Mediterană, Marea Roșie, Africa răsăriteană, respectiv Etiopia, deschizând o nouă cale maritimă spre India. În 1498, Vasco da Gama ajunge pe coasta de vest a Indiei, pe ruta ocolitoare a Africii de Sud.
În 1492 ultimele fortărețe arabe, din Spania, sunt cucerite de conchistadorii spanioli care își obțin libertatea, după mai bine de 700 de ani de ocupație și lupte. Tânărul stat, vrea și el să ajungă la mirodeniile indiene, dar drumul maritim este blocat de portughezi.
Un calcul matematic eronat, dar și insistența unui om care lucra în numele Lui Dumnezeu, duce la cea mai mare descoperire a lumii. După unele calcule geodezice rezulta că distanța dintre Spania și Japonia, pe ruta continentală, era mult mai mare decât în realitate, ceea ce ducea la concluzia că Japonia, pe direcția vestică, se găsea la o distanță de cca. 1/3 din distanța reală.
Această eroare, îl determină pe tânărul navigator, Cristofor Columb, de origine încă controversată, să ceară coroanei Spaniei organizarea unei expediții pentru a ajunge în Indii, pe direcția vest. Așa se face că pe data de 12 octombrie 1492 expediția ajunge pe insula Guanahani (botezată San Salvador de spanioli).
În felul acesta, lumea veche, cu toate racilele ei, se întâlnește cu lumea nouă, o lume de vis și care, prin memoria ancestrală, aștepta venirea dinspre mare a unui zeu alb. Inocența acestor popoare a dus la pierzania lor. Spaniolii, uitând repede ce înseamnă să stai sub o stăpânire străină, își manifestă cu brutalitate prezența.
Veniseră în fond după mirodenii, iar acestea însemnau bogăție. Acumularea de bogății era tot ce-i interesa pe conchistadori. S-au scris biblioteci întregi despre acțiunile spaniolilor și nu mai este cazul să mai revin cu prezentarea aceste evenimente.
Mă simt totuși obligat să afirm, cu toată tăria, că intervenția spaniolilor asupra populației și culturii noilor teritorii a fost una dintre cele mai abjecte din toată istoria omenirii, iar urmările pot fi văzute și astăzi după sute de ani de la eliberarea statelor ce s-au format în zonă. Noua lume ce s-a format, de altfel de o frumusețe fizică și morală deosebită, are încă impregnat acel atavism corupător al anilor de măcel și nesiguranța ce vine din amintirile istoriei. Este nevoie de o terapie psihologică a populației la nivelul întregii regiuni afectată de cuceririle conchistadorilor, ca acestea să-și revină și o să pornească pe drumul nou al progresului și concilierii. Având în vedere calitatea oamenilor, acțiunea va fi o reușită.
Dar ceea ce este grav, în trecutul acestor evenimente, este modul cum spaniolii au scris aceste pagini de istorie. Soldații și prelații, cu o brutalitate de neimaginat, au măcelărit cele mai inocente și mai nobile popoare, care mai erau la acea vreme pe pământ. Totul s-a făcut în numele regelui și, culmea mârșăviei, în numele lui Dumnezeu.
Reprezentanții clerului catolic purtau în mâna stângă crucea, iar în cea dreaptă sabia, cu care nu ezitau să distrugă, să vandalizeze, să violeze și să măcelărească populația. Da! În mâna stângă ținea crucea, semnul distinct al creștinismului.
De sute de ori m-am tot întrebat, cum de a permis Dumnezeu un astfel de comportament, întrebarea mergând până la a mă îndoi de existența Lui. Într-un târziu, am găsit răspunsul.
Dumnezeu nu pedepsește omul cât este în viață, ci numai după ce el părăsește această lume. Abia atunci își va exercita prerogativele și va pedepsi sufletul. Până atunci, cei care trebuie să aducă dreptatea sunt tot oamenii, prin legile morale pe care trebuie să le producă. Dumnezeu a dat omului instrumentul, puterea de a produce legi și tot felul de regulamente pentru a păstra echilibru în lume. Europa, sfârșitului de secol XV și începutului de secol XVI, avea suficiente legi pentru a elimina aceste orori, dar acolo, departe de civilizația cunoscută de ei, spaniolii sperau că nu vor fi văzuți de nimeni. S-au înșelat! Au fost văzuți și înregistrați de cel mai important și mai imparțial for ”MEMORIA ISTORIEI”, care nu uită, chiar dacă iartă.
Cele două mari imperii, Imperiul Aztec și Imperiul Incas sunt distruse. Spaniolii dețineau zone întinse care cuprindeau sudul Mexicului, America Centrală și America de Sud, ajungând până în Filipine. Populația este sclavagizată și trebuie să muncească în minele vechi sau în cele noi, deschise de coloniști. Sclavia este precedată de jafuri, distrugeri și măceluri, la scara întregii zone ocupate. Spaniolii aduc o serie de epidemii, la care europenii deveniseră imuni, dar care erau mortale pentru populația autohtonă. Toate acestea au avut efecte catastrofale asupra băștinașilor, împiedecând totodată și creșterea demografică. Regresul demografic a îngrijorat autoritățile coloniale și pe cele spaniole. Această îngrijorare nu avea nimic moral, ci provenea din tema lipsei forței de muncă ieftină, care le aducea imense beneficii. Această îngrijorare a adus o oarecare îmbunătățire vieții populațiilor locale, dar a proliferat o nouă racilă în istoria acestui continent și anume comerțul cu sclavi negri.
De fapt, sclavia era legiferată din cele mai vechi timpuri, apărând ca un fapt acceptat de Creator, în toate religiile lumii.


Numele Lui Dumnezeu a fost folosit de om pentru cele mai abjecte acte ale sale, „legiferându-i” astfel actele criminale. O adevărată vânătoare de oameni s-a pornit în continentul negru, punând o nouă pată pe fața umanității.
Greu, foarte greu au părăsit spaniolii aceste locuri, aducătoare de mari beneficii, lăsând în urmă o populație tânără și dornică de libertate. Libertatea este obținută cu multă trudă și este umbrită de o cruntă corupție, fața hâdă a colonialismului.
Aceste minunate popoare vor reuși să depășească obstacolele istorice, printr-o nouă ordine mondială, ordine pe care mulți o critică, chiar înainte de a-i cunoaște regulamentele și țelurile.
Un imperiu format prin jaf și crime nu putea să dăinuie mult și nici n-a dăinuit. Spania va trece prin mari crize de morală și conștiință. Această epocă nefastă, la care se mai poate adăuga și inchiziția, care a măcinat societatea, a trecut.
Spania a dat lumii mulți oameni de valoare, fapt care a mai atenuat din păcatele strămoșilor.
Astăzi a primit o șansă, o mare șansă prin intrarea în rândul Europei Unite, o Europă democrată și prosperă. Dar de câte ori vom spune ”America Latină” ne vom gândi și la Spania și sperăm că va veni o vreme când acei copii ai Lumii Noi nu se vor mai bate pentru o bucată de pâine. Totul depinde de noi toți. În locul urii să construim dragostea.






CAPITOLUL III

NOILE STATE, AMERICA ȘI CANADA

„Nimic nu impune atâtea obligații
individului ca libertatea”
Veikoslav Kaleb
„O scară și atât”

În timp ce țări ca Spania și Portugalia își extindeau imperiul ducând o politică de jaf, vecinele lor, Anglie, Franța și Olanda, caută noi trasee pentru a ajunge în Indiile pline de mirodenii. Traseul nordic urmărește două direcții; spre nord vest și spre nord est . Traseul spre nord-est, practicat de englezi și olandezi, trebuia să treacă la nord de Peninsula Scandinavă. Spre mijlocul sec al XVI-lea. au descoperit un traseu hibrid, mare-uscat care a ajuns până la Moscova, punând bazele unor relații comerciale maritime anglo-ruse.
Traseul nord-vest a dus la descoperirea țărmurilor Canadei și a Americii de Nord. Aici se intră în legătură cu localnicii, pescari și vânători. Se dezvoltă un intens negoț cu blănuri. Este o mare diferență de mentalitate între invazia spaniolă și jaful asupra populației băștinașe și acest comerț liber practicat de noii veniți. Unii au ales calea jafului și a crimei, în timp ce ceilalți au ales calea negoțului. Totuși nu întotdeauna lucrurile s-au petrecut așa, evenimentele determinând de cele mai multe ori comportamentul.
Francezii navigau spre nord, englezii, pentru a nu le călca pe urme, navighează mai spre sud. Expedițiile celor două state investighează coasta de est a noului teritoriu. Condițiile vitrege de care se lovesc, nu sunt un impediment. Francezii reușesc să colonizeze malurile râului Sfântul Laurențiu, punând bazele Canadei de mai târziu.
Mai la sud, expediții engleze iau primele contacte cu băștinașii, vânători de animale și fondează primele colonii.
Contactele cu băștinașii n-au fost deloc întâlniri de curtoazie. Populații în mișcare continuă, demni în toată existența lor, băștinașii nu au cedat cu nimic presiunilor noilor veniți, opunându-se oricărei forme de îngrădire a libertăților, moștenite de mii de ani. Atât francezii, cât și englezii, veniseră cu gândul de a găsi, ocupa și lucra pământuri noi, smulse cu greu naturii vitrege și opoziției băștinașe. Era nevoie de oameni puternici și tenaci, iar exemplul băștinașilor i-a întărit și călăuzit.
S-au respectat, dar s-au confruntat dur, bărbătește, uneori poate peste limitele umanului. Au câștigat noii veniți, nu pentru că erau mai buni, ci pentru că erau mai mulți și mai bine echipați. Acolo, unde cele două popoare au depășit pragul de nesuportat al urii și s-au contopit în iubirea divină, au rezultat exemplare de care însuși Creatorul a fost mulțumit, mare parte dintre aceștia contribuind la istoria de mai târziu a țării.
Existența acestor popoare demonstrează odată în plus universalitatea lui Dumnezeu. Puteau fi găsite forme de viață complet diferite de cele din lumea veche, forme de inteligențe neinteligibile și totuși s-au întâlnit aceleași structuri, dar alte culturi, ca o răsfrângere a puterii Dumnezeiești pe pământ.
În această lume unică și totuși diversificată, în această lume de o bogăție culturală imensă, s-a format un nou popor, moștenind tenacitatea și cinstea localnicilor și inventivitatea și cunoștințele noilor veniți. Noii veniți, francezi și englezi deopotrivă, au început o muncă de cunoaștere și supunere a noilor pământuri, supunere care s-a dovedit a fi mult mai grea decât supunerea de popoare, dar mult mai rezistentă și bogată în timp. Poate tocmai îndărătnicia cu care li s-a opus pământul a dus la dragostea puternică pentru acesta. Francezii pornesc din prima lor bază, Quebec, fondată în 1608, spre vest și nord vest, englezii ceva mai la sud, din prima lor bază, Jamestown, fondată în 1607, spre vest și sud- vest. Cât paralelism! Natura s-a opus cu înverșunare ambilor pretendenți. Era suficientă prezența băștinașilor, care iubeau pământul și-l venera. Nu încercau să-i afecteze structura. Băștinașii nu au văzut cu ochi buni înaintarea noilor veniți și atunci când spațiul lor era în pericol reacționau energic, înfruntându-se. Dar majoritatea acestor confruntări au fost lupte corecte între bărbați puternici, iar respectul dintre combatanți nu a fost uitat.
A câștigat cel mai puternic, omul nou, a câștigat umanitatea. A câștigat Dumnezeu pariul cu El însuși, dar au pierdut băștinașii, fiindcă n-au știut să se adapteze schimbărilor. Savanții spun că a pierdut natura prin popularea forțată. Eu mă îndoiesc că ar fi adevărat. Natura este dată de Dumnezeu pe mâna omului care trebuie să o folosească cât mai bine. Cu câteva excepții așa a și fost folosită.
Cele două grupuri, francez și englez se adaptau la noile ținuturi și totul a fost bine, până când centrele lor de putere, Anglia și Franța, au intervenit. Astfel puterea și pământurile trec de la coroana Franței, la coroana Angliei.
O decizie înțeleaptă evită alte confruntări, peste cele deja trecute. Coloniștilor de origine franceză li se garantează „libertatea credinței și respectarea structurilor lor constituționale”. Acest eveniment se producea cu puțin timp înaintea războiului de independență.
Pretențiile coroanei britanice asupra coloniilor deveneau de nesuportat, fapt care a condus la un război de înlăturare a stăpânirii. Aici este al doilea element ca importanță din istoria Americii. Apare OMUL care va schimba din temelii gândirea închistată a societății umane, apare omul care renunță la niște prerogative în schimbul unei idei, ideea libertății, ideea egalității între oameni, ideea drepturilor acestora.
De aceea, aminteam, ceva mai sus, de efectul tenacității și verticalității băștinașilor. Noul popor a devenit conștient de valoarea lui și de valoarea în general a omului.
Apare conducătorul mesianic, care își va pune amprenta pe toată istoria de mai târziu a țării și a omenirii. Acesta este George Washington, general în armata americană în timpul Războiului de Independență, „comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei”. Solicitat să primească titlul de rege și America să devină regat, refuză. Crezul lui a fost lupta împotriva regalității și nu-și putea călca acest crez. A luptat pentru libertate și democrație și a refuzat orice oferte regaliste. A adoptat constituția Statelor Unite ale Americii, în 1787, care este în vigoare și astăzi, cu amendamente, în care se proclamă noul teritoriu „stat federal” și introduce sistemul prezidențial de guvernare, un președinte putând fi ales în cel mult două legislaturi. Este primul președinte al țării având bineînțeles două legislaturi, între 1789-1797. De aici, sau și de aici își va trage seva puternică noul stat, din curățenia morală a strămoșilor. Cei, care împietați această națiune, căutați în istoria modernă a omenirii cazuri asemănătoare. Aruncați o scurtă privire în Irakul decapitat de unul dintre cei mai cruzi dictatori, și veți vedea cum conducătorii religioși se bat pentru instaurarea unei dictaturi islamice. Adepți, există. Pericolul este extrem de mare pentru un popor care nu a cunoscut avantajele democrației și ale libertății. Acești conducători religioși și nu numai, vor o formă de guvernare, dar cu o singură condiție. Doar ei să conducă, considerând că adevărul este al lor și numai al lor. Mass-media trebuie să fie foarte atentă cum gestionează această criză. Aceasta nu ar trebui să alimenteze idei și concepții care ar pune în pericol o populație sărăcită, debusolată și îndoctrinată cu și de fanatismul religios.
Nu pot, în acest context să nu-mi amintesc despre Rusia lui Stalin, cel mai mare criminal al propriului popor pe care l-a cunoscut omenirea.
Prin politica sa de exterminare, au murit mai mulți conaționali în timp de pace, decât în timpul războiului, cca. șaizeci de milioane de oameni. 60 de milioane de oameni, pentru cei care nu acceptă cifra. Este 1/3 ( o treime ) din populația actuală a Rusiei. Și totuși la moartea lui, rușii și alții l-au jelit și s-au călcat în picioare pentru a ajunge la catafalc să-l atingă pe „TÃTUCU”. În această manifestare de dragoste bolnavă, s-au călcat în picioare și au murit striviți 1500 de oameni. Incredibil ! Victimele își jeleau călăul. Chiar mai mult, se jertfeau pentru el. Parcă am fi într-o tragedie antică grecească, dar la scară apocaliptică. Asasinul făcea victime și după moarte.
Acum, Rusia, care trece încet dar sigur spre o democrație adevărată, își crucifică salvatorul, Gorbaciov, și caută ieșirea din greutăți prin întoarcere la acel trecut funest. Ar trebui statuie de aur și să i se închine, căci acesta a fost trimisul lui Dumnezeu pentru a salva lumea de la un dezastru.
Dacă informația de mai sus am fi găsit-o într-una din plăcuțele de lut sumeriene, poate nu ne-am fi mirat, dar acum, în secolul al XXI-lea. și la o populație școlită, în marea ei parte, este într-adevăr incredibil și șocant în același timp.
Odată cu negarea lui Dumnezeu s-au schimbat și codul valorilor noastre morale. Copiii lui Alah, în loc să învețe preceptele umane ale profetului Mohamed, se străduiesc prin toate forțele să găsească în aceste scrieri sfinte, dezlegări pentru propriile lor crime și le pun în numele lui Alah și ale Profetului. Înființează școli superioare pentru a-și educa copii în spiritul urii și intoleranței și-n tot acest timp caută justificări și vinovați. Îi caută oriunde, numai în curtea lor nu. Nu se cunoaște încă nici un conducător religios care să înfiereze crimele produse în numele Profetului și ale lui Alah. Nu găsesc și nici nu vor găsi această dezlegare, căci Dumnezeu nu urăște omul, ci-l iubește, iar Profetul n-a putut face altfel, decât a voit Alah. Căutați-l pe Alah și rugați-vă pentru iertarea voastră, căci mare vă este păcatul. Primii care veți ajunge în infern veți fi voi, conducătorii religioși, care aveți obligația, prin scrierile sfinte, să stăviliți cruzimea și vărsarea de sânge nu s-o legiferați.
George Washington, a fost omul care a dat demnitate unui popor considerat, de coroană a fi de rang secundar. Dar nu a fost așa, o demonstrează istoria .
Reproducem un important document, care trebuie să fie stindardul democrațiilor lumii. „Declarația de Independență a coloniilor din America” din 4 iulie 1776. Aceasta poate fi considerată crezul omenirii și ar trebui spusă după fiecare rugăciune în limba și religia fiecăruia. Atunci când aceste cuvinte vor intra în conștiința lumii, atunci se va putea spune că am devenit independenți de meschinăriile trecutului, atunci vom putea fi considerați liberi de prejudecăți.
„CONSIDERÃM DE NETÃGÃDUIT ȘI EVIDENTE PRIN ELE ÎNSELE URMÃTOARELE: TOÞI OAMENII SUNT CREAÞI EGAL, SUNT ÎNZESTRAÞI DE CREATOR CU ANUMITE DREPTURI INALIENABILE; PRINTRE ACESTE DREPTURI SE NUMÃRÃ ÎN PRIMUL RÂND, VIAÞA, LIBERTATEA ȘI NÃZUINÞA SPRE FERICIRE; PENTRU A-ȘI ASIGURA EXERCITAREA ACESTOR DREPTURI , OAMENII ȘI-AU STABILIT GUVERNE, A CÃROR REALÃ AUTORITATE EMANÃ DIN CONSINÞÃMÂNTUL CELOR GUVERNAÞI! ORI DE CÂTE ORI O FORMÃ OARECARE DE GUVERNARE DEVINE VÃTÃMÃTOARE ACESTOR ÞELURI, POPORUL ARE DREPTUL DE A SCHIMBA SAU ABOLI ȘI DE A INSTITUI UN NOU GUVERN, STABILINDU-I BAZELE, PRINCIPIILE ȘI ORGANIZÂNDU-I ATRIBUÞIILE ÎN FORMELE PE CARE LE CONSIDERÃ CELE MAI ADECVATE PENTRU ASIGURAREA SECURITÃÞII ȘI FERICIRII SALE.”
La aproape 200 de ani după această declarație și după ce omenirea a suportat nenumărate traume printre care și cele două războaie mondiale, ADUNAREA GENERALÃ A O.N.U. din 10 decembrie 1948, a adoptat „DECLARAÞIA UNIVERSALÃ A DREPTURILOR OMULUI” care cuprinde enumerarea acestor drepturi, și care nu are elemente diferite de cele dinainte prezentate. Dar această declarație, nu a împiedicat săvârșirea a mii de victime. După cele 60 de milioane de victime ale lui Stalin, lagărul comunist a făcut poate încă pe atâtea. La acestea se pot adăuga și victimele din țările colaterale, unde s-a vrut, dar nu s-a reușit introducerea acestui odios sistem. Urmări ale acestui flagel sunt și acum în unele țări din America Latină și nu numai
Declarația a venit după acel cumplit Al Doilea Război Mondial, care a culminat cu Holocaustul evreilor. N-a avut nici un efect în țările comuniste, care, de fapt, nici nu au semnat această declarație, cu toate că erau membre și semnatare ale ONU.
Aș fi vrut să evit a pune în temă o problemă care mă frământă și poate ne frământă pe mulți și anume acest cataclism care s-a numit „Comunism” și care nu a fost destul de dezavuat. Este necesară interzicerea practicării acestei forme de politică, cel puțin până omenirea va fi pregătită a o adopta cu decență. Ororile din toate țările comuniste, foste și actuale, nu vor putea fi niciodată complet cunoscute și evaluate. Și, cu toate acestea, mai sunt țări sau grupuri care tânjesc după sistem. Prostie sau interese obscure?
Un statut aparte trebuie să acordăm Chinei, căreia nu mai trebuie să-i spunem comunistă și care este pe cale de crea o societate singura în măsură să țină în frâu un miliard și două sute de milioane de oameni. China este pe cale de a produce o nouă societate care trebuie luată cu toată seriozitatea în calcul și alăturată țărilor cu responsabilitate în lume.
În schimb, dinspre India se anunță un mare pericol. Diversitatea religioasă, o creștere demografică excesivă, sărăcia și nu în ultimul rând închistarea milenară în dogme și practici oculte, produc tensiuni care odată descătușate urmările devin imprevizibile.
Promulgată cu peste 200 ani înainte, Declarația de independență a Americii și-a făcut efectul pe parcursul secolelor. Cum nu putea scăpa de maladia sclavagismului negru, America s-a înfruptat din plin din acest pahar de otravă, mânjindu-și imaginea cu sângele unor făpturi la fel de nevinovate ca oricare altă rasă. A renunțat greu dar singură și-a revenit din acest coșmar. Imediat după declarația de independență, începând cu anul 1777 sclavia este eliminată treptat în statele nordice. Ultimul stat din America de Nord care mai deținea sclavi era New Yorkul, care s-a eliberat și el de această povară în 1827.
Deoarece sudul nu renunță la sclavie, se ajunge la un război fratricid, între nordul industrializat și sudul agricol, purtând denumirea de „Războiul de Secesiune”, 1861-1865.
Învinge BINELE, ca în povești, dar amprenta trecutului rămâne încă ani buni de aici înainte. Trebuiau distruse mentalități de mii de ani, interese, inerții. De ce de mii de ani? Deoarece sclavia este „legiferată” de toate cultele religioase, ca o poruncă divină. Iată încă o încercare de a transmite Divinității păcatele și erorile umane.
Dureros și greu a mai fost drumul spre o democrație reală și pentru echitate între oameni.
Abia în 1962 primul negru este admis ca student la Universitatea Mississippi. O manifestație antirasistă, chiar la instigarea guvernatorului statului, se termină cu morți și răniți. Dar precedentul s-a produs. Negrii vor fi admiși în institutele superioare de învățământ, spre marele câștig al umanității.
În 1963 președintele Statelor Unite John F. Kennedy, precursor al deschiderii și al democratizării, este asasinat.
În 1968 pastorul de culoare Martin Luther King, luptător pentru drepturile civile ale negrilor, este asasinat.
Grupuri de teroriști cu amprentă mistică, având o compoziție eterogenă, în numele unui ideal pe care nici ei nu-l pot înțelege, asasinează și înspăimântă lumea, albi și negri , deopotrivă. (Ex.”Cazul asasinului Charles Manson a cărei grupare se intitula „Iisus Christos”.)
Asasinate în rândul minorilor, produse de minori, este o altă pată neagră pe emblema strălucitoare a țării. „Metoda” a început să fie preluată și de alte țări democrate, când au văzut că măsurile nu sânt suficiente pentru a descuraja aceste acte inumane. Scriitorul român, Gabriel Iliceanu, spune în cartea sa „Ușa Interzisă”, „Răul trebuie pedepsit pentru a arăta lumii că răul nu este tolerat”.
Cu efort comun, din partea multor țări ale lumii, sclavia a fost eliminată parțial, dar nu eradicată. Astăzi există o sclavie modernă, la fel de periculoasă ca cea de acum două sute de ani, la fel de nocivă ca cea de acum două mii de ani. Prostituția și traficul de carne vie infectează lumea modernă.
Ideea pe care doresc s-o anticipez acum este influența negativă a religiilor, de toate nuanțele, în actul de democratizare și destindere în lume. În timp ce conducătorii laici au găsit calea spre dialog și conciliere, liderii religioși împreună cu mulțimea credincioșilor nu știu cum să se sfâșie mai mult.
Atingerea dimensiunilor actuale ale Americii a fost realizată prin câteva confruntări militare cu Mexicul și cumpărări efective de teritorii. Astfel, America celor 50 de state se realizează în anul 1898, prin pacea de la Paris, în urma războiului hispano-american, când se alipesc insulele Hawai.
Președintele James Monroe, prezintă în fața Congresului la 2.12.1823 doctrina care-i poartă numele, „Doctrina Monroe”. Din aceasta se desprind două importante idei: America exclude orice intervenție străină pe teritoriul propriu și în același timp se exprimă ca politică izolaționistă, prin care își afirmă neintervenția în treburile vreunei puteri europene.
Prima a fost respectată cu strictețe până în septembrie 2001, iar a doua a fost încălcată în două rânduri, ambele având drept scop salvarea civilizației europene, care era pusă în pericol de Germania nazistă și acoliții ei. Intervențiile ulterioare au avut ca scop stoparea comunismului.
Putem spune, fără pericolul de a greși, că, prin intervenția sa, America a salvat civilizația umană.



















CAPITOLUL IV

AMERICA PARTICIPANTÃ LA CELE DOUÃ RÃZBOAIE MONDIALE

„Arma politică cea mai bună este arma terorii. Cruzimea impune respect. Oamenii n-au decât să ne urască dacă vor. Noi nu le cerem dragoste, doar teamă…”
Himler - „Discurs adresat S.S. la Harcov –19 aprilie 1943

Europa începutului de secol XX este supusă unui val puternic de mișcări muncitorești, dirijate de o intelectualitate frustrată și umilită, ca tot poporul obligat să lucreze pentru o bucată de pâine. Puternica industrializare pornită din vestul Europei se întinde ușor spre est, atingând cu timiditate Uralii țarilor ruși. Exploatarea turbată a lucrătorilor și strângerea a tot mai mult capital în mâna unei minorități, precum și lipsa mijloacelor de trai pentru o mare parte a populației, agravează conflictele între clase, până la pericolul unei explozii. Exploatarea nu mai poate fi tolerată și revolta maselor răbufnește, la începutul secolului, în țara cea mai puțin pregătită pentru un astfel de eveniment, țara cu o conducere pronunțat autocratică și o mistică dualistă împărțită între Dumnezeu și Þar. Limita între cele două forțe era trasată numai când ultimul era înlocuit, natural sau forțat de factori umani.
A fost un început, a fost un semnal, neînțeles nici de cei direct afectați de fenomen, nici de cei vizați de drept și de fapt. Imperiul Rus, un uriaș cu picioarele de lut, primește un prim avertisment, pe care nu îl ia în seamă din ignoranță și oportunism. Un alt imperiu, cu picioarele de ceară, Austro-Ungaria, arogant și obtuz la tot ce însemna modernism, împreună cu nou venita la masa giganților Germania, nemulțumite, în prostia și îngâmfarea lor imperială, vor loc în cap de masă, la ospățul european pe care îl comandă. Refuzați de partenerii deja bine așezați din vreme, începe un funebru dans care va cuprinde lumea și care se va numi „Primul Război Mondial”. De ce primul? Era, ca și când deja erau pregătite următoarele, ceea ce lipsea fiind doar „invitațiile”. Un dans al morții cuprinde pământul, de la Vladivostok la Reykjavik, într-un foc de artificii aducător de moarte, suferințe și umilințe. Civilizația europeană era în mare pericol. Un strigăt de ajutor străbate Atlanticul ducând cu el un val mareic, al speranței. America primește mesajul și oscilează între datorie și angajamentul luat prin doctrina Monroe. Datoria primează și țara se înhamă la un război ucigător în care fii îi rămân pe pământ străin, fără a avea nimic comun cu acesta, decât istoria și străbunii. Ucigașii sunt înfrânți, imperiile cu picioare de ceară dispar în ceața vremii și o împărțire mai justă a bătrânului continent se produce.
În timpul acestor tragice evenimente, la adăpostul fluviilor de sânge care curgeau, în răsărit se năștea un monstru, zămislit dintr-un concubinaj vinovat de o istorie mult prea neglijentă. Nou născutul, însetat de sânge proaspăt, și cu un apetit precoce pentru cadavre, crește la adăpostul războiului nimicitor, neobservat și într-o ignorare vinovată.
Sfârșitul războiului găsește avortonul gata crescut și suficient de puternic pentru a înghiți noi și noi victime.
Lenin, tatăl natural, denaturat de Dumnezeu printr-o afecțiune cerebrală, stabilește linia criminală a avortonului, după care dispare în eternitate, mumificat de pruncul devenit între timp matur. Pruncul, alias comunismul leninist, nu pierde nimic din vigoare prin moartea profetului, învățăturile fiind preluate de apostolul care-l va depăși pe maestru.
Astfel, Stalin, ca adept credincios al leninismului, construiește un nou mit pe care, prin grija slugarnicilor ce-l înconjoară, îl transformă într-o religie laică, în care el era atât creatorul, profetul cât și diavolul. Ușor, ușor, trinitatea din ortodoxism va fi preluată de el, Tătucul.
O ură împotriva religiilor în general, provenită din adolescența lui de seminarist, devine mortală pentru tot ce însemna religie, iar distrugerea acesteia nu a mai fost decât o chestiune de timp. Handicapat fizic și psihic, tânărul seminarist a suportat din plin umilințele unui sistem învechit, corupt și anacronic, pe care l-a urât cu toată ființa lui, iar atunci când momentul s-a ivit a lovit cu atâta forță, încât structuri consolidate de sute de ani au fost distruse doar în câțiva.
O teamă mistică, venită din copilărie, îi ține trează conștiința, amuzându-se atunci când își supunea victimele, vechi camarazi și poate prieteni.
El era gruzin, nu rus și probabil acest element nu ar fi avut nici o importanță, căci oricum avea o structură de asasin. În alte condiții, probabil, ar fi devenit asasin în serie. Acum devenise un zeu, dar al răului. Analizând structura psihologică a acestui monstru cu chip de om, găsim câteva elemente caracteristice, care nu pot justifica dimensiunile răului făcut, dar pot fi constituite ca element de studiu.
Mic de stat, cu handicap fizic vizibil și cu handicap psihologic ascuns, era timid, taciturn, retras față de toți, nu dorea să aibă prieteni. Era mistic până la suferință, revelațiile lui aveau loc în cămăruța de la Kremlin, care-i ținea loc de tot și de toate. Era altarul mistic de unde porneau comenzile ucigașe. Aici își clocea „biblia” pe care apoi o trimetea poporului avid de credință. Nu era băutor, nici mare iubitor de mâncăruri și femei, am spune chiar din contra, dar îi făceau mare plăcere orgiile cu cei așa ziși apropiați, pe care-i urmărea demonic și-i cerceta ca într-un laborator cu profil psihologic. Studiul asupra apropiaților lui îi dădea o mare satisfacție, pe care și-o manifesta zgomotos și brutal, umilindu-și auditoriu prin remarcile lui mitocănești.
În afara acestui templu al creației sale diavolești, probabil că se simțea nesigur și vulnerabil și de aceea garda lui de pază era imensă. Nu se considera nemuritor, având conștiința propriei lui nimicnicii și pentru aceasta de multe ori grăbea evenimentele morbide pentru a nu pierde din spectacol. Era un spectator ideal al propriei lui piese dantești, pe care o savura cu satisfacție vampirică. Probabil erau singurele forme de excitate sexuală care-i dădeau cele mai mari satisfacții. După fiecare „baie de sânge” a foștilor lui camarazi și nu numai, își revenea ca dintr-o transă mistică, având dureri de cap produse de efortul dat de satisfacție.
Era modest în ochii mulțimii care-i divinizau opera însângerată, fără a înțelege nici scopul și nici mijloacele folosite, totul făcut aparent, pentru și în numele tinerei democrații populare și pentru apărarea unei democrații care era numită tocmai de făuritorii acesteia „Dictatura Proletară”. Sinistră denumire! Toate acțiunile criminale erau justificate de pericolul ce viza tânărul stat. Pericolul ar fi venit atât din interior, cât și din exterior. Acest continuu pericol, invocat la toate pogromurile care aveau loc, i-a ținut loc de lege și morală. Iar lumea l-a urmat ca într-o transă colectivă, mergând la abator, cu aceeași bucurie cu care cândva mergeau la biserică. Probabil a fost un magician, un iluzionist la scară planetară, căci numai printr-o telepatie în masă putea avea un efect atât de convingător. Urmându-l în transa provocată de drogul propriei lui forțe, se lăsau digerați cu o satisfacție proprie numai sinucigașilor. Era gruzin și-n copilăria lui funestă, a suportat frecvent umilința celui cotropit. Nu și-a uitat niciodată cotropitorul, pe care nu l-a iertat, iar răzbunarea a fost atât de cruntă încât nici zece războaie mondiale nu ar fi fost suficiente să-o egaleze. Cruntă și subtilă răzbunare, și pentru care, culmea ironiei, mai primea și înflăcărate mulțumiri și dovezi de iubire, dacă nu de teamă.
În timpul acestor sacrificii „religioase”, lumea liberă căuta explicații și justificări jertfelor aduse pe altarul comunismului, căuta înțelesul evenimentelor. Aceste căutări erau totuși răzlețe și nu beneficiau de o elită care ar fi putut da răspunsuri competente. Acești profesioniști erau preocupați de evenimentele din propriile țări. Ziariștii și reporterii lumii civilizate, cu puținele lor informații ce scăpau dincolo de granițe, făceau încercări timide pentru documentarea și informarea opiniei publice din țările lor. Odată pătrunși în țara minciunii ajunsă la statut de religie și a dezinformării ajunsă la nivel de știință, dezorientați și lipsiți de protecția democrațiilor pe care le-au lăsat dincolo de graniță, aceștia devin, de cele mai multe ori, victime sigure ale propriei lor neputințe. O parte, a cărei dimensiune nu va putea fi niciodată evaluată, se vinde precum iuda fariseilor, pe arginți care acum deveniseră ruble, iar o altă parte va fi manipulată în mod grosolan, de o structură care făcuse din acest procedeu artă și în același timp știință.
În acest contest de ambiguități bine puse la punct și strict controlate, informațiile care ajungeau la lumea de dincolo erau nu eronate, ci criminal deformate, prezentând o lume idilică, într-o evoluție pașnică, cu încercări violente din partea unor forțe reacționare, din interior și exterior, de a bloca această nouă și „dreaptă” societate. Noul organism format, avea și o denumire de generic, ”Lagărul socialist,” dat de vreun hâtru pus pe glume și care cu toate că în fond reprezenta esența societății, era primită cu satisfacție atât de puterea coruptă și corupătoare, cât și de o populație nătângă în credința ei vinovată. A trebuit să dispară Stalin, pentru ca aceste monstruozități să poată fi cunoscute de întreaga lume, cunoscute, dar nu dezavuate.
Odată cu dispariția lui fizică, opera odioasă nu dispare și continuă să facă victime. O mare de oameni veniți să-și conducă călăul, pe care însă nu-l renegau, ba chiar îl venerau ca pe un prea iubit conducător zeificat, pe ultimul lui drum, se calcă efectiv în picioare. Bilanțul fiind 1500 de morți și un număr imens de răniți, pe care nimeni nu s-a mai obosit să-i numere. Foamea de victime a dictatorului trece dincolo de moarte. Insistăm asupra acestui fapt pentru ca cititorul să-l analizeze cu propria sa conștiință.
Ne vom întoarce curând la acest asasin și la imperiul creat de el. Revenim acum la urgia care se apropie.
Dacă în privința contribuției hitlerismului și a fascismului la ororile lumii au fost scrise biblioteci de documente, comunismul stalinist, ca forță câștigătoare a războiului, a cam fost neglijat. Este bine, pentru acei care încă mai caută adevărul, cât și pentru cei care îl dețin, să stabilim cu claritate prerogativele acestei inimaginabile monstruozități, care a fost și este comunismul secolului XX. Aprecierile făcute asupra lor le vom analiza cu o altă ocazie.
Să ne întoarcem la războiul care stă să înceapă.
America, scârbită și retrasă jura, pentru a câta oară, să nu-și mai trimită fii la măcel, pentru cauza altor popoare. Europa, încă lingându-și rănile adânci de pe urma primului război, era în stare de șoc. Din această stare nu va putea ieși prea curând. Un nou măcel, ce se contura la orizontul nu prea îndepărtat, nu a fost intuit. O seamă de diplomați obtuzi plecați din Londra sau Paris erau tratați ca niște copii handicapați de un nou lider a lui Lucifer. Hitler, cu o putere demonică de convingere, hipnotizează un întreg popor, care-l urmează parcă orbit de „astrul” întunecat. Toate națiunile sunt vinovate pentru că având propriile lor probleme, le-au dat timp și sevă celor doi monștri să-și continue propriile lor politici. În timp ce Moscova își devora copiii, Berlinul alimenta cu speranțe de răzbunare un popor frustrat de propriile lui ambiții.
Diplomația vestului democrat ducea lupte timide pentru oprirea celor doi monștri și dirijarea imenselor forțe de distrugere spre cauze mai bune, dar n-au avut nici abilitatea și nici forța necesară în fața acestor monștri devoratori de iluzii. Într-un final, de altfel așteptat de o lume rațională, (dar cine mai era rațional în acele timpuri), dezastrul s-a produs și cei doi monștri și-au dat mâna. Pactul de neagresiune dintre Hitler și Stalin a fost semnat în mod secret. Din acel moment, lumea civilizată era ca și pierdută. America asista neputincioasă la dezastrul ce se apropia cu viteză.
Compromisurile de nepermis ale diplomaților vestului și impotența diplomatică a acestora au avut un rol important în desfășurarea evenimentelor ce vor urma. Unde se găseau atunci gălăgioșii luptători pentru pace, unde se găseau reporterii care puteau schimba timiditatea propriilor lor diplomați în luptători adevărați pentru drepturile omului?
Citez o analiză mai mult decât pertinentă a lui Jacques de Launay din cartea-document „Mari Decizii ale celui de al doilea război mondial”.
„Planurile lor pentru dezlănțuirea unui război mondial, în urma căruia trebuiau să-și atingă țelurile, au fost – din nefericire - înlesnite de politica mioapă a unor guverne care au crezut că, prin concesii sau chiar complicitate cu agresorii, își vor feri țările lor de poftele sau loviturile acestora din urmă sau vor realiza anumite foloase… Politica de conciliere, desfășurată de Marea Britanie și Franța față de Reich-ul lui Hitler și Italia lui Mussolini, inaugurată prin „Pacea celor patru” din 15 iulie 1933 (eșuat în bună măsură ca urmare a opoziției manifestate de Mica Înțelegere) și încununată rușinos prin Acordul de la Munchen (29 septembrie 1938), care sacrifica Cehoslovacia, nu a putut salva nici Franța, nici Marea Britanie, de loviturile foștilor lor parteneri de înțelegeri în detrimentul independenței, integrității și securității altor popoare. Dacă ar fi să se scrie o lucrare dedicată marilor decizii ale perioadei interbelice, ea ar fi desigur jalonată de aceste cedări și abandonări fatale care au netezit drumul agresorilor spre declanșarea marii conflagrații, de la care așteptau realizarea obiectivelor lor.”
Memoria istoriei prezintă atât de multe exemple de cedare vinovată în fața inamicului, cu urmări catastrofale pentru toți, încât mă întreb: DE CE NU ÎNVÃÞÃM ODATÃ DIN ACEST TRECUT PENTRU A NU MAI SUFERI ÎN VIITOR.?
De cele mai multe ori diplomați de mare calibru, școliți la cele mai mari universități și câștigători a numeroase premii și medalii, clachează în fața unor dictatori cvasianalfabeți, dar șireți, și având în sânge diplomația străzii și a forței. Așa s-a întâmplat și cu Hitler, așa s-a întâmplat și cu Stalin, așa s-a întâmplat și cu Sadam Husein și așa se va întâmpla mereu, dacă acești diplomați nu vor fi sprijiniți de o mass-media progresistă și nu intimidați de manifestări aberante.
Insistăm, pentru ca mesajul să poată fi bine înțeles. Mass-media, cel mai minunat produs al democrației, iubit dar și hulit și enervant, dar deosebit de util, nu a putut face nimic, nici în ce privește evenimentele interne ale Moscovei, unde drepturile omului erau nu încălcate, ci asasinate, o dată cu milioanele de victime ale stalinismului, nici în Berlinul care pregătea un adevărat măcel omenirii și eliminarea unui popor aparținând celei mai vechi civilizații, evreii. Mass-media poate fi utilă și trebuie să fie utilă în țările democrate, arătând constant și fără odihnă încălcările ce se fac în lumea dictaturii, încălcări care, de cele mai multe ori, nu sunt percepute ca atare de lumea lor. În propriile democrații mass-media trebuie să monitorizeze cu competență și responsabilitate activitatea guvernanților.
Revenim la cei doi monștri care își dau mâna. Măcelul începe. Vestul Europei este măturat într-o defilare wagneriană. Monstrul de la răsărit își mijește mustața lui stufoasă în așteptare slăbirii forțelor adverse, vizând momentul prielnic pentru a-și ataca partenerul, pe care îl și vedea victimă sigură. Monstrul de pe Rin, își mijește și el mustăcioara, așteptând momentul prielnic pentru a-și întoarce privirea spre răsărit. Așteptau ca doi ulii, să-și ia prin surprindere partenerul, devenit adversar, fără a anticipa o ripostă din partea acestuia. America așteaptă, așteaptă momentul prielnic care s-o scoată din capcana propriilor ei impuneri, propriilor ei exigențe. Europa trebuia ajutată nu numai logistic ci și efectiv, altfel putea fi prea târziu. Europenii speră, așteaptă, se roagă pentru ca America să vină să-i mai ajute o dată, măcar o dată. Europa avea nevoie de ajutor. Europa se sufoca în propria ei cultură și civilizație.
Neprevăzutul, prevăzut se produce. Pe 22 iunie 1941 Hitler atacă imperiul lui Stalin, găsindu-l pe acesta descoperit. Giganții se confruntă apocaliptic. Se deschide un nou front care duce la micșorarea presiunii ce apăsa asupra singurei țări care mai rezista, Anglia. Scump trebuie să plătească poporul englez nesăbuința conducătorilor lor politici.
Pe 8 decembrie 1941 se produce al doilea eveniment, care scoate America de sub propriul jurământ. Japonezii atacă Pearl Harbour-ul și America declară război atât Japoniei, cât și Germaniei. Soarta războiului era de acum pecetluită. Totul era legat de timp, timp în care fii Americii își dădeau încă o dată viața, departe de țară și pentru probleme care nu erau ale lor.
Încă o dată Europa a avut nevoie de acest sprijin și de jertfele poporului american. Și va mai avea. America luptă pe două mari fronturi, fiindcă în estul îndepărtat, uitat de civilizația europeană s-a născut un monstru galben, de o ferocitate fără precedent. Acest monstru a avut nesăbuința de a trezi din somn pe bătrânul urs John, care hiberna. Odată trezit, furia lui a fost fără margini și răzbunarea cumplită. Războiul s-a sfârșit. Bilanț catastrofal. Cifrele nu înseamnă decât o statistică seacă de numere și evenimente, dar ce-a fost în realitate și ce urmări a avut acest măcel mondial este de neînchipuit, într-o lume care se vrea a fi morală. Nici o religie nu se consideră a fi vinovate de acest dezastru. Neimplicarea lor în a împiedica acest tăvălug de distrugere în masă a fost, poate, determinată. Nimplicare! nici cum. Vaticanul a contribuit din plin la suplimentul de victime în rândul unor populații care nu aveau aceleași convingeri religioase cu ei. Practică de prea multe ori folosită pentru a nu abuza de ea și în acest dezmăț sângeros. Peste câteva decenii, în plină încercare de reabilitate a imaginii șifonate Vaticanul își va arăta încă odată fața hidoasă, intervenind discret dar eficient în pregătirea și consolidarea măcelului iugoslav.
Vom prezenta totuși urmările războiului, după „Istoria Secolului XX” –autori Pierre Milza și Serge Berstein. Lumea trebuie să nu uite ce s-a întâmplat, pentru a nu se mai repeta niciodată o catastrofă asemănătoare. Iar când mai apar alți monștri, precum Sadam Husein, Milosevici, Alja Izetbegovici, Franjo Tudjman și mulți, mulți alții, să nu precupețim nici un efort pentru încriminarea faptelor lor și să nu adormim până ce dictatorul nu dispare fizic, cu toată structura lui. In aceste cazuri, inerția înseamnă crimă, acțiunea de eliminare a acestor monștri este legitimată până și de Creator. În același timp trebuie să și iertăm, pentru ca împreună să putem cunoaște opera lui Dumnezeu. Dar să nu uităm!
Iată cifrele reci și seci, așa cum sânt ele prezentate; morți-cinzeci de milioane, dintre care o mare parte sunt civili, persoane strămutate în timpul războiului, din rațiuni politice sau rasiale - treizeci de milioane. Șocul psihologic și moral datorat exterminării evreilor și a bombardamentelor atomice asupra Japoniei, întrețin un sentiment de sfârșit al civilizației, de „apocalipsă”.
Distrugeri materiale considerabile. Războiul a înghițit o mie de miliarde de dolari. Creșterea inflației și a prețurilor a devenit exponențială. Iarăși cifre seci care spun mult doar pentru specialiști. Pentru a ne putea imagina dimensiunea acestei distrugeri, dăm un singur exemplu: în agricultură se trecuse la muncă cu mijloacele vechi de peste o sută de ani. Astăzi, pentru multe țări ale lumii, această informație nu spune nimic, practicile fiind aceleași ca acum câteva sute de ani. Orașele arătau ca după cutremurul din Turcia din 17 august 1999, evenimente filmate de toate televiziunea din lume, sau ca după cutremurul din Armenia din 8 decembrie 1988, când au fost uciși 100000 de oameni lăsând cca. un milion fără locuințe, de asemenea, imagini date pe posturile de televiziune. Și totuși, după aceste cutremure se mai văd case întregi, acele care au fost bine construite. După bombardamente, NU!
Ca un element pozitiv, se poate vorbi de intensificarea mișcărilor naționaliste, apărute în imperiile coloniale, care, în timp au și dus la eliberarea și independența acestora, cu efecte dintre cele mai neprevăzute. Dar marea majoritate a lumii, proaspăt eliberată, nu a știut și nici astăzi nu știe, ce să facă cu libertatea. Era prea mare sărăcia. Și totuși „LIBERTATEA” este un atribut dat de Dumnezeu omului. Pentru o responsabilitate în libertate este nevoie de o libertate responsabilă.
Milioane de victime sunt în lagărele de concentrare naziste unde dispar aproximativ șase milioane de evrei. Numărul total al victimelor războiului, pe țări este următorul;
URSS, 20 de milioane de morți (dintre care jumătate civili), ceea ce înseamnă 10% din întreaga populație. Comparați această cifră cu 60 de milioane de morți ( morții lui Stalin) în timp de pace.
Polonia, 5,8 milioane de morți – 15 % din populație.
Iugoslavia, 1,5 milioane de morți, dintre care 1,2 milioane civili. Aici au contribuit și Croații cu aproape 700.000 victime.
Belgia, Olanda, Norvegia, câteva zeci de mii.
Franța, 600000 de dispăruți, dintre care 400000 civili.
Italia , 75000 soldați și 380000 civili.
Germania, 6 milioane de morți, din care 3 milioane de soldați dispăruți în est.
China, pierderile au fost evaluate la 6-8 milioane de morți.
Japonia 3 milioane dintre care 300000 civili și lista poate continua.
Cât de seci pot fi aceste cifre, parcă ar fi un bilanț contabil cu numere de articole ce au fost necorespunzătoare din punct de vedere calitativ sau rezultatele unui recensământ al populației. Și totuși, câtă suferință este în spatele acestor cifre nimeni nu poate spune, nici chiar cei direct implicați, nevoiți să uite coșmarul, pentru a-și putea continua existența.
O ultimă observație este demnă de a fi prezentată și poate arăta dimensiunea morală a conflictului. „Știința însăși s-a pus în serviciul holocaustului. Dacă savanții atomiști s-au înspăimântat, după apocalipsa nucleară (60 mii morți la Hiroshima și 40 mii la Nagasaki), nici o remușcare nu pare să fi cuprins în treacăt pe „medicii morții”, care s-au pretat, în lagărele de exterminare, la experiențe monstruoase (rezistența la frig, manipulări genetice etc….) asupra cobailor lor „umani”, nici inginerii chimiști inventatori ai gazului „Cyclon B” folosit în camerele de gazare”, în lagărele morții, gaz folosit împotriva a zeci de milioane de oameni.
Fiecare om conștient de cele petrecute trebuie să tragă propriile lui concluzii, ca un exercițiu de morală și conștiință al fiecăruia.
Războiul ia sfârșit. Lumea este împărțită în două mari zone de influență: lumea capitalistă și lumea comunistă, intrată (obligată) sub influența URSS-ului. Armata roșie, ajutată de material de război american și împinsă din spate de KGB-iști înarmați, reușește până la capitularea Germaniei să pătrundă puternic în trupul Europei măcinată și hăcuită.
La „Conferința de la Ialta”, din 4-11 februarie 1945, se împarte lumea în zone de influență.
Winston Churchill, având mari probleme în propria lui țară, distrusă de pe urma războiului și Roosevelt bolnav, n- au avut puterea să opună rezistență unui Stalin în plină formă, care dictează împărțirea lumii și a Europei. Singura luptă care s-a dat a fost pentru Grecia, pe care nici unul nu doreau să o cedeze. Grecii au fost la un pas de a ajunge sub influența lui Stalin, atât prin conjunctura războiului, cât și prin acțiunile comuniștilor greci.
În schimbul Greciei, Stalin a luat toată Europa de est, care cuprindea și o parte din Germania, ce devine comunistă.
A apărut suspiciunea că cei doi au vândut rușilor Europa de est. Acum, după toți acești ani de suferințe fizice, psihice și morale, putem spune, noi, cei care am suferit, că nu a fost nici o trădare, americanii nu au putut obține mai mult. La sfârșitul războiului, Armata Roșie devenise una dintre cele mai puternice armate din lume, cu care numai americanii se mai puteau compara. Nu mai punem în discuție că la puțin timp, prin spionaj, rușii produc și bomba atomică. Din acel moment, datele problemei se schimbă radical. Important este că nu s-a putut face mai mult pentru restul Europei.
La sfârșitul războiului, omenirea este în comă profundă. Economic, singura țară care a ieșit în câștig a fost Statele Unite ale Americii, a cărei contribuție la victoria asupra Germaniei și Japoniei a fost esențială.





CAPITOLUL V

CIUMA ROȘIE ÎN EXPANSIUNE

„Oamenii fac rău cu ușurință altora,
crezând poate, că așa vor scăpa ei”.
Anatoli Rîbacov „Copiii din Arbat”


La sfârșitul războiului, toate țările se află într-o sărăcie totală.
În Europa, țările de sub ocupație sovietică sunt forțate să instaureze regimuri comuniste după modelul stalinist.
Restul țărilor, rămase sub influență occidentală, sunt cuprinse de un curent de stânga, curent care are drept efect promovarea partidelor comuniste în structuri de conducere guvernamentală. Sărăcite de atâta război, obosite să-și tot plângă morții, popoarele privesc cu nădejde spre răsăritul stalinist, fără a putea distinge pericolele ascunse printr-o politică bine dirijată de puterea sovietică. În mare parte aveau și dreptate. Guvernele interbelice le-au dezamăgit. Economiile construite într-un capitalism barbar nu asigurau lucrătorilor garanțiile unei vieți decente, aceștia refugiindu-se în iluzia comunistă, bine mascată de minciună.
Un curent de libertate străbate lumea colonială care, contribuind și ea la victoria în război, a prins gustul libertății. Din Africa până-n Filipine, statele pornesc o adevărată cursă pentru independență. Formarea statelor după cel de Al Doilea Război Mondial, prin desființarea imperiilor coloniale și dorința lor de libertate, a adus și conflicte cu țările coloniale, conflicte care uneori s-au transformat în războaie sângeroase.
Pentru alte țări, a căror eliberare s-a produs fără conflicte, libertatea a determinat o serie de frământări, interne și externe, cu efecte dezastruoase, umane, sociale, politice și economice, dar mai ales morale.
Aceste state sunt debusolate, își caută direcția, identitatea.
Un fenomen asemănător s-a produs și în Europa Evului Mediu, după destrămarea Imperiului Roman de Apus.
Neștiind ce să facă cu libertatea obținută, statele nou formate sau în formare, luptau pentru putere și autonomie. Acestor organizații statale le-au trebuit sute de ani până la închegarea statelor naționale, sute de ani de frământări în condițiile unei existențe și experiențe medievale.
Visul lui Stalin, referitor le victoria comunismului în lume, începe să prindă viață.
Emisari ai comunismului sovietic erau infiltrați, ca niște adevărați profeți ai răului, încă dinainte de război, în mai toate țările, prin partidele comuniste proprii, care, necunoscând adevărata față a acestuia, îl considera drept singura soluție la problemele grave pe care le aveau.
Stalin devenise un adevărat „Mesia” pentru această categorie de „credincioși”. Prin „Documentele partidului comunist” se puneau bazele unei „biblii” ca element de referință pentru noua religie, „cea roșie”.
Mai mult decât atât, partidele comuniste ce s-au format aveau tendința de a lupta contra intereselor țărilor lor, în avantajul, și pentru comunismul sovietic.
S-a crezut un timp că unii conducători ai acestor partide au fost cumpărați de sovietici, în parte s-ar putea, dar, în general, lumea credea cu adevărat în aceste doctrine, mulți luptând cu convingere pentru niște idealuri care nu se vor împlini niciodată și care nu au fost niciodată ale lor.
Mareea comunistă acoperea din ce în ce mai mult spațiu.
Contrar înțelegerilor avute între cei trei, împărțirea lumii în zone de influență nu era un fapt împlinit.
Statele Europei de est, în care se găseau trupe sovietice la sfârșitul războiului, erau definitiv sub influența comunismului de tip stalinist, în afară de Grecia, datorită insistenței lui Churchill și Roosevelt.
Influența Uniunii Sovietice în aceste țări a fost catastrofală, atât din punct de vedere economic, politic, social dar mai ales moral, la nivelul căruia sau produs cele mai mari stricăciuni în timp.
Expresia „efecte morale” va fi des folosită, fiindcă daunele cele mai mari au fost făcute la acest nivel, cel moral, căruia i-au trebuit sute și mii de ani pentru a se forma și numai câțiva pentru a fi distrus. Această distrugere va deveni evidentă o dată cu destrămarea sistemului comunist în Europa, dar, până atunci, mai avem destulă cale de parcurs împreună și nu din cea mai plăcută. Amintirea răului nu aduce niciodată bucurie celor care îl invocă, iar uitarea ne poate aduce, nu amintiri scabroase, ci revenirea brutală la origini.
Izolarea țărilor intrate sub influența sovietică devenea tot mai concretă. Inițiativele americane, de scoatere a lumii din sărăcia în care războiul le dusese, sunt refuzate de Moscova, refuz ce este preluat și de noii sateliți. Singura care-și creează o strategie economică proprie este Iugoslavia lui Tito, care reușește ieșirea de sub influența lui sovietică. Stalin, în afară de a spumega de furie, nu avea alt mod de a-și arăta neputința.
O acțiune concertată dirijată din Moscova, se pornește împotriva lui Tito care rezistă și, în scurt timp, economia Jugoslaviei devine visul multor comuniști care au reușit să o cunoască.
Stalin refuză Planul Marshall care, bineînțeles, este refuzat și de țările satelite intrate în sfera de influență sovietică. Stalin refuză adoptarea „Declarației Universale a Drepturilor Omului” și bineînțeles, refuzul este adoptat și de statele satelite. O dată cu instalarea la putere a partidelor comuniste, situație creată printr-o fraudă electorală de proporții în toate aceste țări sub ocupație sovietică, toate drepturile și libertățile câștigate de-a lungul istoriei sunt abolite. Capii partidelor politice din opoziție sunt aruncați în închisori, mare parte din ei fiind condamnați la moarte iar o parte pierind în aceste închisori de exterminare. Cultele religioase sunt decapitate, închisorile fiind pline de preoți de toate confesiunile și toate religiile. Are loc naționalizarea industriei. Patronii și conducătorii acestor întreprinderi sunt de asemenea, închiși, mulți din ei pierzându-și viața. În fruntea acestor întreprinderi sunt așezați indivizi care n-au nici o legătură cu organizarea unei economii, doar cel mult cu organizarea de manifestații de destabilizare, așa-numite „revoluționare”. Aceste măsuri abuzive aduc, în scurt timp, unitățile industriale la colaps economic.
În același timp, economiile din țările vest europene, beneficiind de ajutor american, dat prin planul Marshall, și de un management corespunzător, își revin din colapsul economic de după război. Una din promisiunile făcute de comuniștii din toate țările a fost împroprietărirea țăranilor, împroprietărire ce a avut loc imediat după război, fapt ce a creat o oarecare satisfacție în rândul acestei categorii sociale. Prin această împroprietărire, comuniștii și-au atras o bună parte din populație. Numai că, la scurt timp după această acțiune, are loc colectivizarea pământurilor, cu excepția Poloniei și Ungariei, unde fenomenul a fost redus ca dimensiune. Colectivizarea a avut drept urmare o criză acută în agricultură din care nu s-a ieșit nici până acum, la mulți ani de economie de piață. Încă înainte de această colectivizare au fost desființate moșiile, iar moșierii prinși în țară au înfundat pușcăriile. Urmând modelul sovietic, micii proprietari de pământuri, sânt denumiți „chiaburi” și, după o campanie de denigrare și marginalizare, li se confiscă pământul și ei sânt îngrămădiți în pușcăriile comuniste, deja neîncăpătoare, pline de intelectuali, industriași, preoți etc.
Cine erau acești „chiaburi”? Aceștia nu erau decât pătura mijlocie a satelor care reprezenta baza agriculturii din țările respective. În acest fel a fost decapitată baza proprietăților agricole. Acestea au fost înlocuite cu Cooperative Agricole de Producție, unități a căror ineficiență a fost evidentă până la desființarea lor. Ineficiența s-a datorat lipsei de interes, țăranul nefiind proprietar, deci neinteresat. La aceasta s-a mai adăugat și proasta organizare, de către cei îndrituiți. Elementul principal al acestei ineficiențe fiind omul care nu acceptă munca pe ceva ce nu-i aparține, dar și proasta organizare. În România reîmproprietărirea țăranilor, după destrămarea sistemului comunist, a fost o altă mare gafă, făcută acum de noii guvernanți. Pământul a revenit la niște oameni, de obicei în vârstă, și fără nici un fel de mijloace de muncă, nu ne referim la cele moderne, dar și cele din anii 40 –50, când au fost preluate, lipseau. În aceste condiții, această nouă împroprietărire sau reîmproprietărire a dus la o mare brambureală în acest domeniu economic, reușind cu greu să-și revină.
Mai rămase o categorie de „foști exploatatori” care trebuiau să dispară, micii meșteșugari și comercianți, care vor avea aceeași soartă ca și marii industriași, astfel încât apare o mare problemă în noile state de tip nou, și anume lipsa spațiilor de „cazare” a acestor noi veniți în pușcăriile comuniste. O parte din problemă a fost rezolvată, prin eliminarea fizică a deținuților, eliminare legalizată prin procese sumare, pe care nimeni nu le putea contesta.
România a „beneficiat” de o idee, venită încă din sec al XIX-lea și anume „Canalul Dunăre - Marea Neagră”, lucrare faraonică, ce s-a finalizat în cea mai mare parte mecanizat abia prin anii 70-80 .
Pentru anii 50-60, această lucrare era o utopie în condițiile de atunci ale României, exploatată la maximum de conducătorii politici ai acelor vremi, sărăcită de război și de plata „datoriilor” către colosul din răsărit. Și, pentru ca tabloul dezastrului să fie complet, se folosește un proiect ad-hoc întocmit și care, dacă ar fi fost finalizat ar fi avut efecte contrare scopului propus. Oricum, această criminală idee, a rezolvat problema spațiilor de cazare din pușcăriile românești, mulți români pierzându-și viața acolo, la canal.
Vorbeam despre efectele contrare celui propus. Proiectul propus ducea la scurtarea traseului de navigație a navelor fluviale, prin legătura directă cu Marea Neagră și irigarea unei mari suprafețe de teren agricol. Prin niște greșeli, intenționate sau nu, finalizând lucrările după proiect, apele Dunării, în loc să intre în mare, intra marea spre Dunăre, ducând la mari inundații. Acest lucru se producea pe un anumit tronson, suficient ca lucrarea să fie compromisă.
Această lucrare de dimensiuni faraonice urma să se execute manual cu pensionarii pușcăriilor românești și în special cu cei politici. Majoritatea erau considerați politici. Șantierul era prevăzut atât ca dimensiuni, cât și ca scop, pe același principiu folosit de Stalin în gulagurile sovietice, lagăre de muncă și exterminare, prezentate magistral de Alexandr Soljenițin, în „Arhipelagul Gulag”. Sute de mii de români au murit la acest canal. Acesta era și scopul înființării lui. În acest fel, se rezolvau, dintr-un foc, două probleme ale conducătorilor de atunci ai statului nou „Republica Populară Română”: prima era cazarea deținuților și a doua, dispariția fizică a acestor „vânzători ai poporului”, cum erau numiți.
Dacă cineva crede că s-a lăsat liniștea peste tinerele state de democrație populară, se înșeală amarnic. Acest balaur înfometat care era „guvernul comunist” dorea mai multe, tot mai multe victime. „Vânzătorii de țară” au dispărut, anarhiștii de asemenea, dușmanii poporului erau deja după gratii sau pe șantierele patriei. Trebuiau găsiți alții și au fost găsiți. Erau țăranii care se opuneau colectivizării și muncitori care „boicotau economiile” țărilor respective și alte, și alte categorii.
Cum erau găsiți acești „dușmani”? Tot simplu.
De frica regimului, sau pur și simplu din oportunism au apărut turnătorii și lingușitorii. Aceștia urmăreau pe fiecare și, ca să scape ei, își turnau semenii forului interesat. Era epoca turnătorilor care au făcut ravagii în lumea țărilor comuniste. A fost epoca „Dictaturii fără limită”, a dictaturii mulțimii bine ținută în frâu de conducători comuniști. Numai așa puteau cârmui, prin dezbinare și sădind în rândurile maselor frica de închisoare, de unde se știa că prea puțini scapă. Anatoli Râbacev prezintă deosebit de plastic, în romanul „Copii din Arbat”, acest atavism primitiv caracteristic omului animal. „Oamenii fac rău cu ușurință altora, crezând, poate, că așa vor scăpa ei”.
A fost una dintre cele mai dușmănoase metode staliniste prin care copiii erau determinați, uneori din convingere insuflată de demagogiile strigate cu toate ocaziile, să-și denunțe părinții nevinovați, frați denunțând frați și așa mai departe.
Discutând astăzi cu tineri, care au avut în familie martiri ai acestui nenorocit sistem, constat cu stupoare că nu au nici o cunoștință de asemenea practici și parcă încearcă a nega veridicitatea existenței lor. Este nu jenant, ci de-a dreptul periculos. Tinerii, descendenți direct ai celor osândiți, nu vor avea ce transmite urmașilor lor care vor putea fi ușor antrenați de un nou Hitler sau Stalin și coșmarul să fie reluat. Și cu ce consecințe, având în vedere tehnologiile ce le vor sta la dispoziție!
Nenorocirile din sistemul comunist, care nu au fost încă contabilizate, dar va trebui, depășește tot ce mintea omului poate imagina în materie de horror.
Þările vestice aveau și ele parte de influențe comuniste venite din partea partidelor comuniste proprii și care, de cele mai multe ori, lucrau împotriva propriilor lor guverne și regimuri, considerând reglementările venite din estul sovietic drept cele mai nobile și înălțătoare opere ale omului și pentru om. Sărăcirea populației și o economie în degringoladă erau suficiente elemente care să contribuie la escaladarea partidelor comuniste și la victoria lor în alegeri.
Intervenția americană, prin planuri economice și ajutor financiar direct, a îndepărtat acest pericol roșu, lumea liberă răsuflând ușurată și continuându-și activitatea într-o democrație nu perfectă, dar perfectibilă, eliminând experimente criminale de genul comunismului universal. Și totuși Europa nu scapă de încercări periculoase, evenimente apărând în două țării; Grecia și Turcia. Acestea, confruntate cu probleme economice proprii sfârșitului de război, caută soluții de ieșire din criză și o parte din populație consideră că le-a găsit. Comunismul. În numele acestui adevăr decretat de ei, se începe un adevărat măcel fratricid alimentat cu dărnicie de Stalin, a cărui doctrină prinde de minune acolo unde sărăcia și mizeria își dau mâna. Neputința Angliei, singura țară democrată care cât de cât mai încerca o timidă opoziție față de expansiunea comunistă, face ca intervenția Americii să fie nu oportună, ci imperios necesară. Ajutorul american, financiar și logistic, pune punct expansiunii comuniste în aceste țări și determină consolidarea democrației printr-o politică de îndiguire a comunismului. O îndiguire democratică europeană, pleacă din Finlanda și cuprinde Germania Federală, Austria, Marea Adriatică, Grecia, trecând prin Orientul Apropiat cu influența americană în Turcia și Iran.
În timp ce Uniunea Sovietică era exportatoare de violență și sărăcie, America era exportatoare de pace, tehnologie și capital, toate pentru prosperitate, bunăstare și oprirea infiltrării comunismului. Și totuși America este percepută drept „Polițaiul Lumii”, când nu a făcut decât să ajute eficient, de fiecare dată, țările aflate în dificultate. Despre acest aspect vom mai vorbi mai târziu, imaginea „polițistului rău”. Când suntem într-o situație grea, două gânduri salvatoare ne urmăresc: ajutorul Divin și apariția unui polițist care nu poate fi decât salvator. După trecerea pericolului, îi uităm pe ambii, iar pe ultimii, îi trecem deja la categoria „RÃI”. Frumos ne mai respectăm salvatorii!
Este adevărat că America a sprijinit regimul dictatorial al coloneilor dar acest ajutor are o justificare pe care orice om, cu ceva minte, ar putea s-o înțeleagă. Tendințele poporului grec spre comunism și oprirea acestor tendințe printr-un astfel de regim. De câte ori voi avea ocazia, mă voi întoarce la Grecia, țara pentru democrația căreia au luptat alții și care, aproape constant, a luptat pentru comunism. Situația de azi, în care se găsește Grecia, este numai datorită Americii, care nu a permis pătrunderea acestui flagel în peninsulă. Făceam de sute de ori comparația între România, cuprinsă în sfera sovietică și Grecia sub influența democrațiilor occidentale. Și făcând un exercițiu de imaginație, vedeam cele doua țări cu partenerii schimbați. Prin ochii minții vedeam o Românie la nivelul Belgiei sau Olandei cu o economie prosperă, pe de o parte, și o Grecie suferindă într-un regim comunist, rugându-se la Dumnezeu să-i aducă libertatea, prin hulita de astăzi Americă. Oare lumea nu mai poate deosebi valorile morale care ne conduc, sau traiul prea bun duce uneori la aceste deviații comportamentale? Grecia, imaginată de mine, se uită cu invidie și speranță la o Românie democrată, așteptând cu nerăbdare la granițele sale, momentul prielnic de a pătrunde și a profita de capacitățile sale de muncă și bineînțeles la bunurile ce o societate liberă le facilitează. Este numai o imaginație a unei minți lipsită de libertate 50 de ani, este numai o imaginație a unui om flămând după liberate și democrație. Iar cei care o au nu știu să o prețuiască.
Nu pot să nu aduc în atenție o altă țară din cealaltă parte a pământului, Coreea de sud, care, beneficiind din plin de sprijinul Americii, a ajuns una dintre puterile economice ale lumii.
Manifestațiile antiamericane frecvente ar putea pune în dificultate observatorul neavizat, găsind circumstanțe acolo unde ele nu există. Nu cu mult timp în urmă, un curent violent din nordul fratern, scutură sudul liniștit care, speriat de o perspectivă sumbră, privește cu speranță spre aceeași Americă, pe care numai cu două zile mai devreme o voia afară, aceeași Americă care a contribuit la prosperitatea poporului său. Nici acestora nu le-ar strica un exercițiu de imaginație, obiectul acestuia fiind tocmai frații lor din nord cu care ar trebui să se compare.





CAPITOLUL VI

INDIGUIREA COMUNISMULUI.

„Un popor înfometat este incapabil de
bunătate. După potolirea foamei, poate
începe educarea poporului”.
Menz Tze- discipol a lui Confucius

Situația din Asia de Sud-Est era la fel sau chiar mai dramatică. Războiul de eliberare dus de chinezi se transformă, după prăbușirea Japoniei, într-un război civil, beligeranții fiind aliații de mai înainte. Comuniștii lui Mao Zedong au câștig de cauză și, pe data de 1 octombrie 1949, ia naștere Republica Populară Chineză. La conducerea țării se instalează, bineînțeles, Mao care, curând, se va desprinde de ideile staliniste. Stabilește un nou cult al personalității în conducerea partidului său, bineînțeles, pentru persoana lui, cu nimic mai prejos decât al mentorului său abandonat, Stalin. America nu a putut face nimic pentru schimbarea acestei situații. China devenea comunistă și va aduce lumii numeroase prejudicii, atât prin politica internă cât și cea externă.
La terminarea războiului, zona de influență sovietică se întinde până în Coreea care, la fel ca și Germania, va fi împărțită în două zone de influență. Nordul va intra sub influența comunistă, iar sudul sub influența Americii.
Una din marile probleme din zonă rămâne Japonia, care, prin pierderea războiului, distrugerea economiei, pierderile umane și șocul psihologic suferit de populație, intră în colaps, cu efecte dintre cele mai grave. Prima măsură luată de americani este de natură a aduce Japonia în starea de a nu mai redeveni niciodată o amenințare pentru Statele Unite ale Americii, pentru pacea și securitatea lumii. O serie de măsuri luate în acest sens vor fi în concordanță cu noua constituție adoptată pe 10 aprilie 1946. Constituția care intră în vigoare pe 3 mai 1947 este inspirată în mare parte din cea britanică, cu adăugiri după instituțiile americane și cu câteva mici retușuri la cultura japoneză.
Aici este cazul să ne oprim puțin și să prezentăm refuzul multor state, în trecerea lor spre democrație, de a accepta constituția unei țări cu vechi statut democrat, pe motiv de incompatibilitate, de obicei culturală. Deosebirile din acest punct de vedere dintre cele două țări, Japonia și Anglia sunt atât de mari, și totuși adoptarea cu credință a regulamentelor democrate a dus țara pe culmile economiei și tehnologiei . Tot în acest context intră și politica noilor democrații, care refuză din aceleași motive, dar și dintr-un calcul bine gândit, să adopte legislația unei alte țări. România nu poate fi dată ca exemplu, cu un parlament care vrea să respecte un statut de deschidere și corectitudine. Anunțând opinia publică de aceste incompatibilități între legislațiile diferitelor culturi, se anunța pe aceeași cale, și necesitatea întocmirii legislației de către parlamentari români aleși. Dar aceștia, pe lângă faptul că erau, mare parte dintre ei, departe de a fi compatibili pentru a produce legi, erau în schimb interesați de legi favorabile propriilor lor nevoi.
În cei 12 ani de legislativ „democratic”, parlamentarii noștri au emis nici mai mult nici mai puțin decât 40 mii de acte normative, marea lor majoritate cu articole ce abrogă și înlocuiesc alte articole, încât nici „cel mai deștept” calculator nu se mai poate descurca în acest munte de legi și regulamente. Cineva, de la statistică, a avut curajul de a număra modificările făcute unui singur articol de lege. Au fost peste 40 în acest scurt interval.
Se constată că ele sunt neaplicabile sau greu de aplicat. O muncă imensă și ineficientă. Nu mai spun de unde au apărut acești mari „specialiști” în ale legislației, marea lor majoritate având profesii anterioare fără nici o legătură cu această activitate, iar cei care aveau aceste specializări erau, de fapt, specialiști în legislația comunistă, și nici de cum într-una democrată.
Japonia, care își reorganizează întreaga structură legislativa după noile norme și cu sprijin american, reușește, într-un timp record, să devină una dintre țările cele mai dezvoltate. Miracolul japonez este pe buzele tuturor; politicieni, oameni de știință, afaceriști sau pur si simplu oameni de rând.
O inițiativă, de o importanță deosebită, a fost legea care reglementează rata natalității, lege dată sub presiunea celor peste 7 milioane de japonezi obligați a se repatria după război, precum și a unei rate explozive de nașteri care depășeau 2,7 milioane pe an.
Exemplificăm prin precizările făcute pe această temă de istoricii Pierre Milza și Serge Berstein în „Istoria secolului XX”. „Legea eugeniei adoptată de Dietă în iulie 1948 preconizează generalizarea controlului nașterilor, care nu întâlnește practic în Japonia obstacole de genul unor tabuuri morale sau religioase. Ea legiferează avortul, dacă nașterea poate aduce atingere, fizic sau economic, sănătății mamei și face obligatorie sterilizarea într-un anumit număr de cazuri (boli ereditare, lepră …..).Contracepția este puternic încurajată de stat, ca și de organizații private ( acțiuni de propagandă în mijlocul opiniei publice, publicitate….).Grație acestor măsuri care provoacă puțin câte puțin o schimbare a familiei tradiționale japoneze, creșterea anuală a populației se va stabiliza la circa 1%, favorizând astfel creșterea nivelului de trai într-o țară care își începe redresarea economică”.
Vom relua această temă deosebit de importantă. Într-o lume în care foametea este principala cauză a mortalității infantile și pentru care religiile nu fac nici cel mai mic demers în eradicarea principalei cauze, demografia excesivă pe fond de sărăcire progresivă, problema controlului demografic trebuie tratată cu cea mai mare responsabilitate.
Deocamdată nu putem decât să constatăm efectul pe care îl are o inițiativă asemănătoare a guvernului peruan, la finele anului 2002 și care a primit o opoziție atât de puternică din partea mass-media și, în mod sigur, a bisericii încât, programul, atât de generos, a fost practic abandonat. (Cel puțin după cunoștințele noastre). Mass-madia, în loc să încurajeze această inițiativă, într-adevăr deosebit de curajoasă, se raliază concepțiilor învechite ale bisericii, și mentalităților tribale ale oamenilor, care consideră sărăcia legitimată de Divinitate, o altă temă ce va trebui în mod serios dezbătută. Dumnezeu a făcut oamenii egali, iar sărăcia este o „producție” pur umană. Omul nu a găsit calea de a eradica acest flagel. Controlul demografic ar fi o primă soluție.
Deci ajutorul american a fost esențial în eliberarea Japoniei de sub influența comunistă, care-i bătea la ușă.
Influența războiului este hotărâtoare pentru lupta împotriva colonialismului, iar ideologia comunistă joacă un important rol. America, iubitoare de libertate și dreptate, susține popoarele coloniale în lupta lor de eliberare, adoptând concepția prin care fiecare națiune are ”dreptul de a-și alege forma de guvernământ sub care trebuie sau vrea să trăiască”.
Presiunile exercitate de ideologii marxiști și de partidele comuniste din țările pretendente la libertate duc la schimbarea politicii în această privință, America preferă rămânerea statelor sub influența vechilor structuri, decât să le vadă sub influența sovietică. După cum se vede, America este nevoită să-și încalce principiile, datorită pericolului roșu ce plana peste lume.
Pentru salvarea intereselor economice, Marea Britanie renunță de bună voie la suveranitatea asupra țărilor de sub influența sa. India, cu problemele ei religioase, este împărțită în două state: Republica India, cu populație majoritar hindusă si Pakistanul de vest și de est cu populație musulmană. Confruntările religioase dintre cele două comunități fac milioane de victime de ambele părți.
Opoziția Olandei la exprimarea sentimentelor de libertate tot mai mult accentuată a coloniilor indoneziene, pune în pericol menținerea acestei zone de sub influență occidentală. Doar intervenția energică a Americii constrânge Olanda să accepte independența. Același lucru se întâmplă și cu Indochina, care, constrânsă de regimul din Franța, intransigent și intolerabil ideii de independență, va intra în conflict deschis cu aceasta, antrenând America fără voia sa. Această nesăbuință a Franței duce la împărțirea Vietnamului în două state: Nordul de orientare comunistă și Sudul pro-american la care se adaugă un război cu circa 21mii de victime în rândul francezilor, în timp ce pierderile în rândul băștinașilor sunt estimate la peste un milion de persoane.
Mai mult, nordul comunist devine un focar de expansiune, care va duce, nu peste mult timp, la un nou război, de data aceasta cu implicație americană, scopul fiind același: oprirea mareei comuniste. Comportamentul echilibrat al americanilor și dorința lor sinceră de a ajuta țările Indochinei să-și declare independența, au fost compromise de intervenția brutală a Franței. Atragerea forțată a Americii în acest conflict atrage oprobiul populației autohtone, precum și a statelor vecine. America preia, pe nedrept, reculul politic ce se formează. Situația din zonă continuă să fie tensionată și datorită Coreei se Nord, care rămâne sub influență sovietică la sfârșitul războiului. Se proclamă Republica Populară Coreeană sprijinită de sovietici. Stalin încurajează Coreea de Nord să invadeze Sudul, ceea ce se întâmplă pe 25 iunie 1950. Este începutul unui nou măcel la care contribuie și China, nou-sosită în lumea comunistă. Războiul se încheie prin intervenția energică și în forță a americanilor fixând granița dintre cele două țări surori, pe poziția inițial stabilită după al doilea război mondial. URSS-ul alimentează din umbră conflictul.
Aceasta este configurația statelor din zona de sud -est a Asiei, la începutul anilor 50, cele două mari puteri confruntându-se permanent, atât pe plan ideologic, cât și militar. Sovieticii infiltrând continuu agenți provocatori în toate țările din zonă încercând să destabilizeze popoarele și așa sărăcite, iar americanii opunând acestora, programe de însănătoșire a economiilor, singura modalitate de a opri mareea roșie, singura modalitate pașnică și evident morală.
Pentru stoparea acestor infiltrații comuniste, America avea nevoie de aliați și alianțe pe care le formează în cele două zone de importanță majoră. În vestul european ia ființă în 1949 „Alianța atlantică”, care va cuprinde 12 state din Europa Occidentală și care se va numi Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cu sediul la Bruxelles.
Pactul pacificului (ANZUS) din 1951 între Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite, înlocuit în 1954 de Organizația tratatului Asiei de Sud - Est (SEATO), care mai cuprinde Pakistanul, Filipinele , Thailanda, Marea Britanie și Franța.
Pactul de la Bagdad, ce ia naștere în 1955 cuprinde: Marea Britanie, Turcia, Irakul, Iranul și Pakistanul.
În felul acesta, are loc consolidarea opririi expansiunii comuniste, operație ce va primi denumirea de „Indiguire”. America având rolul principal, va încerca să aducă lumii speranțe de pace și liniște.
Aceste satisfacții sunt însă de scurtă durată. Sovieticii reușesc să producă bomba atomică în 1949 și cea cu hidrogen în 1953. Conflictele ideologice se vor acutiza și pacea lumii ajunge din nou în mare pericol. Mai mult, problemele din Indochina nu par deloc rezolvate. Vietnamul împărțit și el în Nordul comunist și Sudul cu influență americană, devine un focar de mișcări cu caracter atât revendicativ, cât și politico-ideologic. O lovitură de stat în partea sudică a Vietnamului pune bazele unei hunte militare care va agita și mai mult spiritele, și așa agitate. America se vede nevoită să-și încalce principiile democrate și, neacceptând această schimbare, ajută Vietnamul de sud, cu arme și valută.
Aceste principii vor fi încălcate de nenumărate ori, cauzele fiind aceleași. Stoparea comunismului. S-a bătut prea multă monedă pe această temă? Nicidecum! Trebuia făcut mai mult, mult mai mult, dar nu s-a reușit din cauze multiple.
Situația internă se agravează datorită politicii dictatoriale a regimului lui Ngo Dinh- Diem. Se formează grupuri importante de rezistență dintre comuniști numiți Vietcongs (comuniști vietnamezi). La acestea, se adaugă infiltrațiile comuniștilor din nord, pătrunși prin Laos și Cambogia.
La instalarea în funcția de președinte, Kennedy găsește zona în prag de explozie și hotărăște trimiterea de trupe și retragerea sprijinului acordat clanului Ngo. O nouă lovitură de stat militară duce la înlăturarea dictatorului cam în același timp în care președintele cade victimă asasinatului de la Dallas. Războiul continuă într-o învălmășeală demențială, producând victime imense și inutile tuturor părților, de parcă nici Ares nu-l mai putea stăpâni. Opinia publică din America și din alte țări, nu mai vorbim de statele comuniste care acum într-adevăr aveau suficiente motive de bucurie pentru insuccesele „Imperialismului american”, fac masive manifestații împotriva războiului. Războiul se desfășoară pe durata candidaturii a patru președinți americani și se va termina cu victoria comuniștilor. A fost un război neconvențional, un război dement fără învinși și fără învingători, dar cu milioane de victime, un război care are un singur merit, pune lumea în gardă, pentru ca așa ceva să nu se mai repete. A fost și trebuie să rămână un avertisment adresat lumii.
Aici America a greșit, atât în diplomație, cât și în ceea ce privește abordarea războiului, greșeală datorată oamenilor cu care a trebuit să lucreze, dictatorii militariști ai statelor cu probleme. Le vor trebui mulți ani ca să-și revină, atât Americii cât și Vietnamului.



CAPITOLUL VII

COMUNISMUL și AMERTICA LATINÃ

„Dacă democrația devine generală,
asuprirea unui popor de către altul
devine imposibilă”
Tomas Garrigue Masaryk
„Revoluția Mondială, 1925”

Martie 1953. Presa occidentală prezintă următoarea știre: „5 martie 1953 a murit „Tătucul”. Cetățenii sovietici au fost COPLEȘIÞI de vestea că Iosif Visarionovici Stalin, conducătorul lor din ultimii 24 de ani, a murit din cauza unei congestii cerebrale. Pe numele adevărat Iosif Gjugașvili, născut în Georgia în urmă cu 73 de ani, el și-a luat numele de Stalin (bărbatul de oțel) în timpul Revoluției Ruse. Lenin l-a numit secretar general al Partidului Comunist în 1922; șapte ani mai târziu, după moartea lui Lenin, Stalin a devenit dictatorul Rusiei. El nu va fi uitat pentru introducerea planificării cincinale a economiei sovietice, pentru epurările sângeroase din anii 30, și pentru alianța cu Germania, pe care apoi a înfrânt-o în cel de-al doilea război mondial”.
Anunț lapidar la moartea celui mai mare asasin din toate timpurile. Anunț lapidar, iar expresia „cetățenii copleșiți de vestea morții”, te face să-ți exprimi nedumerirea. Cum copleșiți, când așteptam cel puțin expresia „eliberați”, „descătușați”, ceva de acest gen. Nu! a fost chiar așa, poporul sovietic a fost copleșit de durere, iar suferința lor era reală. Mai mult, pe același criteriu de exprimare rațională, într-o lume rațională, au fost și măsurile de pază luate la Kremlin, măsuri care exprimau teama izbucnirii unor manifestații de bucurie, de descătușare, de eliberare, care, de multe ori, pot lua turnuri necontrolate. După atâția ani de teroare stalinistă, oficialitățile se așteptau, după cum ziceam, la izbucnirea unor uriașe manifestări. Măsurile luate de autorități au fost nejustificate. Au fost într-adevăr manifestații la moartea dictatorului, dar acestea au avut o cu totul altă conotație. Au fost acele manifestații de durere, exprimate în momentele de intrare în neființă a unei persoane dragi. Poporul a venit în număr enorm de mare pentru a comemora dispariția lui „Tătucul”, părintele lor spiritual care, după ce le luase adevărata lor religie, și le ucisele liderii spirituali, El, Tătucul, le devenise un fel de Mesia. Le dăduse și o doctrină care ținea loc atât de Biblie pentru ortodocșii, cât și de Coran pentru musulmani. Le dăduse doctrina Partidului Comunist. Era un nonsens, dar acesta era adevărul. Mulțimea deplânge dispariția călăului și, în dorința lor mistică de a ajunge până la defunct și a-i atinge moaștele, precum unui sfânt, au murit 1500 de persoane, călcându-se în picioare, numărul accidentaților fiind necunoscut. La ce poți să te aștepți de la un astfel de popor care, în toată istoria lui, n-a cunoscut avantajele democrației și ale libertății? Acest popor simplu, de o puritate dezarmantă, și-a revărsat întreaga lui dragoste și iubire către Dumnezeu și țar. Ucigându-le credința în Dumnezeu, Stalin i-a luat, într-un fel, locul. Ce-ai putea să-i ceri și cum ai putea să conduci un astfel de popor, sunt întrebări pe care vom fi obligați să ni le punem și nu de puține ori, pentru a vedea cum clasificăm valorile umane. Unde ne găsim cu principiile morale și până unde poate duce mistificarea unui personaj?
Tema va fi preluată de mai multe ori tocmai pentru elucidare. Marea problemă care se ridică privind mentalitatea omului secolului XX este, efectul acestor mentalități asupra societății umane. Când omul modern este pe cale de a cuceri cosmosul, când distanța dintre civilizații s-a redus la nivelul fracțiunilor de secundă, când fundamentalismul religios face ravagii în toate civilizațiile, când o parte de lume se ridică în apărarea dictaturilor și a marilor infractori, când valorile morale au tendința de a-și schimba sensul nobil, trebuie să găsim cauzele și să le combatem. Rolul combinat al mass-media, societățile civile, organizațiilor responsabile, privind viitorul omenirii, va fi esențial. Soluțiile pot fi dure, dar trebuie să ni le asumăm, responsabil.
De cele mai multe ori oamenii își formează propriile lor dictaturi, care apoi le vor aduce numai suferințe.
Moartea lui Stalin aduce o scurtă perioadă de destindere, care va fi întreruptă brutal și periculos de „Criza Rachetelor”, a cărui regizor și producător a fost Hrușciov, cu concursul inconștient a lui Fidel Castro. Sau invers? Prinsă în problemele create de Europa și Asia, pentru blocarea infiltrării comuniste, America neglijează activitatea politică și economică din propria ei vecinătate unde infiltrațiile comuniștilor sovietici erau deosebit de active. Pe fondul sărăciei, America Latină este scuturată de un puternic val de mișcări sindicale și muncitorești, alimentate de intensificarea libertății de exprimare. Cuba nu este scutită de aceste evenimente, astfel că, sub dictatura lui Batista, au loc mișcări de guerilă cubaneze conduse de un tânăr avocat naționalist, Fidel Castro. Cu toate că liderul mișcării era departe de a avea opțiuni marxiste, este totuși suspectat de americani. O greșeală se produce în modul de apreciere a evenimentelor astfel că guvernul american, un dușman al dictatorilor și a dictaturilor, îl va sprijini pe Batista.
Această poziție îl va face pe Castro să vadă în sovietici, dacă nu un ideal, cel puțin o oportunitate, mai ales că oferte din partea acestora nu lipseau. Un acord comercial încheiat cu URSS-ul și embargoul impus de americani, decid definitiv orientarea Cubei, care va trece în barca condusă, acum, de Hrușciov.
Poate un test al propriei sale incompetențe sau poate o testare a calităților diplomate ale tânărului președinte american, Kenedy, să fie elementele care-l determină pe retractarul „perioadei staliniste”, Hrușciov, să încerce a pune bazele unei suite de rampe de lansare a rachetelor, cu încărcătură nucleară, pe pământ cubanez.
Mai mult, o notă a guvernului sovietic, redactată în termeni ultimativi, evidențiază pericolul pe care l-ar produce orice atac asupra insulei. Pericolul era mare, navele sovietice mișunau în zonă încărcate cu rachete. Avioanele americane, care survolau insula, reperau tot mai multe rampe de lansare montate sau în curs de montare.
Doar acțiunea energică a administrației Kenedy și diplomația președintelui salvează lumea de un război nuclear.
Lumea, care stătea cu sufletul la gură în așteptarea deznodământului, răsuflă ușurată pe 28 octombrie 1962, când același „regizor”, dându-și seama de gafa monumentală ce urma să o producă, ordonă retragerea. Poate și această acțiune nesăbuită a condus la schimbarea lui Hrușciov, la câțiva ani după eveniment. Acțiunea a avut și un efect benefic în sensul că, evidențiindu-se pericolele înarmării nucleare, s-au semnat o serie de acte de neproliferare a acestora, din iulie 1968 și în continuare. Și cum cineva trebuia să obstrucționeze această importantă acțiune, acestea au apărut de data asta, din partea Franței și Chinei, noile venite la masa nucleară.
Venirea la putere în Franța a generalului du Gaulle, duce la îndepărtarea acesteia de SUA, și o apropiere de URSS și China. Și, pentru ca această desprindere să fie justificată, încep acuze la adresa politicii americane în Vietnam, uitând, cu bună știință sau nu, influența catastrofală a războiului din Indochina a căror actori au fost francezii, cu nu mulți ani în urmă.
Du Gaulle nu mai suporta prezența americană în zonă, uitând probabil că tocmai această prezență a dus la libertatea țării și poporului său, tocmai această prezență financiară, tehnologică și logistică a dus la explozia economiei Franței, uitând că tocmai această prezență a evitat instaurarea regimurilor comuniste în vestul Europei și nu numai. Ieșirea lui du Gaulle din viața politică duce la revenirea Franței acolo unde-i era locul, iar dovadă, că ceea ce s-a întâmplat, a fost un episod regretabil a fost și maturitatea poporului care nu și-a schimbat cu nimic preferințele. Încă odată poporul francez și-a demonstrat maturitatea și dragostea de libertate.
Cu episodul Cuba nu se termină nicicum problemele infiltrațiilor comuniste din America Latină.
America Centrală devine o țintă predilectă și cu efecte sigure de pătrundere a comunismului în continentul american, implicarea Cubei în aceste acțiuni fiind o constantă periculoasă. Guverne naționaliste de dreapta, dar și comuniste, sprijinite de Cuba, își pun amprenta lor nefastă asupra acestor popoare. Influența Americii în democratizarea acestui spațiu se lovește constant de tendințele de stânga ale populației, dezamăgită, pe bună dreptate, de regimurile dictatoriale care s-au perindat la putere și care văd, în ideologia comunistă o modalitate de rezolvare a idealurilor lor. După cum spuneam, ignorarea acestui spațiu de către politica americană a avut efecte nefaste asupra economiei, iar scăderea continuă a nivelului de trai a permis pătrunderea ideilor comuniste.
America a procedat, pentru întreg spațiul Americii Latine, contrar politicii sale folosită în Europa și Asia, politică de evitare a implantării comuniste, prin ajutoare materiale și eradicarea sărăciei, sărăcia fiind calea sigură de abordare a ideologiei comuniste. Comunismul nu elimină sărăcia ci o generalizează, și, cu toate acestea, este preferată de mulțimea nemulțumită. Dacă sărăcia este generală, este mai ușor de suportat.








CAPITOLUL VIII

ORIENTUL MIJLOCIU SAU CONFRUNTAREA NEBUNILOR.
„Popoarele au mentalitatea slugarnică a sclavului care îl disprețuiește pe stăpânul care îl tratează ca pe un egal”
Fondatori de mari religii –Akanaton

Venită din negura vremurilor, o vastă cultură se dezvoltă pe pământul udat din belșug de cele două fluvii, Tigru și Eufrat, aducătoare de viață și prosperitate.
De aici, din Ur a plecat un trib de păstori, luând cu ei, pe lângă o mare sete de cunoaștere, și o fărâmă din cultura acelor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Dar micul grup de păstori încă nu-L cunoscuseră și căutau a se adăpa tot la umbra vechilor zeități, care, în egoismul lor, nu le arătaseră adevărata cale de urmat. Sau poate nu venise încă timpul. Călătorind spre Nord, apoi spre Sud - Vest grupul crește atât ca populație, cât și în bogăție materială și, mai ales, spirituală. Începe să fie conștient de existența sa, dar și de a Creatorului, fără a putea ajunge la înțelegerea și înțelepciunea noilor descoperiri. Vânturi năprasnice de cuceriri le învăluie existența și, împreună cu noii năvălitori, pătrund în Egiptul alimentat de apele binecuvântate ale Nilului. O mare cultură este supusă presiunii noilor veniți. Așezarea lor pe aceste locuri a dus la acumularea unui puternic și temeinic sentiment de ură. Rămân aici mult mai mult decât ar fi îngăduit ospitalitatea, devenind, pentru câteva sute de ani, sclavii propriilor lor culturi și propriilor lor cunoașteri, fiindcă erau atât scribi, cât și meseriași buni și pricepuți. Aceste calități nu înlătură statutul de sclav, dar îi fac atât de utili, încât li se refuză plecarea pe alte meleaguri.
Era prima robie a neamului, dar vor urma și altele, mult mai grave și mai dăunătoare. Va fi un alt fel de sclavie, o sclavie în libertate, în libertatea de a o alege. Sau sclavia propriilor lor mentalități? Să-i lăsăm pe urmași să decidă.
Venirea lui Moise le va aduce conștiința propriei lor existențe, dorința de libertate, dar și o cunoaștere mai profundă a Creatorului, considerându-se într-un final drept „poporul ales al Divinității”. Și pentru ca totul să aibă un sfârșit fericit, Moise îi va duce pe tărâmul cel de mult căutat, tărâm ce va trebui să fie încununarea lungilor căutări și speranțe. Totul, spune biblia, s-a produs sub atenta îndrumare a Creatorului.
Dar infatuarea, proprie ființei omenești, îi va izola de lume și le va aduce atâta suferință cât n-a suportat nici o nație pe acest pământ. Cunoașterea Lui Dumnezeu le va aduce încrederea în propria lor menire, care, o dată cu producerea celei mai frumoase istorii mistice, va aduce și un cod de moralitate în prima credință monoteistă din lume.
După momentul de glorie, apogeul fiind atins în timpul domniei lui Solomon când se ridică unul din cele mai mărețe temple religioase din lume „Ierusalimul”, urmează perioada de declin care a durat aproape trei milenii, perioadă în care au cutreierat lumea, gustând din mierea destinului, dar, mai ales, din otrava acestei lumi nebune. Sătui de atâtea umilințe, câtuși de puțin meritate, acest minunat popor se hotărăște să se adune într-o casă proprie, care să fie doar a lor. Aici fac o mare greșeală, uitând, poate, că, de la plecarea lor din țara făgăduinței, trecuse deja prea mult timp. Se vor comporta aidoma populațiilor care aproape două mii de ani i-au urgisit, se vor comporta aidoma foștilor lor călăi.
Acesta este poporul evreu, cel care și l-a însușit pe Creator și s-a considerat ca fiind poporul ales, cel care a scris una dintre cele mai fascinante istorii a omenirii care va sta la baza a două mari religii universale. Acesta este poporul evreu care, după două milenii și jumătate de exil, umilințe, pogromuri și un holocaust, a vrut să-și facă o casă proprie. Ce a ieșit, se vede și vom încerca explicații pe parcursul acestei scrieri.
Palestina este o regiune istorică în partea de sud a Asiei anterioare. În mileniile IV – III I.H. pe acest teritoriu, s-au așezat triburi semite ale hononeilor, amoriților ș.a. A fost cucerită în mileniul II I.H. de hitiți, de filisteni, iar apoi de evrei, care au întemeiat un stat sclavagist timpuriu, Israel, atingând apogeul în timpul lui Solomon.
După trecerea în neființă a marelui rege ( cca.930 I. H. ), încep o serie de lupte intestine, care se finalizează cu divizarea statului în două regate: Israel, cu capitala la Samaria și care cuprindea zece triburi din cele douăsprezece plecate din Egipt cu Moise, (Ruben, Simeon, Dan, Neftali, Gad, Așer, Zabulon, Efraim, Manase, Isahar), și Iuda, cu capitala la Ierusalim, formată din cele două triburi rămase (Iuda și Beniamin).
Soarta celor două regate surori este diferită și totuși asemănătoare. Ambele sunt cucerite, capitalele lor distruse și populația deportată. Dar, în timp ce Israel, sub influența culturilor din zonă, renunță la credința lui Moise și adoptă credința în zeitățile spațiului în care se găseau, Iudeea susține credința lui Moise și o aduce încet, încet, la nivel de credință universală, chiar fără voia celor care au descoperit-o.
Rând pe rând, Palestina va fi ocupată de ahameizi, grecii lui Alexandru Macedon, romani, arabi, cruciați, egipteni.
Din 1516 până la sfârșitul primului război mondial, Palestina este inclusă în Imperiul Otoman. La sfârșitul anului 1917, Palestina este ocupată de trupele engleze, iar în 1920 Anglia primește dreptul de mandatat asupra sa.
În 1947 ONU a adoptat hotărârea de a împărți teritoriul Palestinei și de a crea pe acest spațiu două state, unul evreiesc și unul arab. De aici începe adevărata nebunie, care, în fapt, pornise încă din 1920, cu doi actori principali, evreii și palestinienii, la care își aduc aportul, pe de o parte statele arabe pro-palestiniene și, pe de altă parte, America, forțată la începuturi de a fi pro-israeliană și ajungând ca, în final să fie percepută ca atare de statele arabe. Această percepție nu este în totalitate lipsită de substanță. Totuși eforturile Americii de a soluționa pașnic această problemă nu sunt de neglijat.
Pentru a putea trage concluziile cele mai adecvate și a găsi rezolvarea acestei probleme, va fi necesar ca toți factorii de răspundere să-și asume responsabilitățile care le revin, eliminând tendința de a tot da vina unii pe alții. Responsabilitățile celor doi actori, palestinienii și evreii, nu țin de istoria veche a ținutului, ci de cea recentă, chiar foarte recentă.
Succintul istoric al Palestinei, prezentat în cele câteva rânduri, înseamnă, de fapt, o istorie de peste două milenii și jumătate, a unui popor care a rămas pe loc, suportând toate evenimentele ce au trecut peste ei. Orice am zice și am face, ei rămân băștinașii, ei rămân oamenii pământului, ei rămân stăpânii de drept. Noii veniți pot avea orice statut, dar al celor de localnici, de băștinași, nu! Ce-ar fi astăzi, ca indienii din America, mult mai îndreptățiți de altfel, să ceară celorlalte popoare cedarea vechilor lor teritorii? Ce-ar fi ca India budistă sau hindusă să ceară musulmanilor părăsirea teritoriilor ce le dețin, ce-ar fi? Să ne oprim deocamdată aici. După ce lumea și-a găsit cât de cât echilibrul, ce-ar fi dacă fiecare popor ar începe să vină cu revendicări? Într-adevăr, ce-ar fi?
Parcurgând secolele, la adăpostul religiei, constatăm că evreii sânt prețuiți, căutați pentru calitățile lor, ridicați în ranguri importante în diverse administrații sau umiliți, hăituiți fără milă și uciși. Intoleranța, egoismul, invidia și, nu în ultimul rând, superstițiile și ocultismul ce caracterizează în general omul din toate timpurile sunt atribute cu care populațiile băștinașe fac presiuni asupra evreilor. Ceea ce-i face să reziste este credința că totul vine de la Dumnezeu, care-i pedepsește pentru propriile păcate. În sfârșit, sătui să mai suporte atâta umilințe și să fie uciși fără discernământ, se hotărăsc, către sfârșitul sec al XIX-lea, să-și găsească propria lor casă. Aceasta după ce cutreieră întreaga Europă, de la vest spre est, în speranța găsirii unei spațiu mai prielnic, mai prietenos. Nu găsesc, și pogromul rusesc îi decid să acționeze. Sionismul, curent evreiesc apărut imediat după prima distrugere a Templului din Ierusalim și deportarea evreilor în Babilon, este reconsiderat după aceste evenimente iar Theodor Herzl transformă acest concept într-un crez ce trebuia să asigure poporului un stat în Palestina. Momentul deportării evreilor în Babilon este socotit ca începutul diasporei.
Ceea ce este deosebit de important este concepția modernă a lui Herzl despre evreu ca om. El ridica evreul la rangul de om universal, scoțându-l din umilința ce i-a adus atâtea necazuri și îl considera popor ales de Dumnezeu. Conceptul de „popor ales” a enervat lumea și a atras asupra lui marile orori.
Vom face o analogie de-a dreptul șocantă pentru mulți. Poporul evreu a primit cu satisfacție, entuziasm și mândrie acest concept de „popor ales de Dumnezeu”, la care nu vrea să renunțe nici acum, în secolul 21, după atâta suferință și mondializarea religiei de ei descoperită.
La fel și poporul german a primit cu aceleași sentimente, conceptul de „popor superior” în numele căruia a măcelărit lumea și în special pe evrei, aleșii lui Dumnezeu. Orice idee inoculată de cineva, cu bună credință sau nu, prin care i se sugerează unui individ, grup sau nații că el, ei, sunt mai deosebiți, mai deștepți, mai frumoși, că au mai multe drepturi decât alții, că pot supune voința altora, etc. etc. nu face decât să inducă în mulțimea acelor minți, sentimente de superioritate și dorințe de supunere a celorlalți. Omul, pe lângă marile sale calități, poate fi și un animal mizerabil dispus oricând de a fi mult mai rău decât este, de aici naționalismul care nu are nici limite, nici granițe. De fapt, vina nu este a lor, ci a instigatorilor care le inoculează apartenența unor calități superioare față de ceilalți oameni, care le alimentează egoismul, infatuarea degradând calitățile lor naturale și morale. Nu a fost cazul evreilor, ei fiind doar victime ale conceptului amintit, ei au fost victimele propriei lor credințe.
După cucerirea definitiva a statului Israel de către romani, evreii deveniseră minoritari în spațiul Palestinei și totuși, în îndelungatul drum parcurs împreună, de aproape doua milenii, locuitorii acestor meleaguri au trăit în bună pace.
Alții din afara lor au fost cei care i-au oropsit și învrăjbit. Au fost uniți, probabil, în suferința lor comună așa cum și evreul din diasporă a fost unit pe întregul parcurs al istoriei, uniți în credință și suferință.
Întoarcerea evreilor pe vechile meleaguri era o șansă istorică de reunire a fostelor triburi conduse de Moise, chiar dacă acum aveau religii și culturi diferite. Același sânge, al lui Avram, curge în ei.
Dar nici vorbă de așa ceva.
În anul 1880, în Palestina se găseau 12 000 de evrei, veniți, spun sursele evreiești, să-și trăiască ultimele zile și să fie îngropați în Þara Sfântă. Modalitatea găsită de evrei pentru întoarcerea în Palestina a fost cumpărarea de pământuri. Documentele scrise de evrei, nu inventate de alții, spun că până în anul 1948 au fost cumpărate 250 000 de acri de pământ care înseamnă 1025 Km. pătrați și mai înseamnă 5% din suprafața care, în 1984, era considerată de statistici a fi în posesia Israelului. Deci 5%, atât. La acest procent nu poți avea pretenții de proprietar, și cu atât mai puțin de stăpân. Dorința de stabilire a evreilor în Palestina nu este cu nimic de condamnat. Pe bună dreptate, aici și numai aici le era locul; istoric, religios și cultural. Dar modul cum au făcut-o nu-i diferențiază cu nimic de popoarele care, timp de două mii de ani, le-au nesocotit drepturile. Nu se deosebesc cu nimic de foștii lor călăi, nu se deosebesc cu nimic de pământeanul dispus oricând să-și ucidă confratele pentru a-i lua el locul. Totul pentru „Sine”.
Când această preocupare va fi înlocuită cu „și ceva pentru ceilalți” atunci vom putea considera că, într-adevăr, suntem oamenii lui Dumnezeu și ne-am apropiat de El. Până atunci bâjbâim în „întuneric”, în plină lumină.
Evreii erau cei nou veniți. Gazdele erau palestinienii, băștinașii care nu au părăsit locurile indiferent de problemele care au trecut peste ei și au fost destule. Marea greșeală a evreilor a fost că nu au negociat această întoarcere. Trebuiau să facă în așa fel, încât băștinașii să fie satisfăcuți și mulțumiți de această revenire, trebuiau să facă în așa fel, încât localnicii să se simtă, nu stăpâni ci egali în drepturi, dar nicicum slugi în casa lor.
În această epocă a internetului, a globalizării, a libertăților de expresie și credințe care domină lumea modernă, în Israel sunt interzise căsătoriile între un palestinian și o evreică. Constatarea transmisă de mass-media, efectiv ne-a șocat. Drepturile Omului și libertățile cetățenești la poporul care a fost atât de mult nedreptățit sunt complet ignorate. Semnale de nerespectare a Drepturilor Omului venite din partea unor publicații au mai fost date, dar oarecum timid. Virulența cu care statul israelian se opune la toate aceste semnale duce la apariția unor mesaje timide, la inhibarea reporterilor. Starea de vinovăție față de lumea ebraică persistă încă și acest lucru este bine, dar a interzice transmiterea adevărului este de-a dreptul criminal. Acest popor educat, cultivat și cu cea mai veche și tristă istorie nu se pot opune acelor rabini fanatici? Este drept că i-a adus ca popor peste milenii, dar cu ce preț?
Vom face o remarcă cu privire la destrămarea Iugoslaviei. În timp ce colosul sovietic se destramă aproape fără violență sub supravegherea atentă a Americii și o permanentă negociere între parteneri, în mult mai mica Iugoslavie se dezlănțuie un adevărat măcel. Actori principali ai acestui măcel erau conducătorii noilor republici, dictatori de „tip nou”. Aceștia n-au cunoscut, sau n-au dorit să cunoască, noțiunea și avantajele negocierilor. Când negocierile au fost inițiate de forțele democrate din exterior era deja prea târziu, muriseră deja oameni. Mult prea mulți oameni nevinovați, pentru ca măcelul să poată fi oprit civilizat.
Palestinienii și evreii trebuiau să nu se ridice de la masa negocierilor, dacă acestea au avut loc, până divergențele nu se rezolvau pașnic.
Să fi murit de foame și de sete la aceste negocieri câte 5, câte 10, câte o mie de negociatori de fiecare parte, și totuși nu erau prea mulți, dacă se ajungea la pace, fără conflicte armate. Dar cum putem crede că aceste negocieri au avut loc, dacă; (citez din Max I. Dimont în „Evreii Dumnezeu și Istoria”) „Chiar în timpul desfășurării Războiului de Independență, oamenii de stat israelieni se concentrau pentru construirea noului stat evreiesc pe vechile principii democratice iudaice”. Dar aceste principii extrase din biblie sânt atât de perimate și xenofobe, încât nici nu mai trebuie să se amintească de ele. Chiar evit să amintesc „ca nerelevantă și aparținând unei istorii prea îndepărtate”, orice exprimare xenofobă din cărțile sfinte ale evreilor.
Ei bine, principiile noii case, după spusele autorului amintit, se bazau pe acele concepții antice care nu prea fac cinste unei nații moderne și nici conceptelor secolului XX. Deci, dacă nimeni nu a murit pe baricadele diplomației, înseamnă că nici nu au avut loc aceste întâlniri. Și atunci unde și când s-a discutat soarta palestinienilor? În loc ca aceștia să se simtă egali în țara lor, ei probabil s-au simțit marginalizați sau chiar tratați ca o categorie inferioară. Oricum, s-au simțit frustrați. În aceste condiții nici nu mai poate mira, efectul pe care la avut eforturile străine de a destabiliza zona. Instigatorii au găsit teren fertil pentru ideile lor criminale.
Influențele negative străine, de toate culorile politice și confesionale, trebuie și ele luate în considerare, când vorbim de acest spațiu, de prea mult timp zguduit de teroare.
La începutul conflictului, englezii care și de astă dată au stat „cu fundul în două luntri”, în loc să aplaneze conflictul, ce era pe cale de a începe și care apoi a și început, s-au mărginit la a monitoriza criza și a acționa numai în propriul lor interes. Toate cele relatate aici se referă numai la perioada de dinaintea anului 1920 când au început primele confruntări. De la prima victimă totul a degenerat într-o nebunie care pare a nu mai avea sfârșit. De aici în continuare până după anul 1995, când a fost asasinat primul ministru Yitzhak Rabin, nu mai este vorba de vinovați, ci de nebuni și nebunie colectivă, totul pare a fi un concurs de” cine ucide mai mult”. Dacă la un astfel de cămin v-ați gândit, popor evreu, atunci când fugeați de urgia europenilor, apoi rău v-ați mai gândit! Europa are încă acel sentiment de vinovăție și este bine că-l are și este bine să-l păstreze, fiindcă atâta umilință și traume v-au produs, încât nu poate să fie spălată decât tot cu umilință și iertate. DAR, dacă conform percepției Biblice, carte într-adevăr sfântă, Dumnezeu v-a pedepsit continuu pentru păcatele voastre, atunci parcă nu mai văd vinovăția omului în ceea ce vă privește, pe tot parcursul istoriei. Înseamnă că omul, care v-a ucis și umilit, nu a fost decât un instrument în mâna Divinității, instrument cu care v-a pedepsit. Și atunci unde-i vina omului?
Este o întrebare care merită un răspuns și acesta nu poate veni decât de la cei care au suferit de-a lungul istoriei.
Spre anul 2000, apele încep iarăși a se limpezi și un tratat este pe cale de a fi încheiat între cele doua părți, când a venit ca un trăsnet vizita lui Ariel Șaron într-o instituție cu mare semnificație religioasă pentru palestinieni. Vizita a creat mari emoții în rândul palestinienilor, care, simțindu-și sentimentele religioase jignite au reacționat cu brutalitate. A fost începutul unui nou val de atentate, cauza fiind omul, care culmea, pentru a sfida și mai mult pe palestinieni, este ales prim-ministru. Mass-media, cea responsabilă, fiindcă ea are această calitate, cea adevărată, cea care poate contribui la schimbările lumii în bine, a prezentat un eveniment care ar fi trebuit să dea de gândit tuturor evreilor din lume; Copii palestinieni, până în 14-15 ani, antrenându-se pentru a deveni kamikaze în luptele împotriva evreilor. Dacă acest lucru se întâmplă, și se pare că s-a produs deja, înseamnă că ceva mai mult decât grav s-a produs în gândirea, în mentalitatea, în psihicul acelor copii și aceasta dintr-o anumită cauză. Se pare că voi evreii, care trebuie să fiți responsabili, fiindcă dețineți pârghiile puterii nu ați înțeles mesajul. Acesta nu este trist, ci este periculos de trist. Și în acest moment nu se mai poate vorbi de anumiți vinovați, căci toți sunteți în aceeași măsură.
Voci izraelite strigă în gura mare despre terorismul arab. La începutul anului 2002 citeam într-o statistică din zonă despre victimele pe perioada anului 2001: 800morți de partea palestiniană, morți proveniți din atacuri cu tancuri, avioane și altă tehnică modernă de luptă și 200 de partea evreilor, morți proveniți din atacuri cu pietre, armament ușor, dar cei mai mulți prin acțiuni kamikaze. Fac mari eforturi de a înțelege și nu pot. Cine-i teroristul? Nu numai că ați creat o imagine cumplită Orientului Mijlociu, dar ați discreditat și pe cel mai mare susținător al vostru, a cărui singură vină este aceea că vă suportă. Evenimentele din sept 2001 aduc în atenție situații care nu mai pot fi tolerate. Terorismul de stat ca și cel de grup, laic și religios, a luat amploare și pare a nu mai putea fi stăpânit. Acțiunilor în forță li se răspunde prin acțiuni în forță. Nimic nu justifică aceste acțiuni teroriste. Marea majoritate a celor ce provin din zona musulmană, se folosesc de Dumnezeu pentru a legifera acțiunile lor criminale. Este unul din cele mai mari păcate ale omului și toți cei responsabili de folosirea Divinității în scopuri ucigașe vor trebui să răspundă în fața unui tribunal penal internațional, dar și în fața Lui Dumnezeu.
Numai acțiunile conjugate din partea tuturor forțelor care iubesc pacea în lume vor putea opri aceste măceluri.
Dar ce faceți voi, cele două popoare provenite din aceeași ramură a lui Avram? Nebunia trebuie oprită și mai este o singură cale, atât în fața lui Dumnezeu pe care atât de mult îl invocați, cât și în fața lumii. Așezați-vă la masa tratativelor, voi cei interesați, palestinieni și evrei, fără americani, fără ONU, fără rabini, fără imani, dar cu personalități laice responsabile, și nu vă ridicați până nu deveniți o singură țară cu evrei și palestinieni, cu drepturi egale și cu respect reciproc. Muriți în fața acelei mese a concilierii, rugați-vă la Dumnezeu, căci Iehova sau Alah sânt unul și același, să vă ierte toate crimele săvârșite, rugați-vă la victimele acestor confruntări să vă ierte nesăbuința, rugați-vă la cei îndoliați să vă ierte nebunia și iertați și voi. Dar nu uitați, așa cum nici crimele naziste nu pot fi uitate, nu uitați, așa cum nici ororile trecutului european nu pot fi uitate, nu uitați nici voi, așa cum nici Dumnezeu nu uită, dar poate ierta. Nu uitați, pentru ca nici copii și nici copiii copiilor voștri să nu mai repete greșelile voastre. Dacă în timpul sabatului, îi veți pune pe palestinieni să vă spele picioarele și să muncească pentru voi, cu toate că ar fi mai nimerit să vă abțineți și s-o faceți singuri, căci nu în aceste activități constau păcatele omului, s-o faceți și voi în timpul sărbătorilor musulmane. Evitați să vă umiliți aproapele, căci prea mult timp ați fost voi umiliți. Obțineți încrederea în oameni, altfel nimic din ceea ce veți obține nu va fi durabil.
Biblia este plină de învățăminte, dar se pare că le folosiți numai pentru a sesiza greșelile altora.
În 2012 se împlinesc trei mii de ani de la urcarea pe tronul statului Israel a Regelui David. De mai bine trei mii de ani arătați lumii credința în Dumnezeu și religia voastră a fost miezul celor două mari religii monoteiste din lume, creștinismul și islamismul. Arătați lumii că nu în zadar ați pătimit cei peste două mii de ani și că prin unirea celor douăsprezece triburi ale lui Moise ați făcut voia Domnului, fiindcă Unul singur este și pentru evrei, și pentru creștini, și pentru musulmani și pentru brahmani, și pentru budiști și pentru hinduși și așa mai departe. Altfel, tot crezul vostru și tot chinul vostru în numele Lui Dumnezeu este vânt și nici atât, că vântul tot dar Dumnezeiesc este și aduce ploaia și aduce belșugul.
Oricum, numai dragostea pentru voi, voi toți: arabi și evrei, iudei și musulmani, mă face să fiu atât de pătimaș și dragostea pentru o lume mai bună pe care n-o putem realiza decât în renunțare și iubire. Aceasta poate fi obținută, dar numai cu bună credință și cu multă fermitate.
Priveam acum câteva zile imaginile unor tineri izraeliți, desprinși de dogmele voastre învechite și distrându-se așa cum ar trebui s-o facă tinerii, fără rețineri și fără prejudecăți. Lăsați-le tinerilor libertatea de a decide soarta lor și a fraților lor palestinieni. Lăsați-i să se iubească, dacă asta vor, lăsați-i să-și facă propria lor religie, dragostea în aproapele lor indiferent de culoarea pielii, limba vorbită sau religia pe care o adoptă. Rabinii voștri au făurit o religie, în general morală, dar voi ați suferit constrângerile la care v-au supus. Treziți-vă și reflectați. Oare a meritat atâta suferință pentru o cauză care poate nici nu există?
În contextul acestei reflecții prezentăm o cugetare aparținând filozofului persan Omar Khayyăm, care este ilustrativă, oricum nu poate fi bănuit de antisemitism, încă nu se inventase sintagma. Sper ca cele exprimate să îndemne cele două părți, la reflecție. „Sărmane Om, tu nu vei ști poate niciodată nimic! Tu nu vei lămuri niciodată măcar unul din misterele care ne-nconjoară. Fiindcă religia îți făgăduiește paradisul, ai grijă să-ți înfăptuiești unul pe pământ, căci celălalt poate nu există”. Adâncă cugetare care vine de acum aproape o mie ani! Voi, evreii, nu v-ați făcut un paradis pe pământ, asta este mai mult decât sigur și tot atât de sigur este că v-ați făcut, cu sau fără voia voastră, un adevărat iad. Și parcă v-ați învățat cu iadul pe pământ și nu vreți să scăpați de el. Dacă voi chiar nu vreți să scăpați, nu obligați și pe alții să intre în iadul vostru, păstrați-l singuri, dacă asta vă place.
Dacă eforturile diplomatice nu dau roade, ceea ce ne îndoim dacă sânt făcute cu respect și credință, mai rămâne o cale, calea juridică. Calea juridică, dar cu judecători fără sensibilități religioase sau etnice, cu judecători fără sentimente de vinovăție venite de undeva din istorie, cu judecători absolut neutri care nu pot fi decât judecători de religie budistă veniți din Japonia și China.
Ar fi o rușine să se ajungă aici, atât pentru cele două popoare, cât și pentru cele două religii, dar rezoluția tribunalului trebuie obligatoriu pusă în aplicație indiferent care va fi ea.
Să trecem acum la percepția antiamericană a unui anumit segment din populația musulmană.
Prin credința și convingerea ei în democrație, America a tot încercat, de-a lungul acestei isterii orientale, să aducă părțile la masa tratativelor. Faptul că nu a reușit, nu înseamnă nici de cum o vinovăție. Mai mult, criza Suezului, în care au fost implicate Franța și Anglia, putea da naștere la un conflict cu efecte dezastruoase, dacă America nu intervenea energic pe căi diplomatice. Își mai amintesc arabii fundamentaliști de aceste intervenții? Greșeli au fost pe tot parcursul Războiului Rece, dar toate provin din dorința de a nu scăpa ciuma roșie să pătrundă în statele aflate în căutarea unei identități. Au fost încurajate și ajutate să acceadă la putere regimuri de dreapta, în totală contradicție cu gândirea democrată a tuturor guvernelor din America, tocmai pentru a se putea opune comunismului. De multe ori sau de cele mai multe ori, aceste regimuri au devenit dictaturi crunte pentru propriul popor. Au fost greșeli, dar acestea au avut un scop nobil și au fost obligate de conjuncturi politice.
Una dintre aceste intervenții este legată de cele două vecine și nicidecum prietene, Irakul și Iranul.
Iranul, cu o istorie și o cultură milenară, cunoaște în preajma războiului al doilea o efervescență de agenți naziști, sovietici și englezi. Atacul german asupra Uniunii Sovietice și intrarea Americii în război sunt factori care precipită acțiunile în zonă. Pentru a trimite ajutoare sovieticilor, traseul cel mai scurt era prin Oceanul Indian, Golful Piersic și apoi pe calea ferată trans-iraniană, Marea Caspică. Acțiunile agenților germani vizau tocmai îndreptarea poziției șahului Reza-Khan împotriva Angliei. Acțiunea a căpătat denumirea de „defecțiunea iraniană” și a luat sfârșit printr-o acțiune concertată a armatei sovietice cu armata Angliei. Reza-Khan, întemeietorul dinastiei Pahlavi, este obligat să abdice în favoarea fiului său Mohamed Reza Pahlavi, care, la rândul său, va fi izgonit de pe tron de revoluția islamică din 1979. Monahul era și un bastion în calea comunismului de tip sovietic, fapt ce a creat siguranță Washingtonului, care considera ajutoarele economice suficiente menținerii regimului, fără a sesiza încălcările Drepturilor Omului în regat. Aceste încălcări creează stări conflictuale. Conflictele escaladează prin revoluția islamică a cărei finalizare duce la instalarea unui regim fundamentalist islamic având drept lider pe Ayatollahul Ruhollah Khomeini. Schimbarea îi surprinde pe americani, care nu găsesc o rezolvare a crizei, iar primirea Șahului în Statele Unite provoacă o și mai mare manifestație antiamericană. Populația, îndoctri-nată, considera America drept „Marele Satan” care le-a corupt țara, iar ura acestora nu cunoștea margini. De fapt, singura vină a Americii fost ajutorul economic dat Șahului și influența occidentală asupra reformelor care erau pe cale a se înfăptui. Printre acestea figurau și înlăturarea rămășițelor feudale lovind atât în structurile religioase foarte puternice și influente, cât și în cele funciare laice.
O altă reformă greu de acceptat de structurile anchilozate, a fost acordarea drepturilor egale pentru femei.
O reformă de mare interes pentru țară, trecerea resurselor petroliere în mâna statului iranian, era deja cuprinsă în programul de reforme, fără a apuca să-și arate avantajele.
Ocuparea Ambasadei Americane din Teheran, în noiembrie 1979 și reținerea a 65 de ostatici de către studenții care pătrund în ambasadă, devine punctul culminant al conflictului dintre cele două țări. Eforturile diplomatice ale administrației Carter, precum și încercarea nereușită de salvare a ostaticilor, printr-o acțiune de comando, au înrăutățit și mai mult relațiile, și așa destul de tensionate. Toate aceste acțiuni se produc pe fondul intervenției sovietice în Afganistan, în decembrie 1979, marcând sfârșitul unei destinderi între cele două mari puteri. Pericolul era imens. Sovieticii făceau o importantă breșă în „Zidul” ce fusese creat cu atâta trudă, pentru oprirea mareei roșii spre oceanul Indian. Infiltrarea sovieticilor în Afganistan le deschidea acestora nu numai calea maritimă, dar și noi prilejuri de a-și extinde influența. Pericolul era cu atât mai mare, cu cât Iranul ajunse pe mâna fundamentaliștilor șiiți, a căror fanatism elimina orice încercare de intervenții diplomatice. Rezistența imensă întâmpinată de sovietici în Afganistan, precum și neîncrederea lui Khomeini în aceștia, fac ca apropierea dintre cele două țări să nu poată avea loc, Khomeini păstrând distanță față de Moscova. Dar pericolul rămânea la fel de mare. O extindere a războiului spre Iran sau Pachistan era demnă de luat în considerație.
Să trecem la Irak, cu obligația de a ne reîntoarce în zonă.
Pământ cu o cultură străveche, cunoscut sub numele de Mesopotamia, udat de apele binefăcătoare ale celor două râuri mitice, Tibru și Eufrat, devine, la rândul lui, un mare izvor de cunoaștere, atât pentru antichitatea îndepărtată, cât și pentru istoria mai recentă a orientului mijlociu. Acest spațiu cunoaște, de-a lungul istoriei, gloria și decăderea unor mari imperii, ale căror cuceriri fac mândria contemporanilor care nu reușesc să se apropie de măreția înaintașilor. Cetăți-state ca Ninive sau Babilon, înființează imperii care vor domina, rând pe rând, un imens spațiu. Înălțarea și coborârea acelor imperii se face parcă într-un dans al morții și al vieții, aducând, rând pe rând, strălucire și întuneric, glorie și distrugeri, speranțe și deziluzii. Tot de aici, din Ur, pleacă Avram, strămoșul mitic, din care se va trage atât un mare popor, dar și cea mai mare religie, aceea într-un Dumnezeu Unic ce va fi temelia creștinismului și islamismului deopotrivă. Aceste religii sunt surori, dar care, din ignoranța și gândirea obtuză a conducătorilor religioși, refuză a se recunoaște ca atare, considerându-se religii dușmane, antagoniste, barbare unele față de altele. „Cine nu-i cu noi este împotriva noastră”, este sintagma care a urmărit și continuă să urmărească relațiile dintre religii, considerând necredincioși pe toți cei care nu intră în sfera lor de influență, credincioși fiind doar ei, cei care aparțin grupului religios din care fac parte. Iisus nu a negat valoarea Bibliei, ci, din contra, i-a consolidat poziția. El a luptat împotriva obtuzității fariseilor și pentru eliminarea unor tradiții greu de suportat de popoarele sărăcite.
Profetul Mohamed s-a adăpat din gândirea ebraică, luând Biblia drept baza curentului său religios, care a cuprins lumea prin profunzimea învățămintelor sale.
Descoperirile arheologice făcute la începutul secolului trecut au scos la lumină cetatea Ninive, cu istorica bibliotecă, care cuprinde o întreagă istorie scrisă pe tăblițe de lut, a căror valoare nu poate fi estimată. Descoperind poemul lui Ghilgameș, într-un fragment de plăcuță, cea mai frumoasă legendă antică, legenda potopului din biblia ebraică capătă noi valențe. Noi și noi valori sunt scoase la lumina zilei și date umanității, descoperind măreția acelor timpuri, dar și latura lor distructivă.
Babilonul, considerat leagănul civilizației asiro-babiloniene, este cucerit de asirieni în anul 689 î.h. sub domnia lui Sennacherib. Distrugerea cetății Babilonului este descrisă în plăcuțele de lut descoperite și arată mărimea dezastrului, privit de conducător ca o mare realizare. Astăzi, în secolul internetului ar trebui să ne îngrijoreze faptul că mai sunt indivizi a căror gândire distructivă vine direct din acele timpuri antice.
Amploarea distrugerilor și masacrelor umane a fost atât de mare, încât fiul lui Sennacherib, Asarhaddon, care-i urmează la domnie, simte nevoia să justifice într-un fel acțiunea tatălui său, atribuind-o zeului Marduc, principalul zeu al cetății Babilon.
Mesajul, ajuns peste aproape trei milenii în mâinile contemporanilor noștri, are următorul conținut; „Acesta, Marduk, mâniat pe cetate pentru păcatele locuitorilor săi, se folosește de Sennacherib pentru distrugerea cetății”. Parcă am mai auzit asemenea acuze aduse poporului din cetatea Ierusalim vinovat de distrugere, datorită păcatelor lor. Noi, urmașii acelor civilizații, ar trebui să comentăm evenimentele prin prisma viziunii secolului XXI.
Pentru a nu se lăsa mai prejos decât rivalii lor asirieni, care dispar de pe arena istoriei în anul 605 Î.H. printr-o acțiune comună a Babilonului cu Regatul Mezilor, Babilonul distruge cetatea lui Solomon, „Ierusalimul”, ducând populația în exil. Acest act a avut loc în anul 586 în ziua de 9 aprilie, zi ce devine doliu național pentru evreii de pretutindeni.
Cucerit de alte civilizații, trecând rând pe rând în stăpânirea persană sau greacă prin Alexandru Macedon, suferind cucerirea arabă în anul 637, când i se impune limba arabă și religia islamică, spațiul Mesopotamiei este devastat de mongoli, apoi din nou de persani, pentru ca între 1534-1917 să devină provincie a Imperiului Otoman. In anul 1920, Liga Națiunilor acordă Marii Britanii mandat de administrare asupra teritoriului irakian.
În 1921 Irakul, devine regat și în octombrie 1932 obține independența de stat și este admis în Liga Națiunilor. În 1958, în urma unei lovituri de stat, monarhia este abolită, iar Irakul se proclamă republică, pentru ca în 1963 puterea să fie preluată de partidul Baas. Multitudinea de etnii și curente religioase, precum și o dictatură sângeroasă ce este pe cale de a veni la putere, fac din acest spațiu un loc de maxim conflict. Kurzi, asirieni, turci, armeni, șiiți, suniți toți sunt supuși la o continuă confruntare, conflicte susținute de guvernele care se perindă. Participant la lovitura de stat care aduce la putere partidul Baas, Saddam Hussein devine omul de încredere al noului președinte Ahmed Hassan al-Bakr. Între timp, puterea lui Sadam crește, astfel că se produce o simbioză între cei doi care-și împart puterea. La 16 iulie 1979, Saddam Hussein este numit șef al statului, cumulând și funcția de secretar general adjunct al partidului și președinte al Consiliului Comandamentului Revoluției.
Eroul principal care-i era călăuză era Stalin care-i devenise idol, și, pentru a nu-și dezamăgi idolul, Saddam instaurează un regim bazat pe teroare, atrocități, sadism, demență și masacre.
Frumos statut și înălțătoare idealuri pentru urmașii celor mai mari imperii antice și pentru marea cultură sumeriană venită de pe aceste meleaguri! Dacă urmărim acum, după căderea regimului Saddam, cu câtă insistență se luptă pentru răzbunarea regimului, ne dăm suficient de bine seama ce ”idealuri înalte” vor să răzbune acești luptători.
Dezgustător este că, în această dispută este folosit și numele Creatorului Unic, pe care Saddam l-a ignorat pe toată perioada domniei, dar l-a invocat cu obstinație când pericolul îi bătea la ușă, poate, poate poporul îl va urma. Ei bine! Nu l-a urmat, decât o mică parte, care va trebui să suporte același tratament ca și liderul lor. Ca și maestrul său, Stalin, și-a început domnia prin crime, eliminând 21 de înalți responsabili din Guvern și din partidul Baas. Considerând că măsura nu a fost suficientă, alți 500 de ofițeri de rang superior sunt aduși în fața plutonului de execuție, apoi, se face curățenie la toate nivelurile și în toate sectoarele. Metoda îi plăcea din ce în ce mai mult și mai primea și felicitări pentru inițiativă, de la cei apropiați.
Dacă Stalin își elimina presupușii opozanți cu sintagma de „subminare a regimului și trădare de patrie”, Sadam devine mai original și categorisește, presupușii dușmani, cu sintagma de „trădători”, simplu și eficient.
Urmarea era aceeași: moartea. Kurzii au fost marea problemă a lui Saddam care, cu sprijinul vărului său Ali, numit și „Cel Chimic”, a ucis cu gaze chimice peste 5000 de kurzi. Numărul total de kurzi uciși din ordinul său se ridică la peste 100.000. După ce face „ordine” în propria casă, în septembrie 1980 atacă Iranul lui Khomeini. Reîntoarcerea la Iran nu o pot face decât legând cele două țări și cele două dictaturi prin războiul ce a pornit la inițiativa lui Saddam.
Astfel, se confruntă doi dictatori, unul religios și altul laic, la fel de periculoși, atât pentru popoarele lor, cât și pentru pacea din zonă. O justificare din partea Irakului pentru acest război ar fi teama regimului Saddam și al partidului său sunit, de o eventuală revoluție islamică după metoda Iranului, șiiții fiind majoritari în Irak. Războiul ia sfârșit în august 1988, fără câștigători, dar fiecare țară pretinzând că victoria a fost de partea sa. In schimb, învinse au fost popoarele din cele două state, victimele războiului ajungând la milioane.
Populații sărăcite, răniți, milioane de oameni evacuați din zonele de conflict, sunt alte urmări colaterale ale acestei confruntări.
Ororile războiului dintre cele două dictaturi urmează a fi stabilite abia acum, după dispariția regimului Saddam.
Marile puteri nu au luat parte la aceste conflicte și bine au făcut. Pe tot parcursul conflictului, Ali Chimistul, a avut mult de lucru. Multe victime au căzut prin folosirea gazelor chimice, armă aflată sub directa sa coordonare.
Vom relua în alt capitol evenimentele din zonă care duc la intervenția americana cu acordul organismelor ONU. Până atunci, căderea comunismului și dispariția războiului rece sunt evenimente care pun în cu totul altă lumină eforturile americane pentru menținerea echilibrului și păcii în lume.
Astăzi, când războiul rece a dispărut, astăzi, când la masa democrațiilor s-au alăturat tot mai multe state, putem miza pe o contribuție fără greșeală și compromisuri la problemele lumii a aceleași Americi, mai puțin vulnerabilă și mai credibilă, ajutată de toate democrațiile, totul sub control ONU. Singurele regimuri care trebuie să se teamă sunt cele totalitare, indiferent din care parte.




CAPITOLUL IX

SFÂRȘITUL COMUNISMULUI ÎN EUROPA ȘI URMÃRILE

1)„Ideologia nu este de temut decât atunci când se bazează pe ură”
Eddy Du Perron- „Contraanchetă,1933”

2) „Cel pe care l-ați lipsit de toate nu mai este în puterea voastră. El este, din nou, complet liber.”
Alexandr Soljenițîn –
„Primul cerc, 1955- 1964”


Europa de Est suportă greu regimul comunist și cu atât mai greu, cu cât este import sovietic, adus în schimbul unor bunuri de primă necesitate. Sovieticii exportau comunismul și primeau în schimb: uzine, fabrici, cereale și alte produse alimentare, țiței și multe, multe altele. Acesta era tipul de comerț stalinist. Regimul de tip stalinist este introdus în toate țările, singura care scapă de această influență nefastă fiind Iugoslavia lui Tito. Germania democrată se revoltă în 1953.
În 1956 Ungaria este pe cale de obține unele facilități dar revolta este înăbușită în sânge. O campanie anti-iugoslavă este monitorizată de Uniunea Sovietică și toate celelalte țări obligate s-o urmeze. Corul este sinistru, seamănă mai mult cu croncănit de corb sau mârâit de hienă. Efectul campaniei asupra Iugoslaviei este nul, aceasta rămânând o verigă slabă pentru sistem.
La celălalt capăt, în est, Mao nu acceptă influența stalinistă la comunismul ce-l creează, producând, pe lângă o ruptură în sistem, și mari dificultăți în ceea ce privește concepția unitară a comunismului.
Zidul Berlinului vine să întregească acest peisaj apocaliptic al comunismului. „Lagărul comunist” s-a închis, cuprinzând între zidurile sale propriul său sistem. O remarcă interesantă privind comunismul este prezentată de Ștefan Heym, romancier și publicist german, luptător antifascist, care a emigrat în America, și care revine în 1952 în Republica Democrată Germană pentru a-și regăsi identitatea. El scrie în „Liberation”, următoarea constatare prin care își exprimă atât frustrarea, cât și dezamăgirea pe care o simte: „Dacă socialismul care se aplică la noi (R.D.Germană ) ar fi fost foarte atrăgător și foarte corect, Vestul ar fi trebuit să construiască zidul! Așa ar fi fost normal, după părerea mea.”
Și a noastră domnule Heym, care probabil ai trecut în neființă, ca și mulți alții, dezamăgiți de crezul care ne conducea tinerețea.
Venirea lui Brejnev la putere a adus un aer de destindere și atât, cizma murdară a comunismului având același grad de presiune.
Intervenția armată în Cehoslovacia, la sfârșitul verii lui 68, în care au fost târâte toate statele aparținătoare Pactului de la Varșovia, mai puțin România, arată „simpatia” de care se bucurau opresorii în acele momente istorice. Numită „Primăvara de la Praga”, nu după anotimp, evenimentul având loc în august, ci după mlădița primăvăratică care precede unei noi renașteri, intervenția a zdrobit mai mult idealuri decât oase și a umilit cu atât mai mult poporul. Anul 1970 inaugurează începutul mișcărilor din Polonia care va culmina cu înființarea sindicatelor libere și va fi semnalul începutului de sfârșit. Majoritatea acestor izbucniri sunt brutal înăbușite de armatele sovietice care, de teama unor explozii conjugate, nu permit nici cea mai mică libertate de gândire sau expresie. România are și ea zvâcnirea de orgoliu prin muncitorii de la „Tractorul” din Brașov, care, în 1987, încearcă să-și scuture jugul suportat de atâta de vreme. Opresiunea română, fără ajutoare din afară, a reușit dezmembrarea grupurilor și împrăștierea lor în cele patru zări. Efectiv, nu ca figură de stil. O mare parte au înfundat pușcăriile, totul făcându-se într-o liniște suspectă. Și astăzi mai sânt oameni dislocați și care n-au mai avut puterea să se întoarcă.
În această suită de încălcări ale Drepturilor Omului, în această continuă umilință a popoarelor, în această proliferare a minciunii care continua să rămână, de pe vremea lui Stalin, politica „înfrățirii între popoare și politica unei societăți noi”, urletul de durere a mulțimilor era greu de auzit de vestul în care abundența și democrația erau de mult instalate.
Încercări timide de deconspirare a acestor încălcări, prin emisiunile radiofonice, singurele legături cu vestul, ne dădea sentimentul că n-am fost uitați, sentiment care uneori devenea dureros de real.
Doar atât, mai mult nu se putea face, ne-am dat seama de această realitate crudă cu toții, încă de atunci. Nici presa din vest și nici apărătorii Drepturilor Omului nu puteau face mai mult, era mare pericol. Probabil că atunci unii dintre apărătorii Drepturilor Omului, s-au orientat spre noi lupte care nu aveau și nici nu vor avea nimic de-a face cu adevăratele încălcări.
Singura salvare era un miracol, în care nu mai credea nimeni, fie datorită încercării de eliminare a elementului Divin din gândirea noastră marxistă, fie pur și simplu din oportunism, ajuns la nivel de dogmă. Dar miracolul s-a produs, numai că pentru unii, prea târziu.
Anii 80 găsesc statele din zona Golfului într-o confruntare violentă, fără perspective de conciliere. În Afganistan luptele de hărțuire ale armatei sovietice te ducea cu gândul la războiul din Vietnam, din care America a ieșit mult șifonată.
Diferența dintre cele două situații era totuși imensă. Pe când America încerca blocarea înaintării comuniste, sovieticii voiau tocmai extinderea acestei forme de guvernare. Americanii au fost târâți în acea aventură și datorită impotenței Franței în gestionarea unei crize, care-i aparținea, provocată de propria ei politică de restricționare a libertății unui popor care-și căuta identitatea și libertatea. Politica franceză și eșecul american au împins Vietnamul în brațele larg deschise ale comunismului.
Vom vedea, în cele ce urmează, cu câtă prudență și chiar delicateță, a lucrat politica americană în statele cu apetențe comuniste. Au fost și greșeli, dar făcute pentru o cauză dreaptă.
Intervenția sovietică în Afganistan vine tocmai pentru a consolida un guvern ce nu avea suport popular, un guvern comunist.
Războiul dintre Irak și Iran făcea victime de ambele părți, iar acuzele venite de la fiecare nu erau de natură a reglementa prea curând diferendul. Se anunța un conflict de lungă durată și așa va fi.
Polonia este cuprinsă de un puternic val revendicativ, care pune în dificultate întreg angrenajul comunist condus de la Kremlin. Papa Ioan Paul al II- lea, primul papă provenind din Europa de Est, monitorizează atent diferendul, punând sub prestanța sa întreaga situație și producând o stare de nesiguranță atât guvernanților polonezi cât și centrului de la Kremlin.
Sindicatul liber, „Solidaritatea”, singurul sindicat liber din istoria comunistă, obține dreptul de a se organiza. Acesta este condus de electricianul de la Șantierele Navale din Gdansk, Lech Walesa, care devine primul președinte al Poloniei democrate, post comuniste. Comunismul începe să se clatine. Este un început timid, dar este un început.
Cu trei ani în urmă „Dizidenți cehi” lansează „Charta 77”, document care militează pentru instaurarea Drepturile Omului în Cehoslovacia. Documentul este semnat printre alții de dramaturgul Vaclav Havel și are sprijinul a nu mai puțin de 240 de intelectuali cehi. Documentul apare în presa vest germană și sună ca un strigăt de ajutor adresat lumii libere.
Economiile statelor comuniste nu pot, nici pe departe, ține pasul cu cele din lumea liberă, iar efortul de înarmare sovietic secătuiește economia și așa subțire a Uniunii Sovietice. Mai este și Afganistanul care nu cedează, arătând pentru prima dată după război starea de neputință a Uniunii Sovietice.
Anul 1981, la scurt timp după ce Ronald Reagan se instalează la Casa Albă, înseamnă și sfârșitul crizei ostaticilor din Iran, care vor fi eliberați. Fundamentalismul islamic face ravagii, mii de oameni, printre care și mulți lideri militari, sunt executați sau deportați. Drepturile Omului sunt călcate în picioare de liderii religioși ce conduc o țară în degringoladă. Unde sunt apărătorii Drepturilor Omului? Nu cumva stau ascunși în spatele democrațiilor autentice, așteptând momentul pentru a-și arăta mușchii în manifestații de stradă, în confruntări cu forțele de ordine ce au obligația de a-i proteja ?
Un articol din 1995 despre O.J-Simson, fost jucător de fotbal american și actor, spune cum este eliberat, fiind achitat în cazul uciderii fostei sale soții, Nicole Brown Simpson și a prietenului acestuia, Ronald Goldman. Autorul își recunoscuse vina. Au fost 100 martori și 1100 de dovezi prezentate în proces și totuși, avocatul apărării, găsind un viciu de procedură, reușește să pună în libertate un asasin fără dubii.
Ne întrebăm, ce fel de legislație poate fi acestea care eliberează un asasin. Despre moralitatea avocatului nu am nici un dubiu, el fiind imoral din cap până-n picioare, locul său fiind alături de asasin. Mai rămâne doar judecata Divină pe care fiecare om ar vrea s-o înțeleagă. Ei bine, abia după trecerea în neființă a omului, Dumnezeu îl va judeca pe acesta. Religiile au imaginat tot felul de pedepse și diferite locuri în care poate fi găsit iadul. Iadul, ca loc de pedeapsă pentru sufletele morților, se găsește amplasat în imediata apropiere a raiului pentru ca cel condamnat să poată vedea „traiul” celor aleși de Dumnezeu. Bineînțeles că invers nu se poate vedea. Un criminal va suporta același traume fizice și psihice, dar multiplicate de mii și milioane de ori, pe care le-a suportat victima sa. Timpul în care va suporta această pedeapsă este bine stabilit de Divinitate. Pentru avocatul care l-a salvat de la pedeapsa pământeană, cunoscând adevărul, pedeapsa este la fel ca și pentru autor. Dar pentru cei care au produs golul criminal în legislație, care ar trebui să fie pedeapsa?
După ispășirea pedepsei, sufletul va fi sau nu reincarnat, începând un nou ciclu de viață.
Ne întrebam, unde se aflau apărătorii Drepturilor Omului, apărătorii victimelor și a rudelor care-i plâng, neconsolați, pe cei dragi. De ce n-au manifestat în fața tribunalului care a putut da o astfel de hotărâre, în fața legislativului american care, printr-o legislație defectuoasă, a eliberat un criminal. Ei, acești apărători pot dormi liniștiți în paturile lor când se produc astfel de nedreptăți? Dacă da, atunci să nu se mai implice în demonstrații în care nici nu cred și nici nu le cunosc conținutul. Insist pe această temă deoarece, intervenții responsabile a acestei instituții pot avea efecte spectaculoase dar intervenții fără conținut pot stimula infractorii și inhiba oamenii legii.
Vom continua să apărăm adevăratele drepturi ale omului. Dacă asasinul ar fi fost condamnat la moarte, atunci sigur ar fi apărut și apărătorii care ar fi considerat imorală sentința. La fel vor gândi și reprezentanții religioși de diferite confesiuni.
Europa de est începuse să fiarbă. Se așteptau schimbări, dar teama de intervenții brutale din partea sovieticilor era mare. Era nevoie de o minune, pentru ca aceste schimbări să poată avea loc pașnic. Și minunea s-a produs.
Minunea vine de la Divinitate. Forța și curățenia evenimentelor îi dă autenticitatea.
Kremlinul este în doliu. Moartea lovește la vârf și bine face. Cred că Dumnezeu vrea să schimbe ceva și pregătește schimbările.
În 1982 moare Brejnev, lăsând în urmă un război, cel din Afganistan, ce va continua multă vreme, și un imperiu ce începuse a se clătina. Locul este ocupat de Iuri V. Andropov. Bătrân și bolnav, acesta părăsește fotoliul în 1884, printr-o moarte naturală.
Urmează la comandă Konstantin U. Cernenco, care se alătură, nu după mult timp, celor doi.
Reagan este dezolat. Începuturile promițătoare ale convorbirilor pe tema dezarmării sunt întrerupte. Vicepreședintele american George Bush devine reprezentant permanent, din partea guvernului american, la toate, aceste ceremonii funerare. Cu timpul, devine expert în ceremonii funebre prezidențiale, și chiar va putea prevedea următoarele evenimente. Chiar și moscoviții se cam săturaseră de atâta boșorogeală prezidențială, încât moartea lui Cernenco a fost efectiv salutată.
Pe 11 martie 1985 este numit președinte al URSS Mihail Gorbaciov. Istoria se schimbă. Dumnezeu a auzit ruga milioanelor de oameni sătui de dictaturi, sătui de umilințe, sătui de sărăcie. Lumea trebuie să-și unească eforturile pentru a înfrunta pericole ce aveau să vină și, pentru aceasta este nevoie de Rusia și de ruși.
În 1981, Republicanul Ronald Reagan, câștigă alegerile detașat, în fața democratului Carter, datorită politicii dure pe care o promite împotriva URSS-ului și a expansiunii comuniste. Cele câteva întâlniri cu Brejnev au dus la o oarecare destindere dar care s-a blocat din cauza deceselor în lanț, care parcă nu se mai terminau. Astfel că venirea la Kremlin a tânărului și charismaticul Gorbaciov, minte luminată și deschisă spre democrația adevărată, va deschide noi perspective ce nu pot fi ratate, mai ales că opoziția de la Casa Albă, devenea tot mai nemulțumită de evenimentele de până atunci. Toată greutatea negocierilor cade pe umerii Americii, care se va consulta cu vest-europenii, ori de câte ori situația o va cere.
Prima întâlnire dintre cei doi, care are loc la Rejkjavik, aduce și prima surpriză. Liderul sovietic vine cu propunerea de reducere substanțială a arsenalelor nucleare din ambele țări. 1945-1985, 40 de ani de război rece, 40 de ani de confruntări ideologice, 40 de ani de nesiguranță pentru pacea planetei. Dacă acest prim pas și ce va urma, nu este un miracol, și dacă acest miracol n-a fost opera Divinității, atunci trebuie să închidem biserici, moschei, catedrale, temple, sinagogi și toate locașurile de cult din lume și în locul lor să construim alte edificii. Tot ce urmează aduce destindere și bucurie în toată lumea civilizată, aduce încătușarea forțelor răului, aduce perspectiva păcii. Cei care n-au înțeles mesajul Divin vor suporta pedepse atât pe pământ, cât și în ceruri. Mesajul a fost dat atât pentru creștini, cât și pentru islamiști, budiști, evrei, hinduși și pentru tot ce este om și se află pe acest pământ. Toți oamenii trebuie să se bucure de bunăvoința Divinității Unice care guvernează lumea și universul.
„Imperiul răului”, așa cum era denumit imperiul Sovietic de către Ronald Reagan, își schimba conducătorul, acesta cerea dezarmare, cerea pace, pace adevărată nu de fațadă, pacea aducătoare de destindere, în lumea mistificată de contradicții. Imperiul răului își va schimba statutul, își va schimba fața. Va fi adevărata „schimbare la față” pe care Hristos a arătat-o lumii. Acum, întreaga lume va putea beneficia de ea, iar pentru ceilalți, care nu vor înțelege acest mesaj, „Infernul lui Dante” va fi o veșnică pedeapsă.
Intransigentul Reagan, este de-a dreptul cucerit de partenerul pe care Dumnezeu i l-a adus. Și nici nu se putea altfel. Va trebui ca misiunea lui să fie încheiată, pentru ca multă lume să vadă izvorul acestei puteri, care a dus la schimbarea lumii. Să vadă mâna Divină întinsă peste pământ, să vadă providența coborând ca o ploaie după o lungă secetă.
Un personaj, care va face istorie, urmărea din postura de vicepreședinte al administrației, mersul evenimentelor. Le va gestiona personal, nu peste mult timp. Și acest personaj va fi trimis și susținut de Divinitatea Unică și acest personaj va contribui la descătușarea lumii. George Bush, omul care a ucenicit sub mai multe administrații, va avea ocazia de a se întâlni cu Gorbaciov.
Întâlnirea nu va fi întâmplătoare, cu toate că așa va părea. Cu ocazia primei vizite a noului președinte sovietic în America și salutul acordat de acesta poporului american, care a văzut în el dacă nu pe Mesia, dar cel puțin pe Omul providenței, Bush a presimțit venirea sa în fruntea administrației americane. Fără a se cunoaște dinainte, cei doi au simțit mesajul cu care erau îndrituiți și au încercat să-l pună în valoare cât mai de repede. Pe tot parcursul negocierilor, care uneori luau turnuri dramatice, între cei doi a stat cel mai de preț element, „încrederea” care le-a și adus succesul. Gestionând o societate închisă, bolnavă, plină de suspiciuni și coruptă, Gorbaciov și-a propus drept scop vindecarea acesteia. Așa că, la doi ani după numirea la Kremlin, anunță reforme atât de importante, încât întreaga lume s-a oprit pentru a-l urmări. Reformele propuse de el vor fi cunoscut sub denumirea de Perestroica și Glasnost.
Bietul popor rus, care n-a cunoscut încă democrația, care n-a cunoscut libertatea de gândire și libertatea de exprimare, intră într-un vârtej din care oportuniștii, ca oriunde în lume, vor lua caimacul și ce caimac?
Perestroica, sau restructurare economică și guvernamentală, își pune amprenta de aici în colo pe societatea sovietică.
Glasnostul, sau deschiderea spre libertatea de informație și de mișcare, reduce, dacă nu elimină cenzura, astfel încât mass-media va fi liberă să critice conducerea Partidului Comunist, va fi liberă să-și spună părerea despre problemele vitale ale țării. Marii dizidenți ruși se întorc în țară după ani grei de exil. O mai făcuseră și alții în perioada lui „Tătucul” Stalin, la promisiunile acestuia de reconciliere națională, și au fost pe loc arestați și apoi uciși, așa că diaspora rusă nu mai credea în cuvântul de la Kremlin. Nu mai credea în lacrimi. Dar acum s-au întors, cu încredere și speranță, s-au întors cu experiența democrațiilor occidentale, s-au întors pentru a trăi și muri pe pământul mamei Rusia.
Acest popor, de o noblețe și o sensibilitate aparte, a suferit la fel ca toți cei ce au locuit aici, de-a lungul veacurilor.
Nu poporul rus a fost cel rău, cel hain, cel crud, ci conducătorii lor pe care i-au zeificat, și, în simplitatea lui, i-au ajutat să fie călăii propriilor lor copii. Poporul a fost victima sistemului și a dictatorilor.
Dacă la început aceste reforme au avut sprijinul maselor și opoziția vechilor structuri, încet, încet, pe măsură ce nivelul de trai scade ca urmare a neimplicării statului în procesul economic și a faptului că noile structuri ale economiei de piață încă nu erau funcționale, reformele încep să fie criticate de tot mai multă lume și în special de cei care nu le vedeau cu ochi buni.
Criticile, privind abandonarea idealurilor socialiste și vânzarea către „occidentul retrograd și imperialist”, se auzeau tot mai des în cabinetele vechilor structuri.
Gorbaciov și întreaga sa echipă se vedea pusă într-o situație dificilă și avea nevoie de încurajări, de oriunde numai încurajări să fie. Încurajările americane și ajutoarele substanțiale pe care la început le primesc, fie sub formă de valută, fie sub formă de materii și materiale de folosință imediată, erau ca aerul pentru noii reformatori.
Într-una dintre întâlniri, la solicitarea lui Gorbaciov de implicare a afaceriștilor americani cu investiții în Uniunea Sovietică, Bush cere garanții pentru acești oameni de afaceri și garanții de reușită a reformelor. Bush era pus sub tensiune de aripa dură a senatului american, care vedea în Gorbaciov același comunist șiret, numit de americani drept „sindromul ursului inteligent”, și care ducea cu vorba occidentul, făcându-l să-și lase garda jos, în timp ce își pregătea arma pentru a lovi. Doar doi oameni și apropiații lor cunoșteau adevăratele lupte duse și aveau încredere unii în alții, Gorbaciov cu grupul său de reformiști și Bush cu grupul său de negociatori. Încrederea reciprocă i-a ajutat să reușească. Reformele gorbacioviene au mare răsunet în țările est-europene, care urmăreau, cu răsuflarea tăiată, negocierile dintre Kremlin și Washington. Gorbaciov are nevoie de promisiunea Washington-ului, chiar dacă nu crede în ea, că America nu va agita și mai mult spiritele est europenilor. De acest sprijin moral va avea tot timpul nevoie Gorbaciov și echipa sa.
Le primește, dar ce folos ! Vântul de libertate era mult prea puternic. Nimic nu-l mai putea opri.
Că totul era schimbat în politica dintre cele două țări reiese și dintr-un discurs ținut de Bush în legătură cu mersul evenimentelor: „Ziua dictatorului s-a încheiat. Era totalitarismului a trecut, iar ideile ei învechite sunt suflate de vânt ca frunzele uscate ale unui copac mort, fără viață.
Știm ce merge: libertatea. Știm ce este drept: libertatea. Știm cum să asigurăm o viață mai dreaptă și mai prosperă pe acest pământ prin piața liberă, prin cuvântul liber, prin alegeri libere și prin exercitarea voinței libere, fără nici un fel de piedici impuse de stat”.
Menținerea încrederii reciproce era realizată și prin legăturile telefonice directe la care cei doi lideri apelau în momentele de nesiguranță, în momentele de grea cumpănă. Aceste momente vor presăra întreaga perioadă de colaborare dintre cei doi președinți. Una dintre cele mai importante și mai periculoase probleme era legată de tendințele Europei de Est de a-și obține independența. Cea mai dificilă era problema Germaniei Democrate. Încurajarea Europei de Est de a beneficia de situația critica a Uniunii Sovietice putea avea grave urmări prin atingerea sensibilității forțelor conservatoare sovietice și punerea într-o poziție dificilă a inițiatorului de reforme. Neimplicarea administrației americane în problemele aceleași părți a Europei, era prost văzută de politicienii conservatori și duri precum și de opoziție și chiar de opinia publică americană. Situația era deosebit de sensibilă și trebuia tratată cu multă înțelepciune pentru a nu sensibiliza și mai mult una dintre părți. Economia sovietica dădea semne de mari carențe care se repercutau asupra nivelului de trai a populației. Și ceea-ce devine și mai grav, parcă nu erau destule, încep conflictele periferice cu tentă clară de independență, a țărilor ce compuneau Uniunea Sovietică. Adevărul este că, „lunga perioadă de dominare central sovietică”, a ajuns la limita suportabilității umane. Și iată că schimbarea neprevăzută, dar așteptată, s-a produs, și s-a produs tocmai în patria natală a celui mai apropiat colaborator al președintelui, Georgia. Inițiativa acestei răzvrătiri aparține lui Zviad Gamsahurdia, militant înverșunat pentru independență. După obținerea independenței, Gamsahurdia devine președintele țării. Este înlăturat de la putere ceva mai târziu, tocmai din cauza politicii sale de reprimare a poporului, a politicii dictatoriale împotriva căreia a luptat. Herodot, cu mult înaintea lui Hristos, făcea următoarea remarcă în „Povestirile” sale: „Acordați depline puteri celui mai virtuos om și veți vedea curând că își schimbă felul de fi”. O remarcă mai nouă spune că „Puterea corupe”. Nimic mai adevărat și, în același timp, mai de actualitate. Cu toate acumulările primite prin informații, tehnologie, sau cultură, omul a rămas același animal feroce și sângeros. După cel de al II-lea război mondial, cea mai mare parte a țărilor care și-au revendicat independența au avut parte de conduceri dictatoriale, supunând populațiile la cele mai crude tratamente.
În spațiul sovietic, situația devenea deosebit de sensibilă. Opinia publică mondială aștepta cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor. Supus presiunilor interne, manifestate de conservatori, Gorbaciov reacționează împotriva propriei voințe, trimițând trupe pentru calmarea spiritelor. Și au fost calmate cu brutalitate. Vinovați la prima vedere au fost cei care au produs victimele, dar la fel de vinovați au fost și cei care au creat condițiile conflictului.
Reformele erau în plină desfășurare. Se ajunsese la un punct critic în care politica lui Gorbaciov era crunt criticată de conservatori și exista chiar pericolul ca acesta să-și piardă funcția și, mai grav, credibilitatea. În aceste împrejurări, în loc să ajute reforma, Gamsahurdia pornește acțiuni violente, în numele libertății. Dreptatea era de partea lui, dar modul și momentul în care a acționat nu a făcut decât rău reformatorilor și reformelor care au fost stopate. Deci nu totdeauna o idee nobilă poate aduce și beneficii dacă nu se adoptă cu măsură.
O întrebare circula prin cabinetele de decizie ale lumii. Va rezista Gorbaciov acestor încercări dure, și, dacă nu va rezista, ce turnură va lua politica viitoare a viitorilor aleși. Era prematur a se trage concluzii privind a doua întrebare, dar la prima se făceau deja pronosticuri, privind căderea reformatorului. După intervenția în Giorgia lumea a amuțit.
Toți așteptau reacția Administrației Americane. Aceeași reacție era așteptată și de Gorbaciov și echipa sa. Aceeași reacție era așteptată și de conservatorii comuniști care căutau un moment de slăbiciune pe plan intern și internațional pentru a-l elimina pe îndrăzneț. Reacția a venit, lansată în eter de toate posturile de radio, televiziune și presă, sub forma unor propoziții simple și scurte, dar care au avut darul de a liniști spiritele la Moscova și întărâta altele în diferite părți ale globului. „Urmărim situația de aproape, spunea mesajul difuzat. Regretăm pierderile de vieți omenești, dar nu avem nici un fel de alte comentarii”. O condamnare violentă a situației din Georgia ar fi avut efecte catastrofale pentru reformiști. Administrașia Bush a procedat înțelept transmițând o formulare neutră asupra unui eveniment grav. Încă o dată America a reacționat împotriva propriilor ei convingeri, încă o dată America se abține să ia atitudine împotriva unor încălcări ale Drepturilor Omului. Dar o face în interesul lumii, o face cu un scop văzut de prea puțini, o face pentru umanitate și în interesul umanității. O face pentru ca reformele de la Moscova să poată continua.
Reformele gorbacioviene trebuiau să continue și nici o forță, nici un eveniment nu avea voie să oprească acest curent. Acest deziderat a fost înțeles de George Bush și mare parte din echipa sa. A fost înțeles cu durere și emoție, a fost înțeles cu speranță și încredere.
Gorbaciov a înțeles mesajul și a mulțumit prietenului Bush, fiindcă cei doi deveniseră într-adevăr prieteni, dar fără a arăta lumii în mod explicit, acest lucru.
În tot acest timp de confruntări și așteptări, Polonia lui Jaruzelski începe să se miște într-un sens pe care puțini erau capabili să-l anticipeze. Politica generalului a dus în eroare marea majoritate a analiștilor politici cunoscători ai evenimentelor din acest spațiu. A indus în eroare mai ales guvernele sovietice, dar nu pe Papa Ioan Paul al II-lea, acest nemaipomenit prelat care a contribuit mult la căderea comunismului, la clarificare multor probleme din America Latină și nu numai, care a revoluționat gândirea despre credință în general, dar n-a reușit să creeze o Perestroică și un Glasnost în propria sa ogradă. Și tare se mai simte nevoia unor astfel de schimbări la Vatican și nu numai. Papa și încă puțini oameni au înțeles politica generalului. Acesta, ca om al armelor, cunoștea perfect pericolul reprezentat de armatele sovietice, care au făcut ravagii în toate țările unde s-a încercat o cât de mică „perestroică”. De aici politica lui, aparent duplicitară, când mai dură când mai libertină privind evenimentele ce se desfășurau încă din anii 70, era de natură să liniștească Moscova, dispusă oricând a veni în „ajutorul” fraților săi. Aceștia trebuiau ținuți la distanță și acest lucru l-a realizat generalul prin politica sa. Spuneam că această politică a fost înțeleasă de Papă care a apreciat noblețea și strategia omului politic. Perfect conștient de necesitatea reformelor în Polonia, Jaruzelski tatonează opinia Moscovei. Gorbaciov nu numai că nu se opune, dar chiar încurajează procesul în fază de proiect a polonezilor. Generalul a dat dovadă de mare sensibilitate privind situația în care se găsea Gorbaciov, dar și de profundă diplomație. „Ursul” nu trebuia înfuriat, cum a făcut Gamsahurdia și mulți alții, ci trebuia îmblânzit și asta a și făcut prin testările repetate adresate Moscovei. Pasul următor era mai puțin periculos, dar a fost făcut tot cu prudență. Întâlniri dintre general, Lech Walesa și alți disidenți politici polonezi au loc tot mai des. La un moment dat, se discută despre reformarea sistemului politic și economic al țării. Altădată, pentru mult mai puțin s-a intervenit în forță, acum cele două mari puteri sunt informate. America tace, Moscova aprobă tacit. Papa are un rol de mediator văzând în Gorbaciov trimisul mesianic.
Și totuși, toate aceste evenimente se desfășurau pe muchie de cuțit. Oricând se putea produce un deranjament în politica Moscovei, ce putea produce un dezechilibru al fragilei politici care guverna momentul, oricând se putea produce o catastrofă cu urmări pentru întreaga lume. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.
Momentul era prea important și în același timp prea periculos pentru a fi lăsat efectiv pe mâna omului. Totul era supravegheat de Dumnezeu. Atât, supravegheat.
Dar cine este Acest Dumnezeu? Fiecare credință și-L revendică și luptă pentru El și în numele Lui. Și ce luptă și cât sânge mai curge din această luptă și cum și cum își mai dau importanță capii religiilor pentru „adevărurile” lor și ale religiei lor, fără a înțelege, sărmanii muritori, că unul și numai unul este creatorul, iar dacă a lăsat proliferarea atâtor religii nu a fost pentru a se lupta între ele și pentru ele, ci pentru frumusețea pură și pentru frumusețea concretă a diversității.
Dumnezeu trebuie perceput ca liant între religiile lumii și nicidecum ca element de dezbinare și lupte, cum a fost folosit de capii religiilor.
Să ne închipuim ce ar însemna lumea fără Budism și cultura sa, sau fără Islam și cultura sa, sau fără Creștinism și cultura sa, sau, sau! Am fi săraci, mult mai săraci, atât în spirit cât și în gândire. Săraci și goliți de marile virtuți ale acestor religii. Și totuși, cine a stricat această orânduială, cine urâțește Creația Divină? Aceștia sunt numai conducătorii religioși care, într-o infatuare specifică omului de rând și-au asumat puterea pe pământ și nu mai vor s-o scape din mâna lor flămândă. Cruntă va fi pedeapsa divină ce-i așteaptă după moarte, atât de cruntă încât, dacă ar fi conștienți de ea, ar fugi să scape în cea mai adâncă gaură de șarpe. Dar nu vor putea scăpa, fiindcă sunt muritori și moartea-i va aduce implicit în fața Lui la judecată.
Bush era încă prudent în declarații privind susținerea lui Gorbaciov, dar în esență, admira curajul acestuia și ar fi voit să facă mai mult pentru el. Din când în când aripa dură a administrației aducea critici politicii moscovite, critici ce linișteau o anumită parte a parlamentului, dar nelinișteau Moscova. În momentele de confuzie din politica americană, Gorbaciov își îndreaptă atenția spre Anglia, acolo unde Doamna de Fier făcea politica Europei. Admirația primului ministru englez, Margareat Thatcher pentru Gorbaciov era sinceră și aștepta cu nerăbdare deschiderea Americii, domnia sa neavând cunoștință de adevărata politică americană. Vizita lui Gorbaciov la Londra, în primăvara anului 1989, a avut darul de a liniști Moscova. Implicarea personală a primului ministru în deschiderea administrației Bush pentru politica moscovită este esențială. Gorbaciov anunță unilateral o serie de măsuri care să demonstreze scepticilor bunele sale intenții. Dispune retragerea din Afganistan, susținerea față de vietnamezi a unei politici de retragere din Cambogia, impune Cubei condiții pentru retragerea din Namibia și Angola, suspendă ajutorul anual acordat Cubei și intervine pe lângă Castro pentru stoparea ajutoarelor acordate regimurilor comuniste din Nicaragua și El Salvador. Stoparea producției de uraniu pentru armamentul nuclear și închiderea a două fabrici de plutoniu, sunt dovezi certe ale intențiilor de reforme structurale ce au început. Toate aceste reforme, făcându-se pe scheletul aceleiași economii dirijate de centru și fără o economie funcțională de piață, au dus economia țării în gravă suferință. Gorbaciov cere grabnic ajutor financiar americanilor. În primă etapă, aceste ajutoare au ajuns, dar parcă intrau într-o gaură neagră și dispăreau fără urmă într-o astfel de economie. Era nevoie de schimbări profunde în economia țării, fără de care America nu-și mai putea permite să trimită noi ajutoare.
Trebuie înțelese cât mai exact aceste manevre ale administrației. Bush avea încredere în reformele politice ale lui Gorbaciov, și o arăta de câte ori avea ocazia, fără a stârni aripa dură din senatul american. Aceștia nu mai aveau încredere în reformele sovietice datorită multiplelor schimbări ale politicii sovietice după încheierea unor importante tratate sau acorduri. Acum americanii „suflau și în iaurt” când era vorba de tratative cu aceștia. Aceasta era realitatea cunoscută de cei doi protagoniști și o mică parte din staful lor.
Trecuseră deja câteva luni de la alegerea președintelui Bush. Era momentul unor contacte directe, ce încep cu vizita secretarului de stat Baker la Moscova, la invitația omologului său Eduard Șevarnadze, la începutul lui mai.
Două probleme au ieșit în evidență după întâlnirea lui Baker cu Gorbaciov; Reformiștii au mari probleme interne, politice și mai ales economice. Grevele minerilor din Siberia și apoi din Ucraina, cer condiții mai bune de viață.
Raționalizarea alimentelor, mărirea prețurilor la aceste produse, inflația ce se suprapunea peste o economie nefuncțională, sunt numai câteva dintre problemele reformei. Cu toate că muncitorii sânt de acord cu reformele începute, deteriorarea nivelului de trai va avea consecințe grave. Vântul de libertate care sufla peste republicile periferice și proaspetele evenimente din Gruzia pun în mare pericol atât reformele, cât și pe reformatori. O mică oglindă a haosului economiei sovietice este dată și de situația din agricultură , unde, în timp ce grâul putrezește pe câmp, pâinea subvenționată de stat este atât de ieftină, încât este folosită ca hrană pentru porci. Această informație îmi amintește de o întâmplare din anii tinereții mele, când, în plină teroare sub dictatura lui Dej, am fost abordat de o persoană necunoscută, într-o dimineață rece de iarnă, care mi-a spus o poveste ce mi-a zdruncinat, pentru a câta oară, credința în comunism. Era o perioadă, care se pare că s-a uitat, dar care a bulversat întreaga societate românească. Era perioada turnătorilor care, în speranța egoistă de a scăpa ei, turnau tot ce credeau că ar interesa securitatea. Dar nici ei nu scăpau până la urmă. A fost o perioadă care, copiind întocmai sistemul stalinist, a dus la umplerea pușcăriilor și începutul gulagului românesc prin canalul Dunăre-Marea Neagră. Toată această stare de lucruri îl făcea temător și suspicios pe oricine, astfel încât monologul cetățeanului de pe stradă, căci a fost un monolog, l-am înțeles la ceva timp după producere. În Uniunea Sovietică, spunea vocea, este lozinca „Spic cu spic se face snop, snop cu snop se face claie”. Dar, în timp ce copiii și adulții, de obicei funcționarii de la orașe, erau obligați să meargă pe ogoare pentru a strânge aceste spice rămase în urma utilajelor neperformante, grâul se strica în grămezi imense neacoperite din gări în așteptarea transportului.
Baker, care fusese Ministru de Finanțe și care cunoștea economia de piață, și-a permis să ceară interlocutorilor săi să înceapă de urgență reformele economice. Liberalizarea prețurilor era prima măsură cu care urma să înceapă o astfel de reformă. Teama pentru urmările unei astfel de măsuri nepopulare a fost determinantă pe tot parcursul președenției lui Gorbaciov.
Întâlnirea la nivel înalt NATO de la Bruxelles, la sfârșitul lunii mai, a fost debutul președintelui Bush în politica externă de peste Atlantic. Propunerea liderului american, de reducere a forțelor convenționale din Europa, a avut un mare succes la întâlnire. O scrisoare a președintelui către Gorbaciov vine să elimine neliniștea acestuia privind politica americană față de perestroica sovietică. Îngrijorarea președintelui Bush privind schimbările brutale ce pot surveni în Europa de est, și propunerea de reținere a sovieticilor într-o astfel de situație, este prezentată în scrisoare, ca și dorința lui ca perestroica să fie o reușită. Gorbaciov nu are de gând să răspundă cu forța unei astfel de orientări, mai mult, el chiar încurajează reformele din această zonă.
Întâlnirea cu liderii Pactului de la Varșovia, ce are loc la București la începutul lunii iulie, este și o manifestare în acest sens, ca o acceptare a reformelor din Polonia și Ungaria. Singurii care se opun cu vehemență oricăror reforme sunt liderii României, Nicolae Ceaușescu și a Germaniei Democrate, Erich Honecker. Ceaușescu face o remarcă, în stilul său caracteristic, care va înconjura la scurt timp lumea. In România, va spune dictatorul român, vom face schimbări când, „Va face plopul mere și răchita micșunele”. Replica studenților bucureșteni a fost promptă. A doua zi, plopii din jurul unui mare campus studențesc erau plini cu merele puse peste noapte. O furie oarbă îl cuprinde pe dictator care ordonă, o dată cu „culegerea” fructului oprit și o vastă campanie de investigare a fenomenului. În timp ce polonezii, dând dovadă de multă prudență și sensibilitate față de schimbările ce au loc în răsărit, abordează o politică cerebrală în locul uneia emoționale, dar riscantă, Ungaria dă semne de promovare a propriei perestroica, toate schimbările venind de la vârful partidului. O măsură, cu o puternică tentă emoțională, are loc la granița dintre Ungaria și Austria când militari unguri demolează gardul din sârmă ghimpată, simbol al lagărului în care au fost obligați să trăiască atâția ani. Românii priveau cu speranță, dar și cu teamă la aceste dovezi de maturitate în conducerile politice, chiar dacă, comuniste, din aceste țări. Mijloacele de informare „Europa Liberă” și televiziunile vecine erau la mare căutare. O profeție a unui medic ungur din anii 1987-88 ne dădea, nouă românilor, puține șanse de schimbare. Era în vara unuia din acești ani. Perestroica pornise și era în faza ei culminantă. Profeția privea desprinderea țărilor Europei de est din lagărul comunist și schimbarea în cel mai scurt timp a steagului roșu din Uniunea Sovietică cu steagul vechi al Rusiei țariste. Pentru România, profeția era sumbră. Ceaușescu nu va renunța la sistem. Toate s-au petrecut întocmai, mai puțin revolta românilor care nu era cuprinsă în profeție. Nu l-am mai văzut niciodată pe acel doctor, dar merită, pe lângă o strângere sinceră de mână, și toată stima noastră.
Anunțata vizită a lui Gorbaciov în China stârnește o mare emoție. O mare de chinezi, care vedeau în reformele vecinului de la nord descătușarea propriilor lor năzuințe, se adună în piața Tiananmen din Beijing, acolo unde reformatorul urma să fie primit. Speriați de eventualele scăpări de sub control ale acestei mulțimi, guvernul hotărăște primirea oaspetelui în aeroportul Beijing. Vizita a fost un fiasco, dar în memoria chinezilor din Piața Tiananmen Gorbaciov rămase drept promotorul democrației, vis departe de fi realizat de chinezi, la acea dată.
Asaltul forțelor de ordine și al armatei, din duminica de 4 iunie 1989, a produs un adevărat măcel în rândul manifestanților. Opinia publică din toată lumea s-a manifestat cu indignare.
Astăzi, China este cu totul altă țară, cu o viziune mai realistă asupra schimbărilor pe care le face. Înseși alegerile ce au avut loc de curând, la cel mai înalt nivel, spun totul despre calea pe care o urmează. Politica chineză externă și internă înseamnă altceva decât se cunoaște până în prezent. Este o democrație de alt tip decât cea occidentală, o democrație care să ducă la bunăstarea unui popor numeros și, în același timp, greu guvernabil. Să nu ceară mai mult democrațiile occidentale, pentru că o democratizare de tip occidental ar fi o catastrofă greu de oprit. China va trebui ajutată pentru a-și consolida propria ei democrație, care numai de tip comunist nu mai este, și atrasă în Consiliul de Securitate, alături de alte țări puternice unde să-și asume responsabilitatea pentru viitorul lumii. Rolul actual al chinei în Consiliul de Securitate este de opozant al majorității propunerilor care vin dinspre diplomația americană. Rolul chinei va trebui să fie o asumare mai mare și responsabilă la construcția unei noi lumi.
Cam în aceeași perioadă cu evenimentele chineze are loc vizita lui Bush în Polonia și Ungaria. Constatările ce le face în aceste țări, arată nu numai voința de a continua reformele începute, dar și schimbări substanțiale în politica internă. Pluralismul politic este deja discutat și acceptat în Ungaria, în timp ce în Polonia este deja aplicat, prin acceptarea opoziției într-una din camerele parlamentului.
Schimbările, sunt discrete dar ferme fără a deranja sensibilitățile Moscovei.
Conștienți de șansele date de perestroica lui Gorbaciov, ungurii fac următoarea remarcă, care spune mai mult decât orice comentariu: „Nimeni nu trebuie să uite că reforma ungară a fost posibilă numai datorită toleranței lui Gorbaciov. Eliberarea Europei de răsărit va putea continua numai atât timp cât continuă și perestroica în URSS. În felul acesta supraviețuirea lui Gorbaciov este crucială pentru succesul nostru”.
Cât de bine învățaseră ungurii lecția dură din 1956? Vizita în aceste țări a fost un alt succes al lui Bush, dacă eliminăm dezamăgirea polonezilor pentru promisiunile subțiri în ceea ce privește ajutoarele americane.
Europa se mișca spre libertate, la început timid apoi din ce în ce mai îndrăzneț. America trebuia să vegheze pentru ca aceste schimbări să nu fie stopate de eventuale disfuncții sovietice sau mișcări ca cele din Georgia. Problema complicată era cu Germania Democrată. (Chiar așa, de ce oare i s-a spus Germaniei comuniste „democrată”, este ceva demn de studiat!)
Helmut Kholl urmărea cu atenție toate schimbările ce aveau loc în răsărit. Unificarea celor două Germanii nu era pe placul sovieticilor, care erau foarte sensibili la tot ce însemna integrare în acest spațiu. La fel de sensibili erau și vest-europenii, cărora memoria istoriei le era încă proaspătă în minte și care nu puteau vedea cu ochi buni unificarea. Vom reveni curând asupra acestei probleme care a consumat sute de ore de consultări, renunțări și promisiuni, dar și încredere, foarte multă încredere.
O teamă străbătea gândirea conducerii sovietice, teama ca evenimentele să scape de sub control și recurgerea la forță să fie legitimată. Pe această temă, Șevardnadze va face o mărturisire de credință a cărei comentariu devine inutil:
„Dacă vom fi siliți să recurgem la forță, aceasta va însemna sfârșitul perestroikăi. Va însemna că am dat greș. Va fi sfârșitul oricărei speranțe de viitor, sfârșitul a tot ceea ce am încercat să facem. ….. Dacă se va recurge la forță, va însemna că dușmanii perestroikăi au triumfat. Înseamnă că nu am fost cu nimic mai buni decât cei care au fost înainte de noi. Nu putem merge înapoi.” Acest mesaj era un strigăt de ajutor ce va fi bine înțeles de George Bush. Reforma mersese suficient de departe, încât acum se putea da un răspuns clar la întrebările ce frământau cabinetele prezidențiale din vest. Visul libertății pătrunse în societatea sovietică și pătrunse atât de adânc, încât el rămânea indiferent de cine-i va urma reformatorului. Acest adevăr va fi perfect verificat cu ocazia încercării de puci ce va avea loc peste doi ani.
Reîntorcându-mă pentru puțin timp în lumea copilăriei mele și a așteptărilor fără sfârșit ale eroului salvator ce trebuia să vină neapărat dinspre vest, îmi vine în minte o noapte de toamnă târzie când șiruri nesfârșite de mașini blindate se vedeau urcând dealul satului nostru, străbătut de obicei de carele cu boi încărcate cu belșugul anotimpului.
Poate, totul vine din nopțile de așteptare, când visam la acel erou care să ne aducă libertatea, acea libertate al cărei înțeles nu era încă precis formulată la vârsta fragedă pe care o aveam. Totul trecuse în acea noapte a anului 1956, când auzind că trupe au pătrunse pe teritoriul țării am avut revelația împlinirii, dar nu a fost să fie așa. Erau trupe nu de salvare, ci de ocupație, iar speranța lumii s-a transformat în dezamăgire. Noroc, ar zice unii, că nu noi am fost cei vizați, ci ungurii. Ei au avut puterea de se răzvrăti, dar mulți uită sau vor să uite, că noi, românii, nu am încetat nici o clipă lupta. Aceasta s-a desfășurat în fiecare casă, în fiecare uliță, pe fiecare deal sau munte, în fiecare gând, în fiecare clipă. Poate toată această luptă nu s-a făcut suficient de bine auzită, dar ea a existat mereu.
Evenimentele din Brașov o confirmă, pentru ca cele din 1989 să materializeze această continuă luptă. Atunci, în noaptea ceea din 56, am simțit pentru prima dată durerea așteptării, atunci, pentru prima dată, m-am întrebat dacă Dumnezeu există cu adevărat și atunci m-am îndoit de existenta Lui. A fost prima, dar nu ultima dată. Tot atunci mi-am spus că voi fi vectorul propriei mele conștiințe.
După evenimentele din Polonia și Ungaria în care au loc schimbări pașnice în politica internă și trecerea de la partidul unic la o politică pluripartidistă, evenimentele se precipită în toată Europa de est, precum și în republicile componente ale Uniunii Sovietice. August 1989 aduce, pe lângă condamnarea pactului Hitler-Stalin, (numit și pactul Ribbentrop-Molotov), de către reprezentantul sovietic Aleksandr Iakovlev, și o mare manifestare pentru independență la care participă circa un milion de oameni formând un lanț uman de peste o mie de kilometri și care leagă, într-un gest simbolic, cele trei capitale ale republicilor baltice: Talin, Riga și Vilnius. Prin tratatul amintit, Uniunea Sovietică anexase Letonia, Estonia, Lituania, precum și Moldova cu Bucovina. Ororile produse în aceste țări sunt de o ferocitate fără margini, pregătind omenirea pentru un război mondial. Totodată, pactul încheiat cu caracter strict secret, pentru a nu afecta imaginea dictatorilor, a avut darul de da undă verde armatelor hitleriste spre Polonia și apoi spre vestul Europei, având asigurat spatele.
Evenimentele anterioare din Georgia și acum cele din Þările Baltice pun în pericol reformele, care și așa aveau suficiente probleme. Diplomația americană a fost și de această dată la înălțime, călcându-și încă odată principiile pentru un scop mult mai înalt: salvarea reformelor în Uniunea Sovietică și continuarea pașnică a reformelor în celelalte țări europene desprinse din mareea comunistă sau care urmau a se desprinde. Anexarea Þărilor Baltice de către Uniunea Sovietică nu a fost niciodată acceptată de America. Situația care se prezenta în acest „august de foc” era de natură să dezlănțuie forțele de eliberare a acestora sub privirea și acceptarea americanilor. Aceasta ar fi dat încredere nerăbdătorilor naționaliști, care, în graba lor, ar fi putut produce dezastrul, implicând sovieticii la acte violente de reprimare, de care se temeau atâta.
În același timp, ar fi dat „apă la moară” contestatarilor reformei care ar fi văzut în acceptul american un eventual „profit de situație”. Gorbaciov ar fi fost în toate cazurile principala victimă, dar și reformele ar fi avut de suferit.
Moderația guvernului american a domolit pentru moment elanul separatiștilor și a dat „aer” reformelor ce continuau cu greutate. Această politică putea fi văzută de poporul american ca o trădare a valorilor democrate, cu efecte dezastruoase asupra alegerilor. Toată politica americană se bazează pe satisfacerea electoratului care, periodic, este consultat. Politică pe „muchie de cuțit”, așa s-ar putea numi măsurile luate de administrația Bush. Era greu, riscant, dar absolut necesar să facă o astfel de abordare a politicii externe. Și a dat roade, pe plan extern. Pe plan intern Bush va pierde alegerile.
Un politician, venit dintre reprezentanții de frunte ai Moscovei din vechea structură, devenea, prin curajul propunerilor sale, un interlocutor serios de discuții cu administrația Bush. Era mult mai îndrăzneț în ceea ce privește reformele economice, decât echipa lui Gorbaciov. Ascensiunea sa era urmărită de Washington, care însă nu-i dădea prea multe șanse de reușită. Boris Elțân își făcea din ce în ce mai mult loc în noua ierarhia rusă. Fiind tratat cu rezervă de administrația Bush, Elțân găsește cu cale s-o ia împotriva curentului și să pășească în țara democrației. Vizita era și un afront la adresa lui Gorbaciov, fapt care îngreuna mult atitudinea lui Bush.
Evenimentul trecu, fără a produce daune de nici o parte, aducând în același timp și satisfacție în rândul echipei lui Boris Elțân. Încă un episod rezolvat cu bine, dar cu multă diplomație. Reformatorul trebuia protejat.
La întoarcerea din Japonia, Margaret Thatcher face o escală la Moscova, aducând o scrisoare din partea lui Bush în care acesta își exprima susținerea deplină a politicii lui Gorbaciov.
Cam în aceeași perioadă, naționaliștii ucrainieni invadează străzile Kievului, cerând independența republicii. În preajma apropiatei întâlniri dintre Gorbaciov și Bush, întâlnire ce se voia a fi ținută în cel mai mare secret și care urma a fi anunțată în ultimul moment, au loc numeroase contacte care reglementează principalele probleme ce urmează a fi discutate. Printre acestea, vizita lui Șevardnadze se distinge în mod special pe la sfârșitul lunii septembrie, iar contactele, dintre acesta, Baker și Bush sunt de natură să rezolve numeroasele probleme care încă mai existau pe agenda lor. Una dintre ele este și războiul din Cambogia care făcuse milioane de victime și ai cărui actori principali, regimul comunist vietmnamez și kmerii roșii, continuau să fie sprijiniți de Moscova.
Repetăm o afirmație anterior făcută, nu dintr-o plăcere de a repeta, ci din dorința ca cititorul să înțeleagă cât mai corect evenimentele pe care le discutăm. Uniunea Sovietică a exportat violență și sărăcie, în timp ce America a exportat pace, tehnologie și capital, tocmai pentru a pune capăt violenței și sărăciei.
O altă zonă de risc era America Centrală, unde guerilele comuniste continuau să facă victime și unde sprijinul acestora din partea lui Castro era de neoprit.
O remarcă a președintelui Bush, departe de urechile sensibile ale Moscovei, era de natură să producă două stări emoționale diferite, la evenimentele ce par a se prefigura în Uniunea Sovietică. „ Este tentant, spune Bush, să te gândești: N-ar fi oare minunat ca Uniunea Sovietică să se destrame?” Dar, în realitate, n-ar fi o treabă prea isteață și nici practică, nu-i așa?” La discuție participau mai mulți apropiați ai președintelui iar remarca acestuia era o vizualizare a propriilor lui gânduri de câtva vreme încoace. Era o adevărată revoluție în gândire, dar imediat trebuiau puse în balanță și consecințele.
Întreaga lume urmărea cu atenție, emoție, teamă, dar și cu speranțe, evenimentele moscovite. Lumea se aștepta la instaurarea unui regim comunist mai uman, care să asigure o stabilitate și o independență concretă față de centrul de până acum al comunismului. Lumea spera și credea în schimbare, dar a merge mai departe cu gândul era prea mult, mult mai mult decât putea suporta mintea omenească în acele momente.
Destrămarea comunismului, destrămarea Uniunii Sovietice, iată o temă la care politicienii avangardiști nu aveau curajul să se gândească și, cu atât mai mult, să-l arunce în eter. Și era mai bine așa. Era mai bine, atât pentru reformele lui Gorbaciov, cât și pentru desfășurarea evenimentelor în toată Europa de Răsărit.
Contactele privind întâlnirea la nivel înalt se întețeau, rămânând în discuție locul întâlnirii. Variantele cădeau una după alta din diferite motive, singura acceptată de ambele părți fiind o întâlnire la Malta pe unul din vasele de război sovietice sau americane acostate în Marea Mediterană. În timp ce preparativele întâlnirii intrau pe linie dreaptă, evenimente de cea mai mare importanță se produceau în Europa de răsărit.
Germanii de Est străpung „zidul rușinii” într-un entuziasm molipsitor. Ziua de 10 noiembrie va fi înscrisă în cartea de aur a țării. Zidul Berlinului sau „zidul rușinii” sau „zidul plângerii” germanilor despărțiți de soartă, dar și de propriile lor ambiții, cade. O lume întreagă privește acest cutremurător spectacol dat de sutele de mii de est germani escaladând zidul, altădată aducător de libertate sau moarte. Acum, dărâmarea lui aduce libertate necondiționată. O altă parte a lumii privește consternată „spectacolul”, aducându-și aminte cu temă de evenimentele din urmă cu cincizeci de ani.
Bucuria berlinezilor din cele două zone era reală, iar întâlnirea emoționantă dădea lumii speranța de libertate, dar nu orice fel de libertate, ci „Libertatea Responsabilă” ce trebuie să domnească peste popoare. Acest eveniment schimbă radical parametrii în care trebuia să aibă loc întâlnirea dintre cei doi președinți. Problema Germaniei era cea mai periculoasă și mai sensibilă dintre toate, iar evenimentele vin să confirme amploarea problemelor.
Urmărind evenimentele din noaptea de nouă spre zece noiembrie, în fața televizoarelor instalate lângă Biroul Oval, Bush are o a doua revelație asupra importanței evenimentului la care erau martori și contemporani în același timp.
Adresându-se colaboratorilor săi, el face următoarea remarcă: „Dacă sovieticii îi lasă pe comuniști să se prăbușească în Germania Răsăriteană, înseamnă că vorbesc foarte serios, mult mai serios decât am crezut eu”.
Rolul Americii la această reușită a fost enormă. Politica echilibrată a lui Reagan și Bush a avut efecte mult peste așteptări. Chiar dacă nimeni nu a văzut în Gorbaciov un „Mesia eliberator”, efectul a fost acela al unui OM eliberator, sau a unui superOM. Și va mai avea încă multe de dat, așa că vom continua periplul nostru, chiar dacă pentru mulți este cunoscut ca efect, dar mai puțin ca acțiune directă.
Bucuria eliberării era mare dar nu trebuia a se face prea mult caz în această direcție. Pericolul încă persista, și Bush știa asta mai bine ca oricare. Reținerea lui la entuziasmul general era interpretată de poporul american într-o manieră nu prea favorabilă pentru președinte. Mass-media a avut, cu această ocazie, remarci răutăcioase la adresa prudenței ce caracteriza, încă, politica președintelui. Dar președintele avea dreptate. „Spectacolul” încă nu se terminase. Uniunea Sovietică avea mare nevoie de reforme economice, altfel situația țării era foarte gravă. Gorby aștepta un ajutor de la americani, fără ca acesta să fie explicit cerut.
Dar, până nu se luau serioase măsuri de reforme economice, administrația americană nu mai era dispusă să arunce banii într-un sac fără fund.
Înainte de întâlnirea de la Malta, Gorbaciov face o vizită în Italia unde, în stilul său caracteristic, se adresează mulțimii entuziasmate. Vizita la Vatican a fost unul din punctele cheie din Italia, discuțiile cu Sanctitatea Sa având un caracter privat. Invitația adresată Papei de a vizita Uniunea Sovietică este bine recepționată de Vatican, înnodând relațiile diplomatice de mult compromise, prin politica predecesorilor săi. Reținerea Patriarhului moscovit amână reconcilierea atât de necesară ambelor culte. În drum spre Malta, Gorbaciov face o mică escală la Milano, unde, amintind de „Primăvara Pragheză” din 1968, își exprimă adeziunea pentru idealurile lor, călcate de șenilele tancurilor Pactului de la Varșovia.
Înainte de plecarea avionului spre Malta, Bush își exprimă, în modul cel mai ferm, dorința sa ca „reuniunea să fie o dovadă de sprijin pentru Gorbaciov și politica sa”. În privința ajutorului material acordat sovieticilor, era hotărât să reziste oricăror tentații.
O furtună puternică, parcă vrând să zădărnicească apropierea dintre cei doi președinți, bântuie Mediterana, formând valuri descurajante. Geoge Bush, fost comandant de nave de război, vrea să arate că n-a uitat vremurile din tinerețe și înfruntă valurile pe o șalupă, care-l va duce la bordul crucișătorului sovietic Maxim Gorki. Întâlnirea este destinsă, s-ar putea spune chiar prietenească.
Cei doi nu s-au mai văzut dinaintea alegerilor prezidențiale din America, profeția lui Bush adeverindu-se prin câștigarea alegerilor. Distanța în timp nu era mare, dar evenimentele s-au desfășurat cu o asemenea viteză și atât de concentrate, încât depășeau toate prognosticurile.
Au fost discutate cele mai arzătoare probleme interne și internaționale, propuneri și măsuri de dezarmare, evenimentele din Europa Răsăriteană, problemele din Cambogia și America Centrală, încăpățânarea lui Castro și rolul nefast în zonă, și multe alte probleme de interes general și particular. A fost evitată problema Germaniei, a cărei sensibilitate era evidentă și care putea merge de la sine, prin convorbiri directe dintre Moscova și Bon, fără intervenții americane. Au fost discutate probleme pentru urechile nesătule ale opiniei publice, dar și probleme secrete pe care „bestia sălbatică”, cum era numită în glumă opinia publică, nu avea, încă, voie să le cunoască. Una dintre temele îndelung prezentate de Gorbaciov a fost economia în degringoladă a țării, fără a cere dar și fără a primi sprijin efectiv american, așa după cum, de altfel, se propuse. În domeniul economic se vedeau marile lacune ale liderului de la Kremlin. Bush și-a exprimat deseori dispoziția pentru sprijin logistic și tehnic în domeniul economic, fără efect.
O teamă reală și cât se poate de actuală venea din partea Europei răsăritene care, în dorința eliberării de sub forțele ce le ținuse atâta timp sub control, puteau degenera în conflicte ce cu greu puteau fi monitorizate. De aceea conlucrarea celor două puteri și prezența lor în zonă era cu atât mai necesară.
Evenimentele ulterioare din Iugoslavia justifică din plin interesul pentru aceste probleme. În privința politicii interne, Moscova nu avea în vedere o secesiune a republicilor și, pentru menținerea uniunii, erau dispuși a admite „orice formă de asociere” între acestea și centru. Teama de violențe și răspunsuri prin violență la evenimentele ce se conturau la orizont a fost mult dezbătută și analizată.
Dezlănțuirea naturii nu a putut opri schimburile de idei și reușita deplină a acestei întâlniri. Doi ani mai târziu când evenimentele erau deja istorie, o remarcă din partea unui înalt demnitar, fost sovietic, arată marele efect al întâlnirii de la Malta: „Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunțat așa de ușor la controlul asupra Europei Răsăritene și a Þărilor Baltice”. Așa și este! Dacă n-ar fi existat; Gorbaciov, Șevardnadze, Reagan, Bush, Baker, cu echipele lor, am trăi și astăzi sub copita comunismului și sub amenințarea unui conflict nimicitor.
Importanța personalităților este determinantă în cele mai multe cazuri, dar puterea trebuie dată cu măsură și controlată, altfel riscăm să trecem la dictatură, de care puțini oameni nu sunt tentați, având întreaga putere în mână.
(„Puterea nelimitată îi corupe atât pe cei supuși, cât și pe cei ce o dețin”. Evgheni Sverstiuk în Catedrala-1970.)
„Am înmormântat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane” va spune un personaj, la sfârșitul întâlnirii. Din păcate, nu a fost să fie așa. Războiul Rece va continua sub noi forme și în spații diferite și au „trebuit” să vină evenimentele din 11 septembrie 2001 pentru a determina dispariția acestui fenomen. Și nu știm de ce America, al cărei efort pentru pace și democrație a fost o politică constantă, a trebuit să suporte o asemenea Golgotă. Și acum, ca și de multe ori în istorie, subcultura a făcut victime în rândul culturii.
Evenimentele se precipită în estul Europei cu o viteză amețitoare. În timp ce are loc întâlnirea de la Malta, regimul comunist din Germania de Est se prăbușește. Rolul conducător al partidului comunist este abolit, iar Honeker și alți lideri sunt răsturnați de la putere și acuzați de corupție.
Bulgaria, cuprinsă de febra schimbărilor îl înlocuiește pe bătrânul Jivkov cu un reprezentant de numai treizeci și cinci de ani, cu profunde idei novatoare.
Schimbări la vârf au loc și în Cehoslovacia, sub presiunea unei mari mulțimi de oameni care manifestau pentru libertate.
Singură România, sub dictatura soților Ceaușescu, nu vrea să cedeze puterea și nici vorbă de reforme în țară.
Un fapt aparent minor produs la Timișoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, duce la apocalipsa comunismului din România.
Ceaușescu pleacă într-o vizită „de lucru” în Iran. Îi ține locul consoarta, Elena. În noaptea amintită, securitatea vrea să pună în aplicare o hotărâre judecătorească ce prevedea domiciliu forțat pentru pastorul reformat Laszlo Tokes. Români, maghiari și alte naționalități din Timișoara, într-o fraternitate Dumnezeiască, se postează în fața locuinței pastorului pentru a opri executarea forțată a deciziei. Românii (toate etniile de pe cuprinsul țării) deja erau la capătul răbdării cu un regim corupt și opresiv, așa că așteptau o scânteie, care s-a aprins în acea noapte. Brutalitatea forțelor de ordine n-a redus opoziția timișorenilor care a doua zi au ieșit într-un număr impresionant de mare, strigând pentru prima dată „jos Ceaușescu, jos comunismul”! Întoarcerea în grabă a dictatorului în țară n-a liniștit spiritele înfierbântate, ci, mai mult, le-a aprins. Se instituise starea de necesitate în țară, care limita, până la anulare, orice adunare în public a mai mult de trei persoane. Pentru ca schimbarea regimului, atât de mult râvnită, să aibă loc, trebuia o schimbare în privința posibilității de adunare a maselor. Această schimbare a venit tocmai de la dictator. La sugestia cuiva din conducere care știa ce urmări poate avea adunarea mulțimii, Ceaușescu cere pentru ziua de 21 decembrie o manifestație în piața centrală a Bucureștiului. În acea zi, zeci de mii de bucureșteni părăsesc instituțiile pentru a participa la ceea ce trebuia să fie incriminarea acțiunilor din Timișoara, și adeziunea la politica dictatorului. Începutul sfârșitului se produsese. Desprins complet de realitatea care marca întreaga Europă, și plin de încredere în steaua sa, Ceaușescu își începe pledoaria propriilor lui teorii privind „agenturile străine” care aduc atingere libertății și securității patriei. Ticăloșii, când nu mai au argumente, fac caz de patrie și patriotism.
Mulțimea se dezlănțuie și a doua zi dictatorul, cu o serie de acoliți, fuge ca șobolanul. Revoluția din România iese victorioasă. Au murit, în aceste confruntări, mii de oameni, au fost răniți alte mii. Soții Ceaușescu au plătit cu viața și asta a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut noua structură ad-hoc formată. Se fac diferite speculații pe tema legitimității acestei hotărâri, se aduc chiar acuze pentru moartea celor doi monștri. Mai exista o soluție care cred că va trebui experimentată pe dictatorii înlăturați de aici încolo de la putere. Judecata poporului. Dictatorii să fie lăsați în mijlocul mulțimii pe care a asuprit-o, mințit-o, asasinat-o și, ce va face mulțimea, să fie bine făcut. În ceea ce-i privește pe cei doi dictatori, soluția condamnării la moarte a fost totuși ușoară, oricum meritată. Þările „surori”, în care schimbarea s-a făcut pașnic, au avut parte de o mult mai scurtă perioadă de refacere, pe când România este, de atâta vreme într-o continuă tranziție.
Eroul acestor schimbări era pastorul Laszlo Tokes, spre care acum se îndreptau multe gânduri de reconciliere dintre românii și maghiarii din Ardeal, care dealtfel erau în bună înțelegere. De o mare parte din cetățenii acestei țări, pastorul era privit drept Mesia acestor reconcilieri. Numai că, la scurt timp, acest Mesia se transformă în Dracula, și va avea un efect malefic asupra relațiilor dintre cele două neamuri. Acțiunea continuă de învrăjbire, de atac direct asupra românilor, de denigrări la tot ce însemnă românism, de intoleranță, putea avea efecte dezastruoase, dacă realitatea din această zonă nu ar fi fost alta și dacă marea parte din populația zonei nu era conștientă de aberațiile pastorului. Urmărim de 14 ani eforturile de învrăjbire și de dezbinare făcută de acest personaj falstafian, scos parcă din cărțile de istorie medievală. Urmărim o intervenție pacifistă oricât de palidă a confesiunei religioase din care face parte, urmărim măsuri luate de acea confesiune, pentru politica criminală a acestui personaj și constatăm cu mâhnire că singura măsură luată a fost promovarea personajului în funcția de Episcop. Norocul României a constat în partidele politice moderate care au ajuns la putere și gruparea etnică UDMR, care devine un partid moderat ce pe tot parcursul anilor a căutat să marginalizeze extremismul lui Tokes. Maghiarimea a avut de ales între extremismul păgubos al lui Tokes și moderații UDMR-ului a căror eficiență a fost evidentă. Istoria mai îndepărtată dar și cea recentă este plină de extremișți, laici sau religioși, care tolerați de legi sau regulamente prost înțelese, au adus lumii ură, cruzime și suferințe fără margini.
Hitler, acum 50 ani și mai nou: Miloșevici, Franjo Tudjman, Alja Izetbergovici, au atras lumea în conflicte, prin naționalismul lor violent și ucigaș, iar popoarele lor i-au urmat cu entuziasm producând măceluri de neînchipuit.
Stalin și Sadam au forțat popoarele lor la crime umanitare, dar aceste popoare nu i-au urmat din entuziasm ci din teamă. Dintre cele două forme de dictaturi, prima este mai periculoasă, deoarece crima se produce cu entuziasm, și pe baza unei ideologii, ideologia urii. Se acționează la nivelul cel mai sensibil al omului, la sentimentul național și, de multe ori la cel religios.
Din această categorie face parte Laslo Tokes și, fiind prelat, atracția putea fi cu atât mai mare și vina este cu atât mai mare.
Cel mai mare pericol pentru popoarele lumii au fost aceste personaje malefice care au urât omul, învrăjbindu-l și găsind adepți pentru a-l distruge.
Nu au apărut încă norme juridice pentru anihilarea acestor indivizi care infectează atmosfera umană. Și mare nevoie ar fi de legi împotriva acestora.
În normele Drepturilor Omului, ar trebui integrate neapărat articole de incriminare și sancționare a acestora, indiferent că sunt prelați, parlamentari sau oameni de rând, unde pedepsele ar trebui să fie cu atât mai mari, cu cât rolul lor ar trebui să fie de conciliere, nu de dezbinare. Efectele activității acestei categorii de oameni sunt mai grave decât terorismul, fiindcă abuzează de sensibilitățile emoționale ale mulțimilor. Sunt mai grave decât crima, fiindcă pot duce la crime în masă. Există manipulări de mase ale căror efecte s-au putut vedea clar în tot secolul XX. Aceste personaje sunt cu mult mai periculoase decât cele din clanul Charles Manson, prin numărul necontrolat de mare de adepți ce-l pot aduna într-un moment de criză de identitate.
Majoritatea legilor se referă la acțiuni deja înfăptuite, deja derulate și nu la acțiuni de prevenire. De cele mai multe ori autorii scapă în vâltoarea evenimentelor. Să privim la Iugoslavia, unde sângerosul conflict a pornit tot de la astfel de personaje și s-a transformat în măcel și ce măcel!. Totul putea fi prevenit, dacă se acționa anterior primei victime.
Atât, a fost nevoie de prima victimă, situație de care românii și maghiarii, mult mai legați între ei, s-au ferit, altfel, domnule pastor și stimată confesiune reformată, ne putea aștepta o jugoslavie românească.
Orice extremism trebuie curmat din fașă folosind mijloace oricât de dure dar eficiente. Nimic nu este prea mult pentru a preveni măceluri umane.
„Răul trebuie pedepsit pentru a arăta lumii că răul nu este tolerat”, spune Gabriel Iliceanu în „Ușa interzisă”. Poate vi se pare prea des folosit acest aforism? Poate! Dar numai atunci când legile umane vor deveni eficiente și răul adus la nivel tolerabil vom putea rediscuta despre micșorarea pedepsei.
Întâlnirea la vârf a Pactului de la Varșovia, de după Malta, concentrează delegații conduse de oameni noi, mai puțin în cazul României. Surse anonime susțin că cineva din România ar fi cerut „ajutor frățesc” Moscovei, care li-a fost refuzate. Timpul acestor intervenții trecuse. Omenirea avea alte opțiuni, pe care Moscova le accepta.
Anul 1989 ia sfârșit într-o atmosferă de mare sărbătoare pentru țările Europei de est, dar și pentru lumea întreagă. Se sărbătorea nu numai sfârșitul unei epoci crunte, ci și un nou început cu noi speranțe. Se sărbătorea renașterea unei noi lumi bazată pe pace și înțelegere. Ceea ce se întâmplase depășea orice imaginație, orice profeție. Pentru întreaga Europă fusese un an plin de evenimente neprevăzute, de frământări și de speranțe îndeplinite.
Dar cât de aproape a fost lumea de o întoarcere la sistemul stalinist sau de o catastrofă, nici nu-și poate imagina și este mai bine așa. Totul a stat pe muchie de cuțit și încă nu se terminase. Evenimentele ce se prefigurează sunt la fel de delicate și periculoase.
Uniunea Sovietică trecuse printr-un examen deosebit de dificil, examen ce a fost cu brio luat de staful lui Gorbaciov.
Încrezător în reformele făcute pe parcursul anului ce urma să treacă, Gorbaciov consideră anul 1989 drept „Anul încheierii Războiului Rece”. Începutul anului 1990 este însoțit de puternicele strigăte de libertate ale republicilor unionale. Lituania, prin vocea profesorului muzicolog Vitautas Landsbergis, reclamă independența republicii. În Caucaz au loc conflicte între Republica Armenia și Republica Azerbaidjan, precum și între acestea și puterea centrală. Multitudinea de etnii, obligate de Stalin să conviețuiască, dar nu să se iubească, nu să se respecte, au început să-și exprime în mod clar ura reținută atâta amar de vreme. Iarăși URÃ, de unde se poate trage atâta ură dacă nu de la lideri „ÎNCÃRCAÞI CU URÔ.
Musulmanii și creștinii se ucideau între ei cu o ura fără margini. Intervenția forțelor de ordine sovietice, pentru menținerea liniștii publice, s-a soldat cu morți și răniți.
Pe data de 3 februarie 1990 pe străzile Moscovei sute de mii de oameni manifestă, strigând lozinci împotriva monopolului comunist, asupra puterii sovietice.
Pe pancarte, stăteau scrise următoarele lozinci: „Partidul Comunist Sovietic, ne-am săturat de tine!” , sau „72 de ani de drum spre nicăieri”. Boris Elțân urmărea sau chiar dirija aceste manifestații. Toată această grabă era deosebit de riscantă, putând produce schimbări esențiale în structurile puterii, cu efecte neprevăzute.
Prăbușirea Zidului Berlinului a creat premizele unificării celor două Germanii. Negocierile dintre acestea și Kremlin deveniseră tot mai frecvente. America stătea în umbră pentru a nu se lăsa impresia că profită de pe urma acestei situații.
Intransigența Lituaniei impune sancțiuni din partea Moscovei, care proclamă instituirea unui embargo economic, criticat de toată opinia publică mondială. Bush își manifestă nemulțumirea în convorbirile directe cu omologul său sovietic. Atât.
În aceste împrejurări are loc pregătirea vizitei președintelui sovietic la Casa Albă. În drum spre Washington, Gorbaciov este informat că noul președinte al Rusiei este Boris Elțân.
Era într-o zi de marți, pe 29 mai .
Discuțiile dintre cele două părți au evidențiat criza economică în care se găsea Uniunea Sovietică și nevoia lui Gorbaciov de a încheia un tratat comercial cu America.
În ciuda opoziției de care dădea dovadă congresul, Bush a înțeles pericolul prin care ar trece Gorbaciov, în cazul când s-ar întoarce fără acest acord.
Comportamentul jovial al lui Gorbaciov și apetitul pentru camerele de luat vederi devenise ceva firesc, atât pentru apropiații lui cât și pentru administrația Bush. Ceea ce se întâmpla acum depășea firescul, era ceva făcut cu obstinație. Astfel că, timpul petrecut în fața ziariștilor și interesul manifestat pentru mediatizarea unor premii pe care le primise, de altfel normale în aceste situații, deveniseră puțin exagerate. Situația, ieșind din firescul protocolului, a determinat un oficial al administrației să facă o remarcă despre starea reală a președintelui sovietic în conjunctura evenimentelor ce se desfășurau acasă.
„Văzând acele patru ore, remarcă oficialul, din programul vizitei , am înțeles cu adevărat că lucrurile merg probabil foarte rău la Moscova”.
Reformatorul era devorat de propria sa operă. Poporul se întoarce împotriva reformatorului.
Înainte de conferința dintre delegațiile celor două părți, la care au participat congresmeni, senatori, oameni de afaceri și presa, Gorbaciov puțin neliniștit se adresează lui Bush:
-Vom semna acordul? Era mai mult decât o obsesie, era continuarea însăși a reformei. În vocea liderului de la Moscova se trăda atât îngrijorare, rugăminte, dar și speranță.
-Da, răspunse interlocutorul.
-Asta contează foarte mult pentru mine, adaugă el.
Bush știa bine cât conta, iar decizia nu a fost ușor de luat, în condițiile în care situația din Lituania era încă neclară.
Nu numai pentru el conta, ci și pentru schimbările începute cu implicații în întreaga viață politică, socială și economică de pe mapamond. Războiul Rece era spre sfârșite, unii analiști considerau deja că a luat sfârșit, încrederea dintre cele două mari puteri era chezășia unei păci sigure, fără convulsii.
Dovada acestui adevăr era acolo, față în față. „Cutiile Pandorei” se găseau bine ferecate în mâinile celor doi președinți, care le purtau în permanență în prejmă, zi și noapte, în eventualitatea declanșării unui atac nuclear.
Acum ele reprezentau garanția păcii, reprezentau un nou viitor.
De-a lungul istoriei, pacea a fost greu de realizat, dar orice zi petrecută în pace a însemnat un dar Dumnezeiesc.
În acele zile, darul lui Dumnezeu a coborât pe pământ dând semnalul de continuitate.
Și totuși lumea era împânzită de focare de conflicte, pentru care se întrezăreau premizele stingerii lor. Afganistan, Cambogia, Africa de Sud, Cipru, Coreea de Nord, Cuba, America Centrală, și mai ales Orientul Mijlociu erau probleme care trebuiau discutate și au fost discutate.
Pentru unele s-au găsit soluții, pentru altele, nu.
Mai apar și alte zone de conflict, precum spațiul iugoslav, despre care vom vorbi în mod special, deoarece condiții speciale au fost acumulate în acest spațiu. Acum delegația sovietică era frământată de semnarea tratatului comercial.
Acesta a fost semnat, spre ușurarea echipei din Kremlin.
O remarcă făcută de Gorbaciov privind apartenența Germaniei unite într-una din cele două structuri militare demonstrează o dată în plus delicatețea cu care privea problemele importante ale lumii, precum și gândirea sa vizionară.
Gorbaciov admite unificarea celor două Germanii iar în ceea ce privește alianța la una dintre structuri consideră că va respecta decizia părților implicate. În plus, mai sugerează ca Germania Unită să fie membră atât structurilor NATO cât și Pactului de la Varșovia. Era o fină aluzie la ceea ce astăzi se discută și poate că mâine se va întâmpla: atragerea Rusiei în NATO.
Despărțirea dintre cele două delegații a fost într-adevăr prietenească, depășind încrâncenarea și suspiciunile care au dus la luarea celor mai controversate decizii din perioada Războiului Rece.
Mult așteptatul al 28-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice începe sub avalanșa de critici aduse promotorilor reformei. Este pusă sub lupa criticii desprinderea țărilor Europei de est din Imperiul Sovietic, situația incertă a Pactului de la Varșovia, degringolada din economie, mișcările centrifuge pentru independență și, nu pe ultimul loc, situația din Þările Baltice.
Sunt puși la stâlpul infamiei artizanii reformelor care sunt învinuiți de încălcarea principiilor ideologice ale partidului și posibila prăbușire a Uniunii Sovietice. Unul dintre principalii „țapi ispășitori” a fost Ministrul de Externe Șevardnadze, care va fi nevoit să-și dea demisia la sfârșitul anului. Boris Elțîn, din contra, aduce acuze lui Gorbaciov pentru faptul că n-a reușit să elimine forțele conservatoare, care începuseră o nouă ofensivă.
Acuzele au început să cadă din toate direcțiile și în toate direcțiile. În final, Gorbaciov va fi reales cu o majoritate confortabilă. Cum? Probabil că mulți îl considerau victimă sigură. Și totuși, președintele va ieși mai puternic din punct de vedere politic, dar economic trebuia să facă mai repede și mai multe reforme.
Dimineața zilei de miercuri 1 august aduce o știre care va bulversa lumea. Trupele irakiene se pregăteau să invadeze Kuweitul. Începe un schimb intens de informații. Se pare că nici un serviciu secret nu are informații în acest sens. Se aduc acuze serviciilor de informații sovietice, care neagă că ar fi avut cunoștință despre aceste pregătiri. Diplomația americană face apel la influența Moscovei asupra regimului de la Bagdad pentru preîntâmpinarea unei catastrofe. Zadarnic. A doua zi trupele lui Sadam Husein invadau statul vecin, iar atrocitățile la care s-au dedat depășesc mult imaginația. ONU se implică dând rezoluții după rezoluții, ignorate de invadator. Fiecare rezoluție era respinsă în mod constant de Cuba și aleatoriu de Yemen. Interesant de reținut acest mod de gândire. Pentru prima dată de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, Uniunea Sovietică este în „aceeași barcă” cu America. Se naște un nou precept, al luptei comune pentru o cauză dreaptă. Uniunea Sovietică, este alături de marile valori ale lumii contemporane.
A vorbi de aripa conservatoare, care nu vedea cu ochi răi această invazie, nu am face decât să umbrim frumusețea și importanța parteneriatului sovieto-american care era pe cale a se consolida. Se instituie un embargo asupra livrării de armament Irakului.
Irakul era un important importator de armament sovietic și unii lideri sovietici nu puteau trece peste acest aspect. Nerespectarea rezoluțiilor ONU făcea ca situația să devină mai mult decât sensibilă, la nivelul credibilității acestui organism, precum și a Consiliului de Securitate. A trata cu agresorul era ca și când i-ai legitima, în mare parte, acțiunea. De aceea, fermitatea organismelor internaționale nu avea voie să slăbească sub nici un fel de presiuni.
Casa Albă declanșează operațiunea cu numele de cod „Scutul Deșertului” care începe cu deplasarea spre Golf a unor importante trupe și material de război. După imaginea șifonată de intervenția în Afganistan, Uniunea Sovietică nu mai este pregătită să participe efectiv la o astfel de acțiune. Politic însă este tot mai aproape. Important era ca evenimentele să nu poată fi exploatate de Sadam pentru a dezbina colaborarea sovieto-americană. Situația a fost bine înțeleasă de cele două conduceri, care hotărăsc că cel mai important lucru este să rămână împreună. Această criză are și un efect benefic. ONU își asumă un rol mult mai important decât în perioada Războiului Rece, cele două puteri acționând de astă dată ca parteneri, și nu ca rivali.
Și totuși, această cooperare se manifesta numai la nivelul superior al conducerii din Uniunea Sovietică. La eșalonul al doilea situația era cu totul alta.
O remarcă a lui Bush vine în sprijinul acestei idei; ”Sadam Husein, se confesează Bush: este genul de ticălos care poate forța „națiunile civilizate” să vadă cât de important este să fie stopat la timp „ un al doilea Hitler”. Dacă va fi rezolvat cum se cuvine, acest act de agresiune va zădărnici alte acțiuni de „agresiune pură” și va crea cadrul pentru alte domenii de colaborare internațională”.
Toată această acțiune pe care au întreprins-o americanii nu reprezintă nici un motiv de îngrijorare a opiniei publice mondiale privind încercarea de dominare a lumii de către aceștia. America acționează cu multă prudență, am putea-o numi chirurgicală, dar și cu o mare sensibilitate și responsabilitate față de poporul irakian. Au fost și vor fi și acte reprobabile, care vor trebui analizate cu grijă și sancționate pe măsură. În această privință rolul mass-media și ale societăților civile responsabile va fi enorm. Această sensibilitate va avea și un efect dăunător care se va vedea la finalul acestor operațiuni ce nu vor fi duse până la capăt. Dar câtă lume a observat acest aspect?
La începutul lui septembrie are loc, în Finlanda, o nouă întâlnire la nivel înalt între cei doi președinți. Problema principală era bineînțeles modul de continuare a acțiunilor împotriva Irakului, precum și deteriorarea situației economice din Uniunea Sovietică. Gorbaciov dorea ca problema Irakului să fie corelată cu rezolvarea problemei palestiniene, temă ce nu va fi acceptată de SUA. Micile diferențe de vederi nu sunt de natură a schimba linia comună a celor doi.
Oricum, Șevardnadze era mult mai tranșant decât Gorbaciov în ce privește măsurile luate contra atacatorului. La finalul întâlnirii se semnează o declarație comună a cărei fermitate a fost ceva mai mult discutată între părți. Declarația comună se referă la posibilitatea de a se folosi orice mijloace pentru scoaterea armatei lui Sadam din Kuweit, bineînțeles după ce se vor epuiza variantele pașnice. Toată acțiunea se desfășoară în conformitate cu Carta ONU și cu elementele prevăzute în rezoluțiile Consiliului de Securitate.
Conlucrarea dintre conducerile celor două țări era perfectă, prefațând statutul de parteneriat americano- sovietic.
Pe data de 3 octombrie, într-o zi de miercuri, cele două Germanii s-au unit sub denumirea comună de Republica Federală a Germaniei. Acest act s-a produs după numeroase contacte atât directe dintre Kohl și Gorbaciov, cât și prin intermediul SUA, Marii Britanii, Franței și Uniunii Sovietice pe de o parte, și cele două Germanii pe de altă parte.
Castanele fierbinți pentru toate frustrările aripei conservatoare din conducerea sovietică au fost aruncate în brațele celui mai activ om al lui Gorbaciov, Șevardnadze. Acesta va fi violent criticat, la ședința din 15 octombrie, pentru pierderea Europei de Est, cât și pentru declinul forțelor militare sovietice, și pentru alte cauze care ar fi intrat mai bine în atribuțiile președintelui. Faptul că Gorbaciov nu i-a luat apărarea a fost un prim pas spre demisia ce va veni în curând. În tot acest timp, contactul dintre Primacov și Sadam Husein a fost aproape permanent. Primacov susținând, chiar în pofida evidențelor, varianta negocierilor.
O nouă întâlnire Gorbaciov, Șervardnadze și Baker , are loc pe 8 noiembrie, când președintele se exprimă mai mult decât dur la adresa lui Sadam: „Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să rămânem împreună… Dacă lăsăm un asemenea ticălos nepedepsit, atunci n-o să mai existe speranță pentru noua realitate internațională pe care dorim s-o vedem”.
Tot cu această ocazie, Gorbaciov își exprimă, destul de voalat, îngrijorarea pentru situația din zonă, o dată ce forțele SUA vor deveni active. Sensul celor spuse va fi ceva mai târziu înțeles. Gorbaciov se temea atât pentru el și reformele ce continuau, cât și pentru un nou Afganistan american.
O nouă rezoluție, care se alătură celorlalte, este, de această dată nu numai ultimativă dar și deosebit de dură. Consiliul de Securitate autorizează statele membre ca, în cazul unui ultim refuz din partea Irakului de a se retrage, să folosească toate mijloacele pentru punerea în aplicare a celor zece rezoluții ONU. Termenul limită fixat este de 15 ianuarie 1991.
Pe 26 noiembrie, Gorbaciov critică dur politica expansionistă a Irakului, cerând retragerea urgentă din Kuweit.
În tot acest timp, când atenția lumii era îndreptată spre Golf, Uniunea Sovietică trece printr-o criză economică periculoasă, iar forțele separatiste prind tot mai mult curaj. Fără nici un ajutor financiar din partea occidentului, de altfel pe deplin justificat, reprezentanții conservatori îl acuză, atât pe Gorbaciov, cât și echipa reformistă, de cedare și chiar de vânzarea „idealurilor sovietice” americanilor.
Sfârșitul lunii noiembrie anunță evenimente dramatice la Moscova. Ministrul sovietic al apărării Dimitri Iazov anunță, pe postul național de televiziune, luarea de măsuri prezidențiale de protejare a trupelor sovietice împotriva escaladării violenței pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.
Gorbaciov face o serie de schimbări la vârf, noii veniți fiind dintre criticii reformelor ce aveau loc. Conservatorii par să câștige teren. Este lansată lozinca privind pericolul dezintegrării Uniunii Sovietice. Se interzic orice măsuri reformatoare la nivelul conducerilor locale. Kriucicov acuză serviciile de informații occidentale că încearcă să organizeze prăbușirea Uniunii Sovietice. Bulversată, lumea privește cu neliniște și teamă, la o posibilă lovitură de stat „militarizată”. Tratatele semnate între cele două mari puteri sunt în pericol de fi modificate radical sau chiar anulate. Noua politică a Kremlinului este dur criticată de Boris Elțîn, care refuză reîntoarcerea la vechile metode de intimidare.
Șevardnadze, simțindu-se vizat direct pentru toate neîmplinirile reformei, își dă demisia pe 20 decembrie, în timpul Congresului Deputaților Poporului.
Artizanii acestui imens edificiu, ce era pe cale a se consolida, încep să plătească pentru îndrăzneala lor. Primul este Ministrul Sovietic de Externe, Eduard Șevardnadze care va intra în istoria lumii pentru munca titanică de construire a unui nou edificiu pe mapamond. Cariera lui politică nu se va opri aici. Patria natală, cuprinsă de un val de revendicări și răfuieli etnice, îl va chema pentru reconciliere. Se va duce și va demonstra aceeași atitudine reformistă și conciliantă. Poate că Georgia, după ce dăduse lumii pe cel mai mare criminal, s-a simțit responsabilă, în fața aceleași lumi, de a-i da și reversul, prin acest nemaipomenit personaj.
Discursul ținut de Șevardnadze, după anunțarea demisiei, merită tot interesul. De aceea, îl vom transcrie așa cum a fost el prezentat de Michael Beschloss și Strobe Talbott în nemaipomenita lucrare „La cele mai înalte nivele”, care ne-a fost ghid în documentarea pentru acest capitol important al cărții noastre. La surprinderea participanților când au auzit anunțul de demisie, el replică; ”Lăsați lucrurile să-și urmeze cursul – nu reacționați și nu mă auziți! Dacă vreți, hai să zicem că aceasta este contribuția mea la protestul îndreptat împotriva instaurării dictaturii. Îmi exprim profunda recunoștință la adresa lui Mihail Serghevici Gorbaciov. Îi sunt prieten și în multe privințe avem aceleași idei și puncte de vedere. Însă cred că această decizie este datoria mea de om, cetățean și comunist. Nu pot să mă declar împăcat cu evenimentele care au loc la noi în țară și nici cu grelele încercări cărora le va fi supus poporul nostru. Cu toate acestea, cred că dictatura nu va avea sorți de izbândă și că viitorul aparține democrației și libertății”.
Se va demonstra cu prisosință adevărurile acestor spuse, nu peste mult timp.
Și totuși pe data de 2 ianuarie 1991, trupele sovietice pun stăpânire pe câteva instituții importante din Vilnius. Eforturile Americii pentru soluționarea pașnică a conflictului din Golf continuă.
Pe 13 ianuarie, trupele sovietice din Vilnius atacă turnul de televiziune. Zeci de morți și răniți a fost efectul prim al acestui atac. Gorbaciov cedează, chiar dacă nu vrea să accepte aceasta, în fața presiunilor tot mai puternice ale conservatorilor.
Opinia publică este oripilată. Casa Albă este învinuită de pasivitate și de lipsă de fermitate, în fața acestei devieri periculoase. Acuzele vin din toate direcțiile. Dar Bush și echipa lui știu mai bine ca oricine că trebuie procedat cu mult, foarte mult calm și precauție. Prietenul lor era în mare pericol și în acest mare pericol erau și toate reformele începute. Poate și omenirea! O întoarcere la vechile structuri putea oricând să se producă. Bush luase de multe ori în calcul și această posibilitate și știa cum să procedeze pentru ca răul ce era pe cale a se produce să fie cât mai suportabil. Având această strategie, administrația făcea în public declarații conciliante pe când în discuțiile directe acuzele erau dure și la obiect. Telefoanele directe se înroșeau de intensitatea discuțiilor. Gorbaciov încerca să transmită vinovăția spre vechile structuri, ceea ce era adevărat, dar nu întru totul corect.
Lipsa de fermitate și curaj în adoptarea de reforme economice radicale a dus la degringolada din economie, la critici puternice din partea conservatorilor și la mișcările de stradă ale populației. Armata este frustrată de pierderea supremației și-și revendică vechile poziții. Cedarea lui Gorbaciov devine evidentă, dar pericolul nu este încă atât de mare, atâta timp cât el se găsește pe poziție, chiar dacă pe o poziție mai radicală, să nu zicem mai șubredă.
În aceste condiții, prezența critică a lui Boris Elțîn este tot mai evidentă, iar numeroși membri ai parlamentului rus și sovietic, simpatizanți ai reformei și ai democrației, participă la marșuri de protest în Piața Roșie. Criticile din toate țările democrate nu-i fac bine lui Gorbaciov care simte nevoia de încurajări, nu de acuze. El ținea mult la propria imagine. Încrederea și prietenia lui Bush îi ajută în această atmosferă de maximă încordare. Instalarea lui Bessmertnâh, prieten al Americii și susținător al efortului comun pentru schimbările din Uniunea Sovietică, în funcția de Ministru de Externe în locul lui Șevardnadze, vine să amelioreze ceva din șocul devierii spre dreapta a politicii moscovite.
Această angajare, venită o dată cu efectul produs de evenimentele din Lituania, îl va marca pe tânărul diplomat, care-și exprimă sentimentele în fața lui Gorbaciov.
La 16 ianuarie, după ce au fost epuizate toate căile diplomatice de negociere cu Irakul, începe operațiunea „Furtună în Deșert”, denumire codificată dată războiului împotriva agresorului irakian. Moscova încercă, pe tot parcursul evenimentelor, să diminueze efectele atacului asupra lui Sadam și să convingă Casa Albă să oprească luptele împotriva dictatorului. Protejarea excesivă a dictatorului și a camarilei sale a fost de rău augur, acțiunea terminându-se fără a crea mari daune acestuia. Mai mult, opozanții regimului, convinși fiind de continuarea războiului, au declanșat o vastă acțiune împotriva regimului. Urmările au fost catastrofale. Sute de mii de contestatari au fost uciși. Gropile comune în care au fost aruncați, sânt descoperite la mai bine de 12 ani, de la sfârșitul evenimentelor.
Totuși sfârșitul războiului venit pe 27 februarie, a fost, cu toate obstacolele și disfuncțiile sale, un adevărat triumf pentru colaborarea dintre cele două mari puteri, dar și pentru colaborarea cu țările și organismele ONU. La întrevederea ce are loc la două zile după terminarea evenimentelor dintre Gorbaciov și Baker, președintele sovietic face următoarea declarație, care justifică din plin susținerea pe care i-a acordat-o lui Bush pe tot parcursul ultimelor evenimente: „Relația dintre noi, va spune acesta, a fost supusă recent unui test căruia i-a supraviețuit. Este un lucru bun pentru Uniunea Sovietică, pentru Statele Unite și pentru întreaga lume”.
Marea greșeală a fost că războiul nu s-a dus până la capăt și dictatorul nu a fost eliminat. Vinovată de acest eșec, căci a fost un eșec, a fost administrația de la Casa Albă care a acționat cu timiditate și multă prudență, organismele ONU dar și Moscova care nu a dorit o acțiune tranșantă, pentru a nu răni mai mult sentimentele conservatoare, pro-arabe, tot mai active în ultima parte a evenimentelor din țară.
Problema era legată și de insistențele sovietice, aceasta pe bună dreptate, de a pune în discuție problema palestiniană, a cărei vechime de aproape șaptezeci de ani ducea spre ridicol credibilitatea ONU și a Consiliului de Securitate, atât de mult și evident eludate. Problema urma să fie reluată imediat după terminarea evenimentelor din Golf.
Terminarea războiului era condiționată și de o nouă rezoluție a Consiliului de Securitate prin care obliga Irakul să elimine toate armele de distrugere în masă: armele biologice și armele chimice ce le dețineau. Cu aceste rezoluții, acțiunea asupra dictatorului ia sfârșit, dar scaunul și puterea lui Sadam rămân neatinse.
În această perioadă de mari incertitudini în care se găsea Moscova, glasul lui Elțîn se auzea tot mai puternic și poporul era tot mai aproape de el. Acest fapt schimbă întru câtva politica Casei Albe care căută o nouă personalitate, fie din rândurile reformatorilor, fie din rândul republicilor ce-și manifestau tot mai mult dorința de libertate. Boris Elțîn se găsește printre cei vizați.
Pe 17 martie, are loc un referendum prin care se cerea populației să aprobe propunerea de ”a păstra Uniunea Sovietică sub forma unei noi federații, alcătuită din republici suverane și egale”. Cu o majoritate minimă referendumul a dat votul favorabil. O serie de republici au boicotat votul. Spre sfârșitul lui martie, o mare mulțime de moscoviți, susținători a lui Boris Elțîn, se adună în fața Kremlinului. Cu câtva timp în urmă, primul ministru dăduse un ordin de interzicere a oricăror manifestații în Moscova. Manifestația s-a desfășurat și s-a încheiat într-o liniște relativă, având în vedere mulțimea de polițiști și membri ai trupelor de intervenție care erau pregătiți să facă față „dezordinii”. Evenimentele nu au trecut neobservate de observatorii străini și nici de lumea politică care a fost martoră la evenimente. „Reîntoarcere la vechile obiceiuri” erau cele mai multe comentarii făcute de occidentali. Gorbacov pierdea din ce în ce mai mult creditul poporului și aceasta numai din cauza lipsei de curaj pentru aplicarea reformelor economice. Insistăm, deoarece, de cele mai multe ori economicul impune politicul și anume pe cel dictatorial, este necesar a evidenția importanța acestui element. Creșterea economică este garantul democrațiilor. Sărăcia produce dictaturi.
Elțîn se bucură de tot mai mult sprijin intern.
Înainte de întâlnirea la vârf ce urma să aibă loc la finele lunii iulie, Gorbaciov este invitat să participe la întâlnirea cu „Grupul celor Șapte”, la Londra. Invitația era un dar oferit de occidentali special lui Gorbaciov.
Pe 12 iunie 1991, Boris Elțîn este ales președinte al Rusiei, cu un procentaj confortabil de voturi . Este prima dată în istoria Rusiei când un conducător este ales democratic. După aceste alegeri, Elțîn își anunță mult comentata vizită în Statele Unite.
Sfârșitul lunii iunie îl găsește pe acesta la Casa Albă, de această dată primirea fiind făcută cu tot protocolul pentru șefii de stat. În acest timp, are loc sesiunea Sovietului Suprem la care Pavlov va încerca să obțină „prerogative de urgență” ce ar fi echivalat cu o „lovitură constituțională”. Răsturnarea lui Gorbaciov, concomitent cu transferul autorității sale în contul lui Pavlov, ar fi fost urmarea „firească” a acțiunii. Printr-o conlucrare secretă și utilă între Bush, Elțîn și ambasadorul Matlock, se reușește anunțarea la timp a lui Gorbaciov care va stopa în mod miraculos acțiunea.
La interpelarea reporterilor, în legătură cu acest subiect, Gorbaciov a fost scurt și concis. „Lovitura a luat sfârșit”, va declara el.
În particular, va aduce mulțumiri lui Bush pentru prevederea și sensibilitatea de care a dat dovadă.
Pe 29 iulie sosește la Moscova, pentru prima dată în calitate de președinte al SUA, George Bush cu suita sa. Gorbaciov se găsea, după lovitura nereușită, într-o situație deloc de invidiat. El se plânge și chiar acuză administrația de faptul că nu se implică mai mult în problemele economice ale țării sale. Replica lui Bush a fost o mică lecție de economie de piață, a câta de când cei doi colaborează, prin care se explica faptul că mecanismele vechi ale economiei centralizate nu încurajează afaceriștii americani să investească în această țară. Cu acest prilej, are loc semnarea tratatului START, care era așteptat de prea multă vreme.
Întâlnirea cu Elțîn a fost un nou prilej de a pronostica relațiile importante ce se vor stabili în viitor între Rusia și Statele Unite.
Vizita lui Bush, împreună cu colaboratorii săi, în Ucraina a fost un nou prilej de frustrare pentru Gorbaciov, care vedea în acest gest o încurajare la secesiune. Vizita a generat adunarea unei mari mulțimi, care l-a primit cu un entuziasm greu de egalat.
Entuziasmul a fost estompat atunci când Bush a prezentat atât rolul lui Gorbaciov în această lucrare, cât și reținerea pentru o eventuală secesiune a republicilor. „Naționalismul sinucigaș, bazat pe ură etnică, nu va avea nicicând suportul și aprobarea Americii”, va spune președintele spre stupefacția auditoriului, dar și a presei prezente. Era mai mult decât o aluzie la graba unor republici de a-și schimba dictatura centrală cu una locală, ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat, în cele mai multe cazuri. Echipa lui Bush se temea de o eventuală disipare a competenței controlului armamentelor în general, precum și asupra celor nucleare în special. Ucraina era una din deținătoarele de armament nuclear pe teritoriul său. Remarca președintelui a fost imediat recepționată de presă, iar acuzele aduse administrației nu au fost ușor de digerat.
Situația economică dezastruoasă din Uniunea Sovietică, precum și influența tot mai mare a conservatorilor comuniști, erau evenimente care, în concepția lui Gorbaciov, puteau să fie eliminate o dată cu semnarea „Tratatului Unional” de către reprezentanții republicilor.
Principalii semnatari pe care îi aștepta și care vor constitui, în concepția președintelui, un exemplu pentru ceilalți, erau Elțîn și Nazarbaiev, președinții Rusiei și a Turkmeniei. Ziua de 20 august, mult așteptată, era considerată de inițiatori, ca un nou început.
Tratatul conferea republicilor un grad mare de autonomie. Kremlinul făcea o serie de concesii republicilor în domeniul impozitării, precum și al controlului aparatului însărcinat cu securitatea la nivel de stat. Toate aceste erau făcute cu scopul de a menține intactă structura Uniunii Sovietice și de a evita dezmembrarea. Era prea mult pentru conservatori. Comuniștii conservatori intră în panică și acționează pripit. Astfel că, duminică 18 august, când liderul sovietic se afla în vacanță pe malul Mării Negre, împreună cu familia, o delegație de la Moscova, reprezentând interesele conservatorilor, pătrunde în camera de lucru a președintelui. Aceste personaje, reprezentând „Comitetul de stat pentru stare de Urgență”, îi cer să semneze un decret prin care îi transferă puterea prezidențială lui Ghenadi Ianaev. Refuzul a dus la arestul la domiciliul a liderului sovietic.
Vestea s-a răspândit ca fulgerul și a șocat opinia publică mondială. Mulți analiști aveau în calcul și această variantă, dar Gorbaciov a ignorat-o. Casa Albă era în mare derută, dar și de această dată a acționat cu mare prudență și diplomație, atrăgând încă odată dezaprobarea celor care nu cunoșteau pericolul ce putea să se abată asupra omenirii.
Europa de est era de-a dreptul înfricoșată de evenimentele care se succedau cu o viteză uluitoare și care erau transmise prin toate posturile de radio și TV. După primul impuls de teamă pe care l-au simțit, a urmat o punere în ordine a raționalului, care nega orice șansă de reușită a puciștilor. Cauza era una singură, dar atât de puternică, încât nici o forță din lume nu mai putea schimba evenimentele. Populațiile gustaseră din cupa „Libertății” și nu mai voiau s-o scape. Atât de dulce era gustul libertății, pe care nu-o avusese niciodată, încât teama de tancurile răspândite în jurul Kremlinului se transformase într-un zid de netrecut. David nu se mai temea de Goliat și a câștigat. Trei zile a ținut acest Puci. Trei zile care au îngrozit lumea prin perspectiva apocaliptică care se contura la orizont.
Una din întrebările care s-au pus în aceste zile de derută, era: „cine deținea valiza cu codurile de alarmare și decizie asupra unui atac nuclear?” La această întrebare se mai adaugă și temerea, pe deplin justificată, privind soarta arsenalului nuclear în cazul în care Uniunea Sovietică se va destrăma. Foarte puțini politicieni din opoziție sau din țările Europei de vest și-a pus această importantă întrebare. Timpul va da dreptate și va justifica temerile.
Acest eveniment a configurat un mare erou și un câștigător, în persoana lui Boris Elțîn. Președintele ales al Rusiei, devenind și cel mai puternic personaj din spațiul sovietic.
După ce evenimentele au înfricoșat de moarte pe toți secesioniștii, eșecul puciului a condus la o dorință și mai mare de desprindere de Uniunea Sovietică.
Ultima întâlnire dintre Gorbaciov și Bush, de pe pozițiile de șefi de state, s-a desfășurat la sfârșitul lunii octombrie cu ocazia conferinței de pace pentru Orientul Mijlociu, patronată de cele două state. Conferința punea în evidență, pe lângă participarea tuturor părților implicate în conflict, și începutul colaborării dintre cele două mari puteri, într-o atât de spinoasă și importantă problemă.
Pe data de 25 decembrie 1991, în ziua de Crăciun, la orele 14, Mihail Serghievici Gorbaciov se adresează, pentru ultima dată, popoarelor Uniunii Sovietice și tuturor popoarelor lumii, din poziția de președinte al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Gorbaciov va încheia cuvântul de despărțire cu speranță și încredere în viitorul omenirii, speranță care nu l-a părăsit în nici unul din dificilele momente ale uriașei sale misiuni.
„Părăsesc această funcție cu teamă, dar și cu speranță, cu încredere în voi, în înțelepciunea și forța spiritului care vă sunt caracteristice. ……Firește că unele greșeli ar fi putut fi evitate și multe lucruri ar fi putut fi făcute mai bine. Dar sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, eforturile noastre își vor arăta roadele, iar popoarele noastre vor trăi împreună într-o societate prosperă și democrată”.
O stea a căzut, dar fără a se stinge, ea va continua să lumineze, să călăuzească gândirea creatoare și conciliantă dintre popoare. Uniunea Sovietică se prăbușește fără prea multe victime, se prăbușește, spre uimirea și neîncrederea unei lumi uluite de turnura unor evenimente pe care nimeni nu le anticipase. La câteva clipe după terminarea discursului, drapelul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, aflat pe clădirea Kremlinului, a fost coborât pentru ultima oară.
Trecuseră mai bine de patru ani de la profeția doctorului ungur, privind căderea comunismului. Trecuseră mai bine de patru ani de speranțe într-un comunism uman, dar nici cum într-o dispariție a comunismului și generată tocmai de țara care l-a produs. Exportul acestei forme de comunism și nu comunismul în sine a produs nenorocirile celor peste șapte zeci de ani de existență. Comunismul stalinist din Europa a murit și despre morți numai de bine trebuie a se vorbi, dar nu se poate. Monștrii au creat comunismul, folosindu-l apoi pentru propriile lor interese, pentru propriile lor ambiții, iar comunismul a creat monștrii care au bulversat lumea. Am căutau cu obstinație un conducător comunist care să aducă comunității, prosperitate și fericire, dar n-am găsit decât unul care se eliberase de comunismul stalinist, iugoslavul Josip Broz Tito.
Introdus de Lenin, care la scurt timp suferă un atac cerebral, cei va provoca dispariția, furat de un Stalin paranoic, comunismul stalinist și apoi maoist a adus lumii atâta nesiguranță și suferință, cât pentru un mileniu întreg.
Ultimii dictatori, de stânga sau de dreapta, vor dispare, ori măturați de propriul lor popor cum s-a întâmplat în Romania, ori de comunitatea internațională, în momentul când aceasta va fi pregătită.
Dispariția comunismului, în Europa, este o binecuvântare pentru întreaga lume.
Toate republicile își proclamă independența, iar o parte dintre ele aderă la „Comunitatea Statelor Independente”
Prerogativele Uniunii Sovietice sunt preluate de Rusia care se obligă să respecte toate documentele și tratativele internaționale încheiate de predecesoarea sa.
Gorbaciov va dăinui în istoria lumii ca făuritor al unei noi ere, ca eliberator al popoarelor din infern. O mică parte dintre conservatorii comuniști vor contesta oportunitatea reformelor și-l vor învinui de prăbușirea imperiului. Prin anii 88, întrebat fiind de un reporter; cum vede finalizarea reformelor pe care le generase, răspunde că, „ nici Iisus Hristos nu știa cum vor decurge evenimentele”.
Evenimentele au decurs întocmai cum au fost ele planificate de Creator, iar în această lucrare Gorbaciov, Reagen și Bush au fost oamenii providenței. Beneficiul trebuia să fie pentru toate popoarele lumii, pentru toate confesiunile, fie ele creștine, musulmane, hinduse, budiste sau altele, toți și toate create de Dumnezeu. Numai că reprezentanții unor culte, neînțelegând, ca de obicei, mesajul Divin, continuă seria de crime, atribuindu-le Dumnezeului lor și căutând legalizarea în cărțile sfinte.
Alegerile din noiembrie 1992 vor aduce câștig de cauză tânărului guvernator al statului Arkansas, democratul Bill Clinton care i-a recunoscut, lui Bush, meritele pe plan extern, dar l-a acuzat de neglijarea economiei americane.
Bush va ieși din viața politică a țării, lăsând o lume fără Războiul Rece, o lume mai bună. Va începe o nouă eră la a cărei construcție Bush a avut un rol foarte mare. Efortul, frustrările și pierderile suferite de artizanii acestor schimbări, nu vor fi cunoscute lumii, poate niciodată, și poate că așa e mai bine.
Dar lumea trebuie să cunoască efortul pe care l-a făcut și îl face America pentru pacea lumii și pentru consolidarea unor structuri care să permită noi abordări asupra pericolelor externe și interne care planează asupra civilizației dar și asupra planetei Pământ.





























CAPITOLUL X

NEBUNIA IUGOSLAVÃ și NEPUTINÞA EUROPEI

„Patriotismul este ultimul refugiu al unui
ticălos.”
Samuel Johnson în Boswell
Viața lui Samuel Johnson

Sfârșitul secolului XX găsește Europa într-una din cele mai importante acțiuni cunoscute până în prezent de omenire: „unificarea continentului”, acțiune ce va duce la formarea „Uniunii Europene”. Evenimentul era de neconceput în acest spațiu, dar nici altundeva pe pământ, nu cu mult timp în urmă, această integrare nu apărea nici în cele mai îndrăznețe vise ale europenilor de acum 50 de ani.
În același timp, o lucrare de cea mai mare importanță se contura spre răsăritul comunist, unde doi mari oameni, ajutați de un important staff, pregăteau un alt eveniment, la care lumea visa, dar nu îndrăznea să spere. Evenimentul era legat de Imperiul Comunist, pe care Reagen îl numea Imperiul Răului. Cu multă diplomație și cedări de ambele părți, pentru a preveni pericole cu urmări neprevăzute, organizându-se numeroase întâlniri la cel mai înalt nivel, cu mii de ore de consultații și negocieri, Bush și Gorbaciov puneau bazele unei lumi mai bune, mai drepte, lipsite de pericolul unui război nuclear, puneau bazele unui nou viitor, diferit de tot ce a fost, prin posibilitățile și oportunitățile ce vor fi oferite.
În această perioadă, are loc eliberarea țărilor Europei de est de sub influența sovietică, eliberarea acestor țări de comunism și întoarcerea pe drumul democrației. Destrămarea Uniunii Sovietice, această citadelă comunistă, cu un foarte mic coeficient de violență, este cea mai mare realizare a celor doi artizani. Pericolul izbucnirii unor violențe, în acest spațiu, era atât de mare, iar urmările ar fi putut fi dezastruoase, încât nu ne putem opri să nu evocăm aceste reușite, drept cele mai importante evenimente aducătoare de pace, din toată istoria omenirii. Deci, în aceste momente de mari realizări pentru pacea lumii, undeva, în inima sudică a continentului care-și pregătea unificarea, se cloceau premizele celei mai mari catastrofe umane, de după cel de al doilea război mondial.
Nebunia Iugoslavă, căci a fost o nebunie, a fost prea mult mediatizată, dar prea puține din adevăratele cauze au fost redate în aceste mediatizări.
Într-un anumit fel, am putea spune că am participat în direct la evenimentele ce s-au perindat, că s-a scris tot ce se putea scrie despre evenimente, că se știe „tot ce ar fi trebuit să se știe despre această nebunie” medievală, că principalii factori au fost identificați și urmează a-și primi pedeapsa, mai mult decât meritată. Atunci nu ne rămâne nimic de făcut decât să trecem mai departe, având în vedere competența celor ce s-au implicat, informatic și mediatic, în acest nenorocit caz. Așa am vrut să facem și așa am fi făcut dacă morbul neîncrederii nu-și băga nasul său de ogar, în mocirla umană care a condus la masacre greu de descris prin limbajul cuvintelor. Ceea ce am văzut era de domeniul irealului, într-o lume dureros de reală, părând a fi o regizare de Alfred Hitchcock. Din teamă, de a nu se uita, precum masacrele turcilor asupra armenilor în anii primului război mondial, și a croaților asupra sârbilor și evreilor, din cel de al doilea război mondial, ne-am propus să pătrundem într-o lume în care timiditatea politicului și a mass-media pot crea noi centre de criză. Vinovații trebuie să fie depistați, aduși în fața instanțelor de judecată și condamnați pentru ca lumea să știe că este apărată împotriva unor astfel de fapte.
Nu vom pătrunde în istoria acestui spațiu, mulți au făcut-o cu deosebită competență.
Copilăria, adolescența și apoi maturitatea noastră, ca țară vecină și, uneori, prietenă, era plină de vise de prosperitate în care spațiul iugoslav era idealul ce-l puteam realiza. Peste acest ideal visul nostru se întrerupea, așa cum se întrerupe, ori de câte ori gândul ne zboară spre infinitul albastru al cerului. Iosip Broz Tito a ținut țara în pace și prosperitate, pe care ceilalți, din lagărul comunist, o invidiam, o invidie a neputinței. Unirea într-o singură simțire, în anul 1918 și formarea „Regatului Sârbilor, Croaților și a Slovenilor”, a fost un crez care devenea realitate după ce Imperiul Austro- Ungar și cel Otoman au fost lichidate de forțele democrate ale Europei, cu mare contribuție americană.
Mulți analiști încearcă să minimalizeze voința popoarelor în această unire. Greșesc! Omul normal așa simțea. Schimbarea denumirii în Iugoslavie, nu a diminuat cu nimic sentimentele populațiilor care se trăgeau din aceeași sevă slavă. Acum, în vâltoarea istoriei, deveniseră practicanți a trei religii surori mult învrăjbite, de-a lungul existenței, nu de cei mulți și credincioși, ci de conducătorii lor religioși, care, dintr-un egoism primitiv, L-au folosit pe Dumnezeu drept obiect al propriilor lor divergențe, ignoranțe și incompetențe. Catolicii împreună cu ortodocșii și musulmanii trăiau intr-o înțelegere „nepermisă”. Comunicau în aceeași limbă, limba strămoșilor lor, doar semnele scrise erau diferite, fapt care nu era de natură a deranja pe nici unul dintre locuitori. Era atât de frumos, încât ticăloșia umană nu putea permite un astfel de Eden pe pământ iugoslav. Ticăloși cu iz laic și religios au început să-și facă simțită prezența rupând, destrămând, instigând și căutându-și adepți ce nu au întârziat să apară în cercul ce încet, încet devenea ucigaș. Un rege dictator face jocul ticăloșilor, care acum au motive de a ieși la suprafață. Plătind cu viața nesăbuința sa, executanți fiind tocmai cei care se bucurau de schimbările făcute, regele Alexandru I iese din lume și intră în istorie. Așa s-a întâmplat întotdeauna, ticăloșii de diferite orientări, chiar dacă se urăsc de moarte, își dau suficiente argumente pentru ca politica lor extremistă să poată fi justificată și să existe. Extremismul se alimentează din extremism.
Vecinii proaspătului stat, care i-au supt sângele secole de-a rândul precum vampirii, nu puteau suporta prosperitatea și înțelegerea între aceste popoare pregătite acum să-și făurească singure soarta. Ura ucigătoare ( încercăm să găsim izvorul acestui sentiment), a unor șefi croați (laici și religioși) este sprijinită atât de Italia fascistă, de Germania nazistă cât și de Vatican.
Întrebarea care nu se mai pune sau, dacă se pune, se face cu maximă timiditate este: confesiunile religioase au sau nu au o contribuție la starea conflictuală din lume? La sentimentul de URÃ atavică. Fiecare ramură religioasă să-și facă propria analiză cu privire la pacea lumii pe toată existenta sa istorică și gradul de participare proprie la aceasta. La întrebare trebuie să cerem și un răspuns ferm, nu unul de complezență. Întrebarea ca și răspunsul trebuie adresat tuturor confesiunilor religioase iar mass-media să mediatizele răspunsurile.
Necesitatea schimbărilor și transparenței, la toate confesiunile religioase devine prioritară în acest secol al XXI-lea. precum necesară va fi și o conciliere a acestora.
Andre Malraux profetează; „Secolul XXI va fi un secol mistic sau nu va fi deloc”. Ne cam îndoim de profunzimea acestei cugetări care este preluată și transmisă prin toate mijloacele de comunicare. Omenirea a fost mistică încă de când omul a devenit conștient de existența sa. Tot acest parcurs mistic a însemnat căutarea Divinului și cunoașterea operei Sale. Deci existența misticului în acest secol este o continuitate a acestei căutări și nicidecum o condiție a existenței unei epoci. Problema care trebuie să frământe atât lumea laică cât și pe cea religioasă este modalitatea de eliminare a urii transmise lumii de toate confesiile religioase și luptele care le guvernează.
Pentru atingerea acestui deziderat, este chemată cea de-a patra putere în stat, mass-media care, fără rețineri inutile și timidități nejustificate, să pătrundă în lumea închistată a administrațiilor religioase, pentru a prezenta lumii adevăratele fațete nevăzute și protejate cu strășnicie, precum și schimbările necesare a fi înfăptuite. Va fi mai mult decât greu, având în vedere strășnicia cu care fiecare confesiune își apără secretele, nu întotdeauna cinstite, și modului brutal cum au reacționat, de-a lungul istoriei, la orice încercare de deschidere venită din afară. Invocând Divinitatea în sprijinul și interesul propriu, conducătorii religioși au exploatat cele mai nobile sentimente umane, în scopuri care nu aveau nimic dea-face de dragostea pentru Creator sau pentru aproapele său și au dus numeroase războaie în numele Creatorului aducând lumii suferințe de neînchipuit.
Tito, croat fiind, a trecut sub tăcere crimele produse de compatrioți, și a ținut aproape patru decenii acest spațiu în prosperitate și pace.
Cugetarea lui Kaj Munk din „Înainte de Cannes” este mai mult decât sugestivă, pentru contribuția acestui personaj la ceea ce este binecuvântarea păcii:
„Nici o pace nu este veșnică, dar fiecare zi
care prelungește pacea este o binecuvântare”.
Probabil că Tito a vrut să facă mai mult decât a făcut și, prin constituția din 1974, introduce transferul masiv de putere, de la nivel federal, la nivelul celor șase republici și al celor două provincii autonome sârbe: Voivodina și Kosovo.
Era prea mult pentru mentalitatea unor oameni, a acelor ticăloși care, lăsați liberi, au profitat din plin de micile sau marile divergențe ce apăreau în societate și pe care speculându-le la maxim le-au transformat în mari probleme, iar apoi în ură criminală.
Slăbind centrul puterii, Jugoslavia s-a transformat într-un fel de „feude neguvernabile”, cu opt stătulețe, fiecare dispunând de economii reduse care se concurau între ele. Totul a condus încet spre haos, renăscând naționalismul, cu manifestări tot mai distrugătoare.
Insistăm, era mult prea mult pentru o societate multi-etnică și multi-confesională. Era mult prea mult pentru mentalitatea omului secolului XX.
Tito moare în 1980, lăsând o structură de conducere prin rotație, atât la nivel federal, cât și de partid, dar și efectele constituției din 1974. Lumea încă nu este pregătită pentru prea multă libertate și, cu atât mai mult, pentru autoguvernare, care a dus, implicit, la dictaturi.
Fiecare republică este un univers propriu și analiza istorică va trebui să se dea o mare atenție influențelor străine negative și criminale de toate culorile politice și confesionale.
Kosovo este un univers cu totul special și special trebuie să fie tratat, dar și cu competență și echidistanță. Un scenariu trebuie să fie prezent în mintea celor ce studiază acest univers. Să zicem că o zonă din sudul Americii este populată cu o majoritate mexicană care, la un moment dat, cere independența și, ulterior, alipirea la Mexic. Sau un alt scenariu, de astă dată pe teritoriul Arabiei Saudite. Un grup etnic de indieni hinduși devin majoritari și cer autonomie politică și economică. Atât! Cum vor reacționa țările, în asemenea situații? Cum vor trebui să reacționeze organismele internaționale?
Kosovo devine butoiul cu pulbere care începe să fumege, renăscând naționalismul sârb. Intrarea pe scena politică a unui personaj cu puternice tendințe naționaliste, Miloșevici, nici nu putea veni într-un moment mai favorabil naționalismului. Măsurile luate amintesc de cele ale predecesorului său încoronat, Alexandru I. Negocierile diplomatice nu prea intrau în practicele lui de lucru, cum de altfel, nu-i scoteau din casă nici pe ceilalți lideri ai celorlalte republici.
Începutul degringoladei se produce când liderul slovac Milan Kucan părăsește lucrările Congresului al XIV- lea. Propunerea acestui lider pentru independență și instituirea economiei de piață este ignorată de membrii congresului și duce la părăsirea lucrărilor. Referendumul ce are loc nu mult după acest eveniment, votează majoritar „un stat independent și suveran” pentru Slovenia. Exemplul este preluat de Croația, care își anunță și ea independența.
Primele conflicte dintre federali și sloveni se încheie și cu primele victime: 19 sloveni și 45 federali.
În anul 1990 au loc alegeri în toate republicile cu urmări ce vor deveni catastrofale.
Evenimentele din Europa răsăriteană, concretizate prin desprinderea statelor de sub influența Uniunii Sovietice, erau proaspete în mintea lumii și urmărite cu mare atenție și emoție în același timp.
În Serbia, câștigă alegerile Partidul Socialist, președinte Slobodan Miloșevici, cu profunde tendințe naționaliste, unele din ele părând a fi chiar justificate, dacă aceste tendințe au justificare. Intr-o anumită perioadă, prezența acestui personaj a fost considerată drept un factor de stabilitate pentru regiune.
În Slovenia, câștigă opoziția democrată, DEMOS, președinte fiind ales Milan Kucan, cu profunde tendințe separatiste și naționaliste.
În Croația, Uniunea Democrată Croată, HDZ, partid de statură pur naționalistă, își declară independența față de centru. Președinte este ales Franjo Tudjman, fost general în armata lui Tito și care, are drept platformă electorală, pe lângă separarea de centru, și anexarea unei părți din Bosnia, locuită majoritar de croați, dar și de stârpire a sârbilor. Da! Stârpirea sârbilor, ca element principal într-o campanie electorală și care este bine primit de populație. Aceeași populație cu antecedente grave în privința intoleranței etnice și religioase. Tendințele separatiste, naționaliste, xenofobe și extremiste, amestecate cu mult misticism, vor fi principalele caracteristici morale ale unor personaje, care vor duce una dintre cele mai dure politici de epurare etnică, în realitate etnico-religioasă. Nu putem trece mai departe fără a ne opri asupra istoriei partidului care ajunge la putere „Uniunea democrată”. Acesta este continuatorul și purtătorul de stindard al fostului partid naționalist croat „Partidul Dreptății” înființat în 1861 și care va menține dea lungul istoriei „flacăra vie a URII inter-etnice și inter-religioase”. Îl găsim deosebit de activ în perioada 1941-1945, când au loc crimele umanitare împotriva evreilor și sârbilor. Ei bine! În timp ce Europa se unifică în pace și simțire, în timp ce imperiul comunist se destramă, dând posibilitate țărilor componente să-și proclame pașnic independența, în spațiul iugoslav partidele naționalist-șovine ajung rând pe rând la putere. Europa este oarbă la toate aceste manifestări.
În Bosnia- Herțegovina problemele nu erau nicicum complicate, dar au fost complicate de latura națioalist-etnică, adăugăm fără teama de a greși, și religioasă a alegerilor. Se folosește peste tot numirea partidelor, „Democrate”, ele, în fond, fiind partide pur naționaliste, șovine, extremiste, oricum numai democrate nu. Se pare că înșelăciunea a ținut în lumea democrațiilor europene sau mulți s-au prefăcut că nu înțeleg nuanțele, și mulți au profitat de această confuzie.
În Bosnia câștigă, bineînțeles, Partidul Musulman al Acțiunii Democrate, avându-i câștigători pe musulmani, cu un procent echivalent componenței etnice și nu știm ce ne oprește a spune „conform componenței religioase” islamice. Partidul cu componență etnică sârbă de confesiune ortodoxă și cel de componență etnică croată de confesiune catolică acumulează un număr de voturi echivalent cu numărul celor pe care-i reprezintă. A fost un vot pe criterii religioase, un vot criminal pus la cale de lideri criminali.
Formarea partidelor de orientare etno-naționalist-religioasă, a fost cea mai mare găselniță discriminatorie și cea mai mare stupiditate petrecută în centrul Europei după război încoace. Și totul s-a petrecut sub privirea îngăduitoare dar și complice a Europei Democrate. Conform procentajului majoritar, alegerea președintelui a fost făcută din rândul Partidului Musulman. Câștigător nu putea fi altul decât promotorul dezbinărilor Alija Izetbegovici. În anul 1970, personajul redactează și dă publicității opera sa de căpătâi, politică și ideologică, „Declarația Islamică”. Ideea de bază era „crearea unei comunități islamice, cu cuprindere din Maroc până în Indonezia”. Documentația e profund șovină, exprimată prin termeni a căror interpretare nu lasă nici o îndoială asupra scopului propus. Citatele de mai jos sunt extrase din cartea „Jugoslavie în flăcări” de Florin Gârz. Alja Izetbegovici își exprimă una din cele mai reacționare idei: „Nu poate exista nici pace, nici coexistență între credința islamică și instituțiile sociale și politice neislamice”. El îndemnă la acțiuni de forță spunând că: „Mișcarea islamică trebuie și poate să preia puterea, cât mai curând posibil, pentru că este atât de puternică din punct de vedere moral și numeric, încât poate nu numai să distrugă actuala putere neislamică, ci și să întemeieze o putere nouă, islamică.”
Ideile sunt lansate la sfârșitul secolului XX, dar parcă provin din plin ev mediu sau de mai înainte. Concurează cu succes „Cruciadele Creștine”, din sec. XII-XIII. Oare mentalitatea unor oameni chiar nu a mai avansat deloc în acest interval de timp, nu a învățat nimic de la viață? Dar nu numai ei sunt vinovați, ci și cei care le permit proliferarea URII.
Cuvântul poate înălța, dar în același timp poate și ucide.
Articolul 19 din „Declarația Universală a Drepturilor Omului” este mai mult decât generos, privind aceste drepturi, dar, probabil se referă la personaje responsabile și nicidecum la extremiști periculoși care pot bulversa lumea, așa cum de altfel s-a și întâmplat în cazul de față. Vom cita acest articol pentru ca fiecare să-și poată forma o opinie: ”Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.” Cartea lui Alja Izetbegovici exprima idei, care, prin extremismul lor, nu au fost luate în considerație de populație până în preajma evenimentelor. Dar în împrejurări de criză aceste idei devin arme mortale în mâna unor ticăloși. De aceea, conținutul articolului 19 trebuie adaptat la realitatea lumii de azi. O mare parte a lumii nu este încă pregătită pentru a beneficia de un astfel de drept. Unii instigă la ură iar alții îi urmează cu un entuziasm demn de sentimente mai bune. Ce veți mai sări voi „apărătorii drepturilor omului”. Cei iresponsabili, bineînțeles.
Prin noua constituție adoptată sub conducerea lui Miloșevici, cele două provincii Voivodina și Kosovo își pierd statutul de autonomie. Voivodina acceptă noul statut, pe când Kosovo va adopta propria sa constituție.
Aceasta era situația spre sfârșitul anilor 90. Explozivă și incertă. Aceștia și alții, erau principalii actori, la vedere, mediatizați și pe care etno-națio-confesionarii lor îi vor urma, cum urmează oile măgarul din turmă. Diferența era numai în faptul că, măgarul duce oile acolo unde iarba este mai multă și mai bună, pe când actorii amintiți își duce popoarele lor spre dezastru. Dar pe lângă acești actori, la vedere, erau alții care „lucrau” din umbră și care au fost și sunt cei mai periculoși. Acești „prieteni”, laici sau ecumenici, lucrau insistent învrăjbind, instigând și incitând la violență, pregătind genocidul populațiilor. Aceștia sunt „monștrii fără chip”.
În această perioadă a avut loc desprinderea pașnică a țărilor Europei de est din lagărul comunist, iar republicile sovietice încearcă să obțină autonomia față de Moscova.
Revenirea la putere a vechilor structuri comuniste, cu efecte dezastruoase, a fost cu mare diplomație ținută sub control de politica administrației Bush. Cu toată presiunea la care a fost supus Bush, din toate direcțiile, pentru acceptarea autonomiei Letoniei și a altor republici, fapt care ar fi condus implicit la mărirea opoziției din partea conservatorilor de la Kremlin, acesta nu a cedat ispitei. Pe toată durata negocierilor, Bush nu a încurajat liderii grăbiți și intransigenți. Să reținem că America nu a acceptat niciodată alipirea Þărilor Baltice la Moscova.
În perioada amintită, America era implicată cu problemele din Europa de Est, cu cele din Uniunea Sovietică, precum și cu Orientului Mijlociu. Pregătirea intervenției din Irak, care are loc la începutul lui 91 și monitorizarea situației din spațiul sovietic, a luat atât timp, cât și energie, multă energie.
Deci diplomația americană era ocupată cu probleme deosebit de grave, sensibile și periculoase, pentru a mai avea capacitatea de a se ocupa și de situația din balcani. În aceste condiții, responsabilitatea a trecut asupra Comunității Europene.
La acest nivel, gestionarea crizei din spațiul iugoslav a fost lamentabilă, catastrofală. Recunoașterea independenței Sloveniei și Croației a fost cea mai mare gafă politică a comunității europene. A apărut un precedent periculos de care atât de mult s-au temut americanii pe tot parcursul evenimentelor din spațiul est european și sovietic. Nu vom nega nicicând dreptul popoarelor la independență dar totul trebuie făcut prin consultări, prin negocieri, „murind” la masa negocierilor dacă este cazul. Rugăm cititorul să aibă amabilitatea și răbdarea de a aborda comparativ evaluarea evenimentelor din spațiul iugoslav cu cel din spațul sovietic. Greșelile CE precum și ale ONU se țin lanț. Se instituie embargo total sârbilor, care are efect dezastruos asupra populației și nici unul asupra conducerilor. Se instituie embargo asupra armamentului, pe întreg spațiul fostei iugoslavii, care este încălcat de toate părțile cu un entuziasm demn de scopuri mai nobile.
Comunitatea europeană, precum și organismele ONU acționează cu multă timiditate, iar atunci când o fac devin parțiali, aducând prejudicii stabilității precare din zonă. Din umbră, acționează „monștrii fără chip” care alimentează părțile combatante cu toată gama de armament modern, și o fac cu hărnicie. Acești monștri alimentează părțile cu ceva mult mai periculos ca glonțul, cu ură și intoleranță. Unde se găsește sursa acestei uri, pentru aproapele său, nu o putem intui decât, în mintea bolnavă a unor contemporani ai noștri, care incită, instigă o lume nesigură pe existența ei Divină, fiind ușor de manipulat. Soluția nu poate fi decât a căuta sursa UNRII și ai decapita liderii.
La sfârșitul secolului XX trăim încă într-o lume în care religiile se acuză, se instigă, se luptă, se urăsc sau se ignoră, în cel mai bun caz. Lumea debusolată reacționează sub impulsurile primului ticălos care pare să-i aducă ceva din propriile lui aspirații, de care omul de rând habar nu are, dar vine instigatorul, care-l încarcă cu aspirațiile urii și ale crimei.
Credem că purificarea noastră morală poate fi făcută și cu implicarea principalelor confesiuni religioase, care, recunoscând originile lor comune, prin Dumnezeu, să-și recunoască egalitatea în fața Creatorului căruia să-i ceară iertare pentru daunele aduse lumii de-a lungul mileniilor. Atunci lumea nu va mai urma lideri malefici, care în final i-ar putea distruge.
Embargoul asupra armamentului se transformase într-o adevărată afacere, la care organismele europene închideau ochii. În același timp lipsa hranei și a medicamentelor era aproape totală .
La această înarmare ilicită, participau din plin statele vecine și cu vechi organisme democrate, noile pretendente la democrație, dar și țările musulmane, care-și vedeau în „pericol” coreligionarii.
Înarmarea popoarelor a fost una din cele mai criminale acțiuni desfășurate pe parcursul întregului secol XX. De multe ori, armamentul achiziționat a fost folosit tocmai împotriva celor care l-au produs sau comercializat. Dar ce importanță avea dacă cuiva îi aducea beneficiu?
Organismele ONU ar trebui să modifice radical politica comerțului cu arme, dar și producerea lor, care nu face decât să încurajeze dictaturile și să intimideze organismele democrate.
Și, pentru ca erorile să fie totale, CE recunoaște Bosnia- Herțegovina, fapt recunoscut apoi și de America. Măcelul care a cuprins spațiul Croației, Bosniei și apoi Kosovo, a fost amplu mediatizat și ne-a dat impresia reîntoarcerii în timp cu cel puțin o mie de ani. Evaluarea diferită a situațiilor, cu timiditate în luarea de măsuri preventive, nerespectarea embargoului asupra armamentului, asigurând părților beligerante cele mai sofisticate mijloace de distrugere, și în primul rând, recunoașterea, fără negocieri, a separării republicilor iugoslave, au fost doar câteva dintre greșelile organismelor internaționale.
În lipsa participări Americii, Comunitatea Europeană a gestionat cu dificultate criza iugoslavă, evidențiindu-se măsura propriei ei incapacități, în perioade de criză. Implicarea Americii cu forțe armate pentru oprirea măcelului a demonstrat incapacitatea forțelor democrate de a rezolva pașnic un conflict și aceasta deoarece nu s-a intervenit la timp pentru eliminarea factorilor cauzatori, deconspirarea, arestarea și pedepsirea monștrilor umani, destabilizatori și ucigași. Poate acțiunea în forță a fost ultima soluție. Sperăm că a fost așa.
Dintre cei patru conducători locali care au contribuit la acest măcel (aceștia fiind doar cei la vederea) a mai rămas doar unul în libertate. Franjo Tudjman, a trecut în neființă, ignorat de democrațiile lumii, care l-au considerat vinovat de multiple crime de război, dar idolatrizat de propriul popor, care n-a înțeles nici acum rolul nefast pe care l-a avut acest personaj în viața lor. Autonomia putea deveni o realitate la masa negocierilor, așa cum stă bine omului secolului XX și nicidecum omului cavernelor. Personajul a trecut în neființă, fără ca lumea aceasta să-l pedepsească. Sperăm în pedeapsa Divină, care va fi cruntă și pe măsura faptelor sale.
Uniunea Europeană este dispusă să înceapă negocierile în 2004 pentru aderarea Croației. Condiția pe care o pune este identificarea și arestarea criminalilor de război, precum și progrese în ceea ce privește tratamentul aplicat refugiaților. Considerăm condiția esențială, dar avem impresia că unele țări din UE nu au interes în deconspirarea criminalilor, așa cum s-a întâmplat și cu cei din al doilea război mondial. Căutarea și arestarea ticăloșilor fără chip, care au instigat și înarmat din umbră, este la fel de importantă ca și prinderea celor mediatizați. Modul cum comunitatea europeană va gestiona integrarea acestei țări va da și măsura maturității politice a acesteia.
Un alt personaj, Alija Izetbegovici, a trecut și el în neființă, nu înainte de a distruge destine și idealuri, aducând poporului său „idealul” dezbinării, urii și discordiei. Aceste personaje caută cu disperare în Coran, justificarea propriilor lor crime, așa cum și creștinii caută legiferări Divine în acțiunile lor criminale. Nu le vor găsi. În schimb vor găsi, după trecerea în neființă, judecata cea dreaptă.
Ticăloșii scormonesc în cenușa istoriei pentru a găsi justificarea faptelor lor inumane și de ce nu criminale.
Miloșevici, și câțiva alții de toate etno-națio-confesiuni, se află deja în măsură să răspundă, deocamdată aici pe pământ, pentru faptele lor.
Nu vom obosi să repetăm, până va intra în capetele responsabililor lumii, obligația de a aduce în fața judecății civile pe toți „monștrii fără chip”, monștri care au acționat în toate timpurile dar rareori au răspuns pentru faptele lor.
Aceștia trebuie căutați de toate forțele, găsiți și pedepsiți. Aceștia sunt cei mai periculoși, iar nepedepsirea lor dă curaj și altora să recidiveze. Oricum pedeapsa divină nu-i va ierta, dar avem nevoie și de pedeapsa noastră aici pe pământ, pentru a arăta Divinității că putem să ne protejăm, pentru a arăta oamenilor că pot trăi în pace. Avem forța, dar nu voința de a distruge răul.
O știre proaspătă, venită din Slovenia, aduce la cunoștință emoția și indignarea ce a cuprins Europa din cauza sterilizării a cca. o sută de femei. Consider atitudinea acestor indignați dar și a mass-media implicată, de-a dreptul ipocrită, având în vedere modul cum sa gestionat sutele de mii de asasinate. Au fost asasinate, în spațiul fostei Jugoslavii, milioane de oameni care au migrat spre zone niciodată sigure, foametea a cuprins marea majoritate a acestor popoare, nesiguranță generală și de ce nu, genocid. Uită Europa toate aceste atrocități la care a acționat fie tardiv, fie ineficient, fie chiar cu rea voință și vine acum să condamne o acțiune care va trebui legiferată în viitorul apropiat și anume „Controlul demografic”.
Lumea responsabilă ar trebui să ia serios în considerare această opțiune, deloc extremistă ci mai mult morală. Iată, încă o problemă de mare responsabilitate, grea într-adevăr, dar care nu poate fi evitată la infinit. Sugerăm o analiză a componenței copiilor străzii care inundă lumea, eliminați mai întâi cauzele acestei stări, faceți ordine în „industria” care alimentează străzile și suburbiile lumii, cu copii nedoriți. Să avem grijă de cei născuți, să nu mai sufere de foame, frig, boli și de lipsă de iubire. Nu vă aruncați asupra unor inițiative care vor trebui să devină globale, așa cum globală este și problema.
Dumnezeu a zis Evei să se înmulțească, dar aceasta să fie făcută responsabil. Este o problemă mai mult decât grea și va trebui rezolvată cu competență și fără prejudecăți.
Acum, când totul s-a terminat sau aproape s-a terminat, acum după ce Europa sfârșitului de secol XX a fost târâtă în această criminală aventură, din cauza unor monștri medievali ieșiți din tenebroasele neguri ale istoriei, nu ne rămâne nouă, oamenilor responsabili de soarta lumii dar și de cele întâmplate, decât să acționăm în așa fel, încât generațiile viitoare să fie scutite de astfel de evenimente. Oricum, generațiile viitoare trebuie să cunoască adevărul celor întâmplate. Pedepsirea vinovaților trebuie să fie obligația noastră.
Numai nepedepsirea monștrilor care au produs genocidul iugoslav din timpul celui de al doilea război mondial a făcut posibil apariția acestuia de acum. Cine știe dacă nu supraviețuitori din acele negre timpuri au stat în umbra celor actuale. Facem eforturi de a înțelege de unde poate proveni atâta ură și varianta psihopaților ucigași nu ar fi lipsită de logică. Nu putem decât să ne exprim indignarea pentru faptul că nu s-a putut stopa la timp măcelul și lăsăm specialiștilor în psihologie, psihiatrie, istorie și sociologie să se aplece și să analizeze „Nebunia Iugoslavă”.
Atenția trebuie să rămână trează, deoarece focul încă mocnește, iar Kosovo nu este nicidecum o problemă rezolvată.
Cum vor fi pregătite aceste popoare pentru marea integrare în Comunitatea Europeană, greu de spus.



CAPITOLUL XI

LUMEA DUPÃ 11 SEPTEMBRIE

„Copii crescuți într-un mediu religios viciat nu mai pot recunoaște, la maturitate, adevăratele valori ale umanității”

Obosit de efortul supraomenesc pe care a fost nevoit să-l suporte președintele american, pe tot parcursul anilor de negocieri (întâlniri la cele mai înalte nivele, presiunile interne și externe la care a trebuit să facă față, datorită măsurilor luate și neînțelese de contemporani), Bush face o mare greșeală tactică. Aceasta constă în oprirea înaintării armatelor de eliberare la granițele irakiene. Poporul irakian, înțelegând greșit strategia americană și considerând oprirea drept o fază a intervenției, se răscoală împotriva dictatorului care nu suferise, de fapt, decât umilința alungării din Kuweit. Armata fiind în stare bună de luptă, revolta a fost înăbușită în sânge, masacrele ținând ani de-a rândul și concretizându-se în sute de mii de morți, arestați și dispăruți. Pericolul ce-l prezintă acest regim era evident, iar sfidarea arogantă a rezoluțiilor ONU devin firești pentru Sadam. O intervenție care să elimine definitiv pe dictator și camarila sa se impunea din ce în ce mai presant. Organismele internaționale ale ONU încă nu suportaseră schimbările care să justifice terminarea „Războiului Rece”. America rămâne încă condamnată să rezolve problemele lumii, așa cum de altfel s-a întâmplat și în Iugoslavia, unde numai intervenția în forță a NATO cu substanțial sprijin american aduce ceva pace în zonă.
Se pare că derogările făcute de America musulmanilor din Bosnia și Kosovo, n-au influențat pozitiv convingerile antiamericane ale comunităților islamice.
Personajele principale care au condus la destinderea lumii, ies din viața publică, discret și demn, lăsând istoriei să analizeze faptele.
O dată cu evenimentele sângeroase din spațiul Iugoslav, lumea se aștepta la deschidere. Totuși ea rămânea surdă la strigătele de disperare ce veneau din spațiul care a adus lumii cele mai mari religii. Toate încercările de soluționare pașnică a crizei se loveau de intransigența conducătorilor celor două părți, ajutați din afară de Liga Arabă, pe de o parte, și de America, pe de altă parte. Întorcându-ne puțin în timp, la criza Suezului de la sfârșitul anului 1956, putem constata o intervenție mai mult decât oportună a Americii, pentru stingerea conflictului, care putea deveni deosebit de periculos. Hotărârea Egiptului, devenit între timp Republică Suverană, de a naționaliza Canalul de Suez, determină asocierea într-o formă agresivă a Israelului, Angliei și Franței, împotriva acesteia. Numai intervenția energică a Americii și presiunea diplomatică a Uniunii Sovietice (care avea mari interese economice în zonă) a dezamorsat o criză periculoasă. Până la această dată, America era considerată de europeni drept salvatoarea vechii civilizații și cei care au readus speranța și prosperitatea în partea vestică a continentului, prin Planul Marshall și nu numai.
In ceea ce privește percepția arabilor, aceștia vedeau în America o eliberatoare, un Eldorado, după lunga perioadă de stăpânire europeană și conducerile feudale proprii, iar migrarea spre acest spațiu concura pelerinajul la locul sfânt, Mecca.
Ce s-a întâmplat după această perioadă, pentru ca lumea islamică în general, și cea arabă în special, să ajungă a urî, cu atâta patimă, atât poporul și spațiul american cât și tot ce vine din această parte a lumii? Acest sentiment este impropriu popoarelor arabe, a căror sensibilitate și respect pentru Alah și perceptele Profetului au eliminat din istoria lor, lungă și glorioasă, acte de acest gen. Deci răspunsul nu poate veni din istorie, ci numai din actualitate. Tema este mai mult decât cunoscută, dar este tratată cu o timiditate pe care politicul îl numește diplomație. Atâta timp cât o realitate nu se abordează ca atare, și nu se elimină cauzele, problema va continua să rămână, iar soluțiile să fie doar amăgiri diplomatice.
Am putea considera că înființarea statului Israel și recunoașterea acestuia de către Adunarea Generală a ONU, constituie începutul disensiunilor dintre arabi și Israel. Dar nu acesta era începutul, el venea de fapt după primul război mondial când arabii, conform înțelegerii cu englezii din timpul războiului, aveau pretenții asupra teritoriului Palestinei. Mai mult, proprietarii de pământuri palestinieni, pierzând forța de muncă locală, care prefera să muncească la evrei pentru retribuții mai bune, au început să agite idei naționaliste și ideologice, antrenând grupuri tot mai numeroase de palestinieni. Englezii stăteau pasivi deoparte lăsând grupurile să se manifeste tot mai violent. Elemente germane sunt infiltrate în zonă încă dinainte de al doilea război. Aceștia, incită arabii la revolte și îi aprovizionează cu armament și însemnate sume de bani. Englezii urmăresc conflictul fără a interveni, lăsând cele două părți, palestinieni și israeliți, să-și epuizeze forțele. Greșeala evreilor, încă de la început, a fost neglijarea, și chiar ignorarea palestinianului băștinaș, cu care ar fi trebuit să negocieze reîntoarcerea la patria mamă. A neglijat și ignorat, în același timp, sensibilitatea naționalistă a unui popor, pe care l-a tratat cel mult ca pe un salariat, și nici într-un caz ca pe un egal sau proprietar, ceea ce era de fapt. Faptul că fellahinul avea condiții mult mai bune de trai și că familia lui devenea una mai demnă, prin tratamentul ce-l primea, era considerat de evrei suficient pentru a și-l apropia și a-l aduce în tabăra proprie. Nimic mai greșit, s-a văzut destul de clar în momentul când forțele palestiniene, înarmate de germani, au atacat violent satele și orașele proaspăt ridicate de evrei.
Deci palestinienii, oamenii pământului, au fost manipulați, învrăjbiți, instigați de forțe ostile, de acei ticăloși fără chip, care apar oriunde și oricând este rost de sânge, găsind teren fertil urii și vrajbei dar și motivații solide. Restul nu mai este decât istorie sângeroasă care nu se mai termină și a cărei soluție unică am prezentat-o în capitolul VIII. În tot acest proces complicat nu apar niciunde americanii. Din contră, după cum arătam, prezența lor a adus câștig arabilor, prin intervenția imparțială în cazul canalului de Suez. Și totuși, astăzi lumea musulmană urăște de moarte tot ce este american.
Dintr-o lectură recentă, găsesc drept cauză a urii demente pe care popoarele islamice o aruncă asupra Americii aroganța, neglijența și cinismul față de aceste popoare. La acestea, se mai adaugă sprijinul acordat ocupației israeliene în teritoriile palestiniene și sprijinul regimurilor corupte din țările arabe. În privința primelor cauze, dacă lumea s-ar urî pentru aroganța sa, ar trebui ca măcelurile să fie o stare de normalitate a omului.
Această lume arabă complexă suferă în raport cu Israelul mai multe eșecuri, care sunt contabilizate la categoria umilințe. Pe plan militar, armatele unite ale țărilor arabe vecine sunt spulberate, în trei războaie succesive, iar economia Israelului, comparată cu a țărilor occidentale, umilește tot efortul arabilor care nu pot ieși din feudalismul închistat, cu toată bogăția imensă cu care i-a înzestrat Dumnezeu.
Dar la aceste realizări ale evreilor, nu există participare americană. Vânzări de arme fac toate țările din lume, într-o întrecere demențială, fără ca aceste țări să suporte acte de terorism sau ură colectivă. Guverne corupte, da! Acestea au există și există în toată lumea, fără o participare americană. Iată pe foarte scurt istoria postbelică.
Pentru ca un nou carnaj mondial să fie evitat, se instituie Organizația Națiunilor Unite, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul următor. Prevederea din Carta Națiunilor Unite prin care se acordă „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele” și „Neamestecul în treburile interne ale unui stat”, prevederi de o noblețe demnă de secolul XXI , a adus popoarelor necazuri nebănuite. Căderea imperiilor lumii a dus la o febră a independenței care a cuprins întreg mapamondul. Dar țările și popoarele nu erau pregătite pentru o astfel de reformă. În marea majoritate, s-a ajuns la regimuri dictatoriale, pentru care prevederile Cartei erau mană cerească. Þările musulmane, în febra desprinderii de vechile structuri, cochetează, fie cu comunismul aducând economiile la pragul de faliment și nefericirea propriilor lor popoare, fie instalează guverne regaliste care devin, cu timpul, nepopulare, fie conduceri fundamentalist islamice, care, folosindu-se de simbolurile Divine și personalitatea Profetului, aduc cele mai mari daune poporului, îndoctrinându-l, umilindu-l, înfometându-l și chiar asasinându-l. Exemplele sunt multiple și evidente, numai că trebuie să fie acceptate și asumate de popoarele islamice.
În Libia, un guvern regalist corupt, este înlocuit cu o dictatură personală a Colonelului Muammar Gaddafi, cu profundă aplecare spre respectarea legilor islamice, care, după ce are pretenții expansioniste și alungă firmele americane din țară, folosește resursele date de Dumnezeu pentru a susține o armată absolut inutilă și terorismul internațional, în loc să folosească resursele pentru dezvoltarea economică și culturală a țării. Acesta duce o campanie feroce antiamericană, care ar fi vinovată de toate nerealizările interne, economia țării devine falimentară, iar poporul suferă. Bogățiile naturale nu-i folosesc la nimic, fiindcă Dumnezeu nu ajută ipocriții, iar guvernul este corupt, ipocrit și prost condus. Unde este vina americană?
Reușita actuală a aliaților din Irak dă frisoane dictatorului care dovedind o lașitate, caracteristică acestora, anunță renunțarea la terorism și la armele de distrugere în masă.
Iranul este condus de un guvern regalist care, în timpul războiului, devine pro-german. Periclitând strategia aliaților, este înlocuit cu fiul său, care, între timp, devine nepopular, din motive care nu au nici o legătură cu guvernele americane. Vine revoluția islamică care-l înlocuiește cu liderul religios Ayatollahul Ruhollah Khomeini. Acesta transformă țara într-un stat fundamentalist islamic. Urmează un adevărat genocid în care legile lui Dumnezeu și conceptele Profetului sunt folosite drept justificare pentru actelor lor demențiale. Una dintre țările cele mai bogate din lume sărăcește populația, nu datorită unor intervenții exterioare, ci din cauza nesăbuinței propriului său guvern. Acesta devine profund antiamerican acuzându-l pentru propriile lor nereușite. Poporul este incitat la ură pentru tot ce reprezintă America și american. Cutremurele care devastează țara ucigând zeci de mii de oameni arată nivelul corupției într-un domeniu important, cel al construcțiilor de locuințe, bogățiile țării dispărând undeva în neant, iar guvernul din nou dă vina pe America, care demult nu mai avea legături cu această țară.
Irakul urmărește aproximativ linia Iranului, numai că la putere ajunge Sadam Husein, un fel de copil al străzii, care ignoră învățătura Profetului, devenind un dictator feroce și impulsiv și cu visul bolnav de a cuceri lumea. Pentru a-i cunoaște profilul psihologic este suficient să amintesc doar că Stalin era idolul lui Sadam.
Pornește un război cu vecinul său, Iran, care durează zece ani și care se soldează cu aproape un milion de victime, fără a mai pune la socoteală răniții și mizeria materială și morală cauzată de război. In interior, acesta anihilează orice încercare de rezistență, concurând la violență și atrocități cu rivalul său islamist. Sute de mii de oameni, potențiali dușmani, cad răpuși din ordinul lui sau al camarilei ce-l slujește. Este adevărat că la începuturi este susținut de americani, dar atât. Intervenția din Kuweit aduce riposta americană sub conducere ONU, după care devine antiamerican, asasinând alte sute de mii de potențiali dușmani. Din nou, dintr-o țară deosebit de bogată, dictatorul face o țară de înfometați, în care TREI SUTE DE MII DE COPII mor anual de inaniție. În același timp, el, dictatorul, împreună cu întreaga camarilă, domnesc într-un lux sfidător. Poporul este umilit, asasinat, înfometat și îndoctrinat cu o ideologie antiumană, de ură feroce împotriva occidentului și, în special, a Americii. Pe de altă parte, camarila se folosește din plin de toate cuceririle occidentului. Înlăturarea acestei dictaturi devine o obligație morală a întregii comunități umane, nu o preferință a cuiva. Dispariția acestui personaj, după recenta intervenție aliată, în loc să fie salutată drept o reușită asupra unui dictator periculos, este urmată de atacuri ucigașe împotriva celor care i-au eliberat. Lumea exterioară se manifestă împotriva intervenției, dând impresia că apără o dictatură și un dictator. În această lume iresponsabilă, forțele responsabile au obligația de a se uni și a acționa în consecință. Atitudinea Primului Ministru Spaniol, de retragere a trupelor din Irak este o dovadă de imaturitate politică și de cedare în fața terorismului. Un bun simț și respect pentru morții din atentatul terorist, erau suficiente argumente pentru ca această cedare lașă să nu se producă.
Considerăm că ne putem opri aici cu exemplificările iar dacă popoarele nu cunosc aceste stări de lucru, sau dacă le cunosc și le suportă, nu putem spune decât că; „Sclavul căruia îi place viața sa de sclav este cu adevărat sclav” cuvinte scrise de Louis Scutenaire în „Inscripțiile mele”, dar și „Ignoranța este mama tuturor nenorocirilor” Francois Rabelais în „Gargantua”.
Bine! o să ziceți și ce legătură au toate acestea cu America. Nici una am putea spune și n-am greși prea mult. Totuși una există, și aceasta este legată de modul de gestionare a crizei din Israel, unde drepturile pelestinienilor sunt încălcate grosolan, unde democrația este vorbă în vânt, aruncată unor state care încă mai au sentimentul vinovăției și acționează cu timiditate când este vorba de această națiune, unde se cere, de urgență, o acțiune fermă din partea comunității internaționale și unde America are o atitudine „cubaneză”, de stopare a oricăror încercări de sancționare din partea organismelor internaționale. Concomitent cu aceste acțiuni de obstrucție, America duce o politică continuă de soluționare pașnică a conflictului, dar sortită eșecului, fie dintr-o parte, fie dintr-alta.
În nebunia care este acolo nu mai poți da vina pe cineva anume, căci toți au devenit vinovați.
Rămân în scenă, în directă confruntare palestinienii împinși atât de fanatismul islamic, cât și de morții care „cer” răzbunare dar și evreii împinși de fanatismul lor religios și de morții lor care și ei cer răzbunare. S-a creat o adevărată cultură a urii, alimentată din belșug de extremiștii ambelor părți.
Să ne întoarcem din nou la întrebarea: de unde vine atâta ură împotriva unei țări care nu a cucerit nici un petic de pământ și a fost o continuă exportatoare de speranță, democrație și libertate? Această țară a fost pentru lumea islamică un adevărat Eldorado, spre care s-au îndreptat cu încredere și unde au fost primiți cu aceeași căldură.
Bogățiile cu care Dumnezeu a înzestrat statele Orientului Mijlociu nu pot suplini gândirea lor închistată de dogme și înveninată de URÃ și atunci încep să caute vinovați. Neînțelegând că tocmai păcatele lor asupra lumii sunt cele care îi face impotenți în a construi o societate prosperă, lideri religioși și laici precum și capii unor organizații teroriste și criminale caută justificări pentru actele lor. De-a lungul istoriei sale, omul a căutat, a simțit nevoia de ași justifica ororile sale iar de cele mai multe ori ei, cei care aduceau prejudicii altora, se considerau trimișii Divinității pentru pedepsirea celor vinovați. Această nevoie de justificare vine, de cele mai multe ori, dintr-un sentiment interior de vinovăție care-l urmărește, care nu-i dă pace. Nu presiunile externe produc aceste nevoi. Pentru omul care a făcut binele, sentimentul de justificare nu există. În schimb există sentimentul de mulțumire care-i va aduce satisfacții enorme.
Evenimentele din 11 septembrie cad ca un trăsnet în lumea civilizată aducând, satisfacție lumii musulmane. În momentele lor de glorie de-a lungul istoriei, lumea arabă se mândrea cu statutul de avangardă în tehnică, artă și cultură, pe care astăzi o atacă, și pe care astăzi sunt dispuși să o distrugă. Decăderea aceasta, morală și ideologică, ar trebui să fie un mare semnal de alarmă pentru modul cum a evoluat în ultimul timp, precum și pentru modul lor de a-și rezolva problemele. Și pentru ca decăderea să fie totală, liderii religioși și laici antrenează numele sfânt al lui Dumnezeu și al Profetului, pentru a-și justifica crimele. Căutând texte care le-ar justifica acțiunile, nu fac altceva decât să împieteze credința lumii islamice în Dumnezeu și Profet. Rugăciunea lor ipocrită este zadarnică. Am studiat, am analizat și am concluzionat cauzele acestei decăderi, tocmai într-o perioadă de maximă deschidere a lumii către lume. Frustrările propriilor lor neputințe generate de dictaturi corupte și criminale care au cuprins lumea musulmană, au fost îndreptate, dirijate, spre alte direcții, pentru ca popoarele lor să-i transpună din postura de dictatori feroce în cea de martiri, eroi sau salvatori ai propriei lor națiuni, religii sau culturi. Ipocrizia și necredința merg atât de departe, încât antrenează, în acest joc periculos al morții, proprii lor copii, îndoctrinându-i cu ură, nu împotriva unui segment de oameni, ci împotriva umanității. Hoțul strigă mai tare decât toți, fugind de mulțimea care îl poate strivi: Hoțul, prinde-ți hoțul. Strigătul ar putea înșela o parte dintre cei prezenți. Așa strigă și unii lideri musulmani; laici sau religioși, pentru a deturna atenția mulțimilor de la crimele proprii și a asmuți mulțimea spre alte direcții. Adresându-ne credincioșilor islamici plini de ură, nu din convingere, fiindcă nu aceasta le este starea, ci asmuțiți de liderii lor, îi rog să intre în lăcașul Domnului cu propria lor conștiință, departe de îndemnurile criminale, să asculte glasul Domnului. Îi indemn să-i spună Bunului Dumnezeu, cel care este al tuturor, nu numai al musulmanilor ci și al creștinilor și al hindușilor și al budiștilor, să-i spună ce-i frământă și ce să facă, căci Dumnezeu nu este și poate fi al urii, ci al dragostei și iubirii între oameni de orice culoare, de orice limbă, de orice religie, de orice neam. Liderii voștri vă îndeamnă la crimă în numele Domnului asigurându-vă, o viață fericită după moarte! Cum ar putea Dumnezeu să aprobe crima, care este cel mai tare pedepsită, cum ar putea Dumnezeu să aprobe actul de sinucidere, pedeapsa suicidului fiind la fel de mare, cum ar putea Dumnezeu să vă primească lângă El când i-ați folosit numele pentru a vă justifica crimele și ura. Și atunci nu veți mai crede că Dumnezeu vă iartă când ucideți în numele Lui, și atunci nu veți mai urma lideri criminali.
Dumnezeu v-a dat atâta bogăție nu pentru a urî lumea, ci pentru a o iubi așa cum și El o iubește. Faptul că ați ucis în numele Lui este singura explicație a neputinței de vă ridica. În loc ca liderii voștri să cumpere hrană pentru voi și copiii voștri, ei vă cumpără arme pentru distrugerea voastră și a altora. În loc să vă învețe adevăratele valori pe care Dumnezeu și Profetul le-a trimis lumii, ei vă învață cum să ucideți lumea, în loc să vă învețe să iubiți, ei vă învață cum să urâți.
Iar în timp ce vă trimite la moarte, folosindu-se de numele Domnului, ei petrec în cele mai luxoase localuri din occident, folosind cu entuziasm tot ce vouă vă interzic ca fiind satanic. Asta înseamnă ipocrizie, asta înseamnă sfidarea religiei pe care spun c-o respectă, asta înseamnă păcatul minciunii.
Aplicând un joc al morții și o doctrină diabolică, „dacă nu poți crea, atunci distruge”, liderii folosesc ura drept scut propriilor lor neputințe. Reacția din partea lumii islamice responsabile la adresa acestei categorii de „credincioși” ar trebui să fie dură și imediată, folosind metodele specifice.
Evenimentele din 11 septembrie, acel atac demențial asupra Americii, impune intervenția în Afganistan împotriva terorismului internațional. Acțiunile care au loc sub auspiciile ONU și consensul general al statelor responsabile, nu scutește America de a avea o participare masivă cu trupe și armament, expunându-se direct criticilor ce se formulau de o parte din comunitatea musulmană și nu numai. Se impune a fi regândită strategia organismelor din Consiliului de Securitate a ONU, pentru ca participarea la astfel de acțiuni să fie globală, iar percepția lumii să fie una reală și obiectivă. Responsabilitatea organismelor ONU să fie totală ca și încrederea lumii în justețea hotărârilor sale.
In mare, intervenția din Afganistan este o reușită a forțelor democrate, reușită ce va trebui materializată prin democratizarea acestei țări, care nu a cunoscut decât dictatura tribală, intens alimentată cu tot tacâmul ucigător al armelor moderne. Iarăși vine problema comerțului cu armament pe care ONU va trebui să-l monitorizeze cu toată răspunderea. Altfel, toată munca diplomatică va fi inutilă. Reușita democratizării acestui spațiu, care se vede a fi deosebit de greoaie și aceasta tocmai datorită continuării comerțului cu armament, dar și mentalității tribale, trebuie să fie o prioritate și, în același timp, un exemplu de reușită pentru lumea islamică. Această lume, în mare parte ignorantă, dar condusă de personalități școlite în cele mai importante centre universitare ale Occidentului, este în general neîncrezătoare în valențele acestuia și, poate, uneori, pe bună dreptate. Această teamă poate fi și sursa respingerii culturii occidentale, care, în opinia musulmanului de rând, reprezintă o încălcare a principiilor islamului.
Valorile occidentului sunt de fapt mult apreciate de musulmanii care pătrund în acest spațiu, definitiv sau temporal. Musulmanii gustă din plin și cu voluptate din „valorile” acestui occident, dar evită să-l asimileze, de teamă să nu „infecteze” puritatea credinței islamice și preceptele Profetului. Poate că această teamă vine și din libertatea exagerată și fără limite pe care Occidentul o practică și care dăunează propriei sale morale și imagini. Cunoașterea reciprocă a culturilor și o transparență pe care musulmanii nu sânt dispuși să o permită, dar care este necesară în procesul cunoașterii, ar putea dezlega lanțurile ce astăzi nu permit o astfel de apropiere. Această apropiere trebuie făcută cu încredere în partener și cu respectarea totală a sensibilităților celuilalt.
Intervenția din Afganistan este un exemplu de conlucrare internațională, dar și un prilej de depistare a disfuncțiilor ce apar la nivel central. De asemenea această intervenție impune și necesitatea schimbării de imagine pe care o are America în postura sa de polițai universal. Analizând această imagine a polițistului, el este perceput cu încredere undeva spre opțiunile ultime ale celui intervievat, cu toate că la un necaz primul care este căutat, cu încredere, este polițistul. Imaginea deformată a lumii pentru acest slujitor, care ne asigură siguranța existenței noastre, vine de undeva, din inconștientul copilăriei noastre, când polițistului i se dă atribute negative nu tocmai plăcute sensibilităților noastre infantile. Astfel apare și imaginea Americii, care percepută drept polițistul lumii, ajunge în preferințele omului pe locuri nu tocmai plăcute.
Aroganța dictatorului irakian, pericolul ce-l reprezintă în primul rând pentru propriul său popor, dar și pentru pacea lumii, crimele pe care le-a făcut, sunt suficiente elemente care, în opinia americană, justifică o intervenție definitivă împotriva regimului lui Sadam Husein. Problema existenței sau nu a armelor de distrugere în masă trebuie privită ca un argument suplimentar. Speculațiile care se fac pe această temă sunt dăunătoare atât misiunii ONU din zonă cât și poporului irakian care se simte derutat și în același timp umilit în drepturile la care speră. - De astă dată, consensul nu mai este îndeplinit, fapt care produce puncte de vedere diferite la nivelul câtorva state, lucru de altfel firesc în democrațiile adevărate.
Dintre țările care au acceptat, fără rezerve, intervenția din 2003, cele proaspăt desprinse din lagărul comunist au fost unanime. De unde vine această unanimitate, nu este greu de dedus. Vine din acei crunți ani de opresiune sovietică, când așteptau, o intervenție străină activă, care nu mai venea. Noi, cei din aceste țări, știm cel mai bine ce înseamnă opresiunea, așteptarea dar și valorile libertății.
Intervenția s-a terminat nesperat de repede, datorită tehnologiei de luptă americane, dar și conlucrării populațiilor locale cu eliberatorii. Aceasta trebuie să fie și acesta este statul luptătorilor împotriva regimului Sadam. America, precum și celelalte state, au venit ca eliberatoare, și nicidecum ca opresori. Operațiunile executate cu atenție chirurgicală, pentru a nu afecta populația, spune mai mult decât orice propagandă, care ar putea fi interpretată drept ipocrită. Efortul pentru instaurarea păcii și aducerii structurilor democrate la posibilitatea de a-și exercita prerogativele se pare a fi deosebit de greoaie și aceasta datorită intervenției tot mai insistente, dar și disperate, a unor structuri ale vechiului regim care încearcă destabilizarea internă. Ultimele evenimente dau dimensiuni forțelor fundamantaliste islamice, care se luptă să ajungă la putere. Considerăm că exemplul Iranului vecin să contribuie la maturitatea irakienilor.
Comunitatea mondială se unește în jurul organismelor ONU decise la acțiune și împreună reușita va fi definitivă. Aducerea încrederii, bunăstării și siguranței în această țară, sunt prerogativele pe care lumea islamică le așteaptă de la această intervenție. Eliminarea dictaturilor și instaurarea unei democrații autentice, fie și de o altă factură decât cea occidentală cunoscută, vor fi alte atribute pentru aducerea lumii islamice în rândul țărilor responsabile și democrate ale lumii, acolo unde le este locul. Drumul nu va fi ușor dar trebuie făcut cu înțelepciune, înțelegere și colaborare între toate structurile interesate.



CAPITOLUL XII

CONSILIUL DE SECURITE ȘI RESPONSABILITATEA NAÞIUNILOR.

„Nu este nimic mai groaznic decât o putere nemărginită în mâinile unei ființe mărginite”
Vasyl Symonenko în „Jurnalul - 1962-1963”


După terminarea primului război mondial a fost înființată Liga Națiunilor, având ca scop menținerea păcii și securității în lume. Organism creat la sugestia SUA, acesta n-a avut efectul urmărit, cauza principală fiind lupta statelor semnatare pentru obținerea de profituri, la care se adaugă neîncrederea dintre ele.
Ideea înființării unor organisme internaționale a fost reluată, în timpul celui de al doilea război mondial, de participanții celor trei mari puteri, la conferințele interaliate. Ideea propusă de Roosevelt se va concretiza în 1945 prin crearea Organizației Națiunilor Unite (ONU). Războiul era în toi, cu o Germanie în agonie, dar încă luptând și o Japonie încă aptă să producă noi stricăciuni. Pe 25 iunie are loc semnarea „Chartei Națiunilor Unite” de către cele 51 state fondatoare, cuprinzând 19 capitole și 112 articole. Principiul de bază al chartei este „de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori pe durata unei generații, a impus omenirii incredibile suferințe”, obiectivul principal fiind același ca și cel al Ligii Națiunilor. Se aștepta ca prin noul organism să se atingă și alte obiective propuse. Acestea sunt: apărarea drepturilor omului, afirmarea egalității între națiuni, între sexe, preocuparea de a favoriza progresul economic și social, respectul justiției, toleranța, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și altele.
Charta permite comunității statelor membre să se opună oricărui război, și le obligă să participe la acțiunile decise de ONU, privind crearea unei forțe militare formate din contigente ale diferitelor țări membre ale organizației.
Principiile Chartei Națiunilor Unite devine lege internațională valabilă pentru toți membrii.
Sintagma ce a fost introdusă ca literă de lege, „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele” n-a avut efectul scontat, din cauza imaturității noilor venite în lumea comună a libertății. Omul încă nu știe ce să facă cu propria libertate, situații în care se găsesc popoarele chiar și în istoria recentă. Cugetarea „nimic nu impune atâtea obligații ca libertatea”, amintită și cu altă ocazie, revine și acum în actualitate, dar cel mai bine se potrivește următoarea cugetare; ”Natura umană este perversă, preferând dictatori sângeroși care le aduc suferințe, conducătorilor moderați care le pot aduce fericire”. Ignoranța poate fi mult mai ușor condusă.
Pe măsură ce statele au devenit libere, ele au fost preluate fie de dictaturile comuniste, fie de dictatori cu orientări naționaliste sau religioase, deosebirea dintre ei fiind doar de fațadă. Un singur lucru primează: eul lor și cultul personalității care s-a extins ca ciuma bubonică.
Se consideră că „Afacerile interne ale statelor” nu intră în competența ONU, acest fapt va permite ca numeroși membri, (a se citi „state”), să evite orice sancțiune, chiar dacă era vorba de încălcarea flagrantă a Drepturile Omului, (adevăratele drepturi), reprimarea unor lupte sociale”, etc.
Dictatorii s-au folosit de conceptul „neamestecului în treburile interne”, al cărui efect este bine cunoscut liderilor fostelor state comuniste. Conceptul a fost insistent apărat de dictatori și de camarila lor, potrivindu-li-se ca o mănușă.
Citez o foarte proaspătă informație privind moartea naturală a unuia dintre marii dictatori criminali ai lumii.
„Fostul dictator ugandez Idi Amin Dada a murit sâmbătă (16 august 2003) într-un spital din Arabia Saudită, țara care îi acceptase cererea de azil, în urmă cu 20 ani. Amin n-a mai apucat să răspundă în fața justiției pentru cruzimea sa”. Da! N-a mai apucat. Probabil că „săracul”, a tot așteptat cu nerăbdare propria sa judecată, iar justiția nu l-a găsit și pace! Unde au fost acei „luptători pentru libertate și pentru Drepturile Omului” care astăzi se manifestă zgomotos împotriva acțiunii îndreptat pentru eliminarea unui alt dictator contemporan cu noi, Sadam Husein.
Cine a fost acest Amin. In practica bisericii creștine cuvântul ”Amin” este folosit ca formulă de încheiere a unei rugăminți către Divinitate, însemnând „adevărat!” sau „așa să fie”.
Adevărat, nimeni nu s-a interesat de răzbunarea celor circa jumătate de milion de ugandezi asasinați în timpul celor 8 ani cât a fost președintele țării. Ajungând în vârful piramidei printr-o lovitura de stat, Amin a avut un singur regret: „că n-a ucis mai mulți”: E puțin probabil să fi citit despre primul țar Rus, Ivan Cel Groaznic, sursele spun că era analfabet, dar, fiind militar, cine știe?
Anatoli Ribacov în „Copii din Arbat” scrie referitor la Þar; „Greșeala lui Ivan cel Groaznic n-a fost că i-a ucis pe boieri, ci că a ucis puțini. În această privință anticii erau mai prevăzători, îi nimiceau pe vrăjmași până-n a treia sau a patra spiță”.
Pentru ca lumea să fie protejată împotriva acestor criminali și pentru alte câteva grave situații de încălcare a drepturilor omului, Adunarea Generală a ONU a adoptat un document internațional care prevede necesitatea respectării universale a drepturilor omului și cuprinde o enumerare a acestor drepturi. Moralitatea și înțelepciunea acestui document rezultă din însuși conținutul său care elimină orice ambiguitate de interpretare. În tot sistemul comunist, încălcarea Drepturilor Omului era o practică curentă și nici o organizație nu a manifestat împotriva acestor încălcări. Asia și Africa este plină de dictaturi care încalcă flagrant aceste drepturi, regimurile fiind de toate culorile și orientările politice și religioase. Și nu intervine, în mod serios, nici o organizație de luptă pentru respectarea acestor drepturi să le combată și să apere milioanele pe victime.
Prin politica dictatorilor din spațiul iugoslav au fost măcelăriți zeci și sute de mii de oameni aici, în inima Europei și n-a văzut nimeni mulțimile de apărători strigând pe străzile Bagdadului, Zagrebului sau la Sarajevo. În schimb, când cele mai puternice state s-au adunat, undeva, pentru a discuta problemele cu care lumea se confruntă și pentru a căuta și găsi soluții, au apărut acești „apărători” ca furnicile, într-o mare manifestație, de violență și vulgaritate. Nu știm dacă 5% din acești anarhiști, cum au fost numiți în Grecia, aveau habar de scopul pentru care manifestau. Ceea ce sigur știau era că „apăruse oportunitatea de a se manifesta zgomotos și violent”, apăruse oportunitatea de scandal iar psihologia gloatei își arăta fațetele. Nu avea importanță pentru ce și în numele cui manifestau. Lumea a devenit globală și problemele lumii sunt globale, atunci și rezolvarea acestor probleme tot global trebuie făcută.
Aici intervine sau trebuie să intervină, pe lângă partea responsabilă a Organismului pentru Apărarea Drepturilor Omului și mass-media. În această lume nebună în care, la moartea lui Stalin, mulțimea s-a călcat în picioare pentru a ajunge la moaștele „Sfântului”, în această lume tâmpă în care victimele își apără călăii și-și ucid eliberatorii, în această lume medievală, dar cu acces la internet, când oamenii se ucid în numele unor credințe, în timp ce un singur Creator ne guvernează pe toți, trebuie ca ceva să înceapă a se schimba. Un rol important îi revine aceleași mass-media ca a patra putere în stat, care trebuie să fie tot mai mult responsabilă. Nu are altă cale. Pe măsură ce statele democrate caută soluții, mass-media trebuie să le prezinte lumii. Bineînțeles, dacă acestea sunt morale, iar dacă nu sunt, să le înfiereze cu toată forța, adunând toate organismele în apărarea moralității.
Organizația Națiunilor Unite, cu sediul la New York, are în componență trei organe politice;
Adunarea Generală care reunește anual delegații tuturor statelor membre, Consiliul de securitate format din cincisprezece membri din care cinci permanenți; SUA, Rusia (în locul URSS), Marea Britanie, China și Franța, cu drept de veto și 10 membri nepermanenți aleși pentru doi ani și Secretariatul ONU care asigură funcționalitatea organizației.
Rolul și componența Consiliului de Securitate va trebui revăzut și reconsiderat ca urmare a schimbărilor ce au avut și continuă să aibă loc în lume. Până acum, rolul esențial în menținerea păcii în lume, l-a avut America. America, acel „Făt Frumos” care a trebuit cincizeci de ani să facă față zmeului cel rău, URSS. Dar, America primește, în locul unei bile albe, o bilă neagră, fiind percepută ca polițistul lumii, când percepția polițistului ar trebuie să fie una pozitivă. Poliția, cu toate problemele ce le are, este organismul care ne asigură starea de liniște dacă este eficientă. Dar rolul ei nu poate fi nici neglijat și nici subapreciat.
Rolul americii a fost esențial, atât pentru câștigarea războiului de către aliați cât și pentru menținerea păcii.
Să facem puțină gimnastică a minții și să ne închipuim lumea cu o Americă anemică, fără importanță pe arena internațională. Războiul al doilea ar fi fost câștigat, fără dubii, de una dintre cele două părți.
1- Câștigau nemții și japonezii. Mergeți mai departe cu imaginația pentru a vedea lumea în această postură.
2-Câștigă sovieticii în alianță cu japonezii, combinație ce nu poate fi scoasă din calcul. Același exercițiu de imaginație.
3- Câștigau rușii în alianță cu Anglia și Franța. In al doilea și al treilea caz urmarea era aceeași. Comunism global pe întreg mapamondul, deci sărăcie și mizerie morală și materială globală. Aceasta din cauza slăbirii Franței și Angliei.
Dacă ați stabilit situația lumii în cele trei ipoteze, (pot fi imaginate mai multe, dar acestea sânt cele esențiale), cred că puteți avea capacitatea de a stabili rolul Americii în menținerea păcii și a echilibrului în lume. Iar dacă concluzia este cât de cât pozitivă, exprimați-o fără tema de a deveni ridicoli, ci cu responsabilitatea omului prezentului, din epoca internetului. Omul trebuie să devină responsabil pentru acțiunile sale, să urmărească îndeaproape responsabilizarea guvernelor printr-o mass-media la rândul ei responsabilă, iar guvernele, prin organismele sale, să mențină acest atribut.
Să revenim la schimbările inerente ce trebuie efectuate la nivelul componenței consiliului de securitate.
Deoarece, nici după dispariția „Războiului Rece”, nu au apărut state care să-și asume, responsabil, statutul internațional, singura în cursă a rămas tot America, cu riscurile pe care le vedem și în momentul de față. De aceea, putem spune fără pericolul de a greși că: ”America nu este o națiune ci un adevărat dar Dumnezeiesc”. Și vom argumenta cu o cugetare a lui Karel Capet „Cu cât suntem mai puternici, cu atât ne facem mai mulți dușmani. Din această cauză, trebuie să fim cei mai puternici”.
America este „condamnată” să apere democrațiile în lume.
Dar complexitatea problemelor care se ridică pe planetă, odată cu căderea comunismului, aduce lumii noi oportunități și noi probleme, la a căror rezolvare sunt invitate toate popoarele și, pentru început, schimbările din Consiliul de Securitate devin urgente.
Componența responsabilităților Consiliului de Securitate trebuie lărgită spre membrii permanenți și cu dreptul de veto. Atribuțiile consiliului se vor lărgi mult, astfel ca lumea să fie efectiv condusă dar și apărată, de aceste organisme. Globalizarea problemelor cere globalizarea soluțiilor de rezolvare. Popoarele trebuie informate de această necesitate și determinate să participe responsabil la problemele comune, fiindcă nici o problemă nu mai aparține unei anumite regiuni. Insistăm asupra noțiunii de RESPONSABILIZAREA: individului, familiei, grupurilor de diferite configurații (etnice, religioase, de limbă, de culoare etc.), guvernelor și națiunilor, mass-media. Nu este și nici nu trebuie să fie o figură de stil, ci trebuie să devină un mod de viață, pentru eliminarea pericolelor ce pândesc această mică lume, Pământul: pericole interne determinate de activitățile umane, pericolele interne cauzate de legile naturii ce guvernează pământul și pericolele externe, ce guvernează universul.
Toate aceste pericole, ce pândesc civilizația umană, nu sunt pedepse date de Dumnezeu omului, ci evenimente naturale care determină și obligă omul la o investigare continuă a propriilor lui capacități, precum și la o cunoaștere tot mai profundă a universului, care trebuie să fie de fapt scopul existenței omului în acest Univers.
În componența Consiliului de Securitate, ca membri permanenți și cu dreptul de veto trebuie să intre state puternice, cu o economie dezvoltată, cu o democrație avansată sau în curs de formare și care să dea garanție țărilor membre că vor sprijini necondiționat pacea și securitatea lumii. Aceste state se vor angaja efectiv în luptă, și prezența lor nu va fi o favoare, ci o sarcină, o obligație în fața lumii. Acestea se vor pune în slujba ONU, vor avea obligația de a sprijini democratizarea și a lupta împotriva tuturor relelor ce guvernează societățile. America a fost și rămâne în serviciul lumii, numai că lumea nu prea a înțeles aceasta. Acum este timpul ca și alte state să i se alăture.
Europa unită este un candidat de nădejde, a cărei prezență internațională a fost destul de timid resimțită după cel de al doilea război mondial.
Rusia, o dată cu trecerea în marea familie a democrațiilor lumii, trebuie nu numai salutată, ci și sprijinită, iar responsabilizarea acesteia nu poate fi decât benefică. În perioada „Războiului Rece” și ca membru permanent în Consiliul de Securitate, rolul fostei URSS era de a bloca orice inițiativă democrată, de a torpila inițiativele americane. A venit timpul ca această mare putere să-și aducă contribuția în problemele de mare interes ale lumii moderne.
După destrămarea Uniunii Sovietice, un diplomat din țările democrate făcând o analiză a schimbărilor ce au avut loc, aducea următoarea remarcă asupra efortului financiar necesar democratizării: „O sută de miliarde de dolari! Ce înseamnă o sută de miliarde de dolari față de uriașa pierdere ce ar urma unei reîntoarceri a Rusiei la totalitarism?”.
Așa și este. Ce înseamnă orice sumă de bani în fața unui pericol care ar putea cuprinde forțe multiple antrenate într-un vârtej nebun, a cărui finalitate ar fi completa distrugere a civilizației?
Vechea, și totuși nou venită în rândurile democrațiilor, chiar dacă de nuanțe diferite decât cele deja cunoscute, China are deja locul ei bine stabilit. Acest loc va trebui consolidat cu un nou tip de responsabilitate, responsabilitatea celor o mie de ani planificați și care arată, pe lângă o mare maturitate și o tenacitate extraordinară de a rezista peste timpuri. Dați Chinei, statutul ce-l merită.
În vara lui 1982 are loc în fosta Germanie Federală, Conferința Internațională cu tema –„Destinderea și asigurarea păcii”- conferință organizată de Centrul Internațional Sonnenberg. Intervenția făcută de chinezul Brian Wang este prezentată de Paul Suian în cartea sa „Lalele și Electronică” și are următorul conținut: „Majoritatea celor ce au participat și au luat cuvântul la conferință provin din țările bogate, unele foarte bogate, unele foste mari puteri coloniale, care, după secole de exploatare au reușit să-și făurească un înalt nivel de trai. Acum vor pace, acum toată lumea spune că pacea este cel mai de preț lucru pentru omenire. Ceea ce nu s-a subliniat în conferință este faptul că această pace mai trebuie să fie și dreaptă, mai trebuie să fie și echitabilă. Fără o pace dreaptă, echitabilă, nici nu va fi pace cu adevărat pe acest pământ. Popoarele în curs de dezvoltare vor și ele pace, dar nu orice pace și nu pace cu orice preț. Are și pacea un preț, pe care, dacă cei bogați nu vor dori să-l plătească, pacea mult dorită nu se va realiza.”
Noi credem că se va realiza și chiar s-a realizat în multe părți al globului, i-am răspunde reprezentantului Chinei. China a dat lumii multă cultură și civilizație, dar a și primit de la această lume. Așa că ,obligația ei, ca țară prosperă și cu o experiență uriașă, este de a se implica. Mai mult, China ultimilor ani este mult diferită de cea de la începutul deceniului optzeci.
Poziția ei în Consiliul de Securitate va trebui mult schimbată în sensul acceptării unor noi responsabilități.
Indonezia, ca țară cu cea mai mare populație musulmană, și ca o adevărată campioană a economiei de piață, nu poate fi neglijată. Este adevărat că din această parte a lumii vin știri nu prea îmbucurătoare, dar cum știrile rele circulă mai repede și cu o mai multă insistență, Indonezia rămâne un adevărat stâlp pentru democratizarea zonei și pentru ca musulmanii din lumea a treia, (ei singuri sau situat pe această poziție), să vadă în Indonezia un exemplu de modul cum se poate introduce democrația și bunăstarea în țările cu această cultură.
Japonia, are și poate avea, în continuare, un rol important în acest organism. Japonezii au înțeles rolul Americii, în mirajul economic propriu, mult mai bine decât alte state și această apropiere nu numai că nu-i deranjează, ci, din contra, îi stimulează.
Contribuția Japoniei la prosperitatea lumii aduce și va mai aduce un suflu nou.
O contribuție mai mult decât eficientă în lupta anti-teroristă a duce Pachistanul, al doilea stat ca mărime în ce privește populația musulmană. Ca o dovadă a încrederii lumii libere în acest stat, Pachistanul va trebui cuprins între statele cu mari responsabilități în Consiliului de Securitate și ajutat în mod special.
Francis Bacon făcea următoarea remarcă: „Oamenii care au funcții înalte sunt de trei ori servitori; servitori ai guvernului sau ai statului, servitori ai reputației lor și servitori ai problemelor lor”. Transferând această remarcă, devenită între timp „maximă”, la atribuțiile statelor din Consiliul de Securitate, am aprecia că acestea trebuie să fie nu servantele celorlalte state dar cel puțin din punct de vedere psihologic, ele trebuie să fie finanțatoarele democrației și păcii.
Referindu-ne la Africa, cu nesiguranța pășirii pe nisipuri mișcătoare, dar cu speranța de schimbare, nu cu duhul blândeții care nu are ce căuta într-o zonă cu dictatori de tipul lui Idi Amin Dada, ci cu multă fermitate, în care Consiliul de Securitate să acționeze nemijlocit, continuăm.
Egiptul și Algeria ar fi potrivite doar ca dimensiuni geografice, nu pe criterii de democrație, oricum, se impune în mod imperativ reprezentanți din această zonă a lumii.
America și Canada au stat deja în fața plutonului de execuție al opiniei lumii, opinie care m-a și determinat să încep această grea muncă, munca de a căuta cauze și soluții în lumi eterogene din toate punctele de vedere.
Mergând spre America Latină, aceeași neliniște ne cuprinde ca atunci când survolam cu ochii minții Africa.
În dificultate aici este tocmai America, care nu prea și-a găsit timp pentru confrații săi, lăsându-i într-o promiscuitate vinovată. Dar, fiindcă zona trebuie acoperită și responsabilitățile să fie din zonă, Brazilia și Argentina ar putea fi trecute pe listă și ajutate pentru a deveni competitive.
Având în vedere manifestațiile care au loc în apărarea drepturilor omului și, considerând că multe sunt datorate unor percepții eronate, vom însera „ Declarația Universală a Drepturilor Omului” pentru studiul tuturor celor interesați.





DECLARAÞIA UNIVERSALÃ A DREPTURILOR OMULUI (Copie)
Preambul
Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume,
Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor,
Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revolta împotriva tiraniei și asupririi,
Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
Considerând că în Cartă popoarele Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă,
Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament,
ADUNEAREA GENERALÃ proclamă
prezenta DECLARAÞIE UNIVERSALÃ A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie sa tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
Articolul 1
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sânt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unii față de alții în spiritul fraternității.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta Declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări.
În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate.

Articolul 3
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.
Articolul 4
Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5
Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

Articolul 6
Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.
Articolul 7
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
Articolul 8
Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege.
Articolul 9
Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.

Articolul 10
Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
Articolul 11
Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal.
Articolul 12
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13
Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat.
Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de reveni în țara sa.
Articolul 14
În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări.
Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.
Articolul 15
Orice persoană are dreptul la o cetățenie.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia.
Articolul 16
Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.
Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
Articolul 17
Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.
Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.

Articolul 20
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică.
Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociație.
Articolul 21
Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși.
Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa.
Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret sau urmând o procedura echivalentă care să asigure libertatea votului.
Articolul 22
Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale.
Articolul 23
Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului.
Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială.
Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale .
Articolul 24
Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite.
Articolul 25
Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa.
Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială.
Articolul 26
Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.
Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.

Articolul 27
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Articolul 28
Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta Declarație pot fi pe deplin înfăptuite.
Articolul 29
Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
In exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.
Articolul 30
Nici o dispoziție a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație.




ÎNCHEIERE

„Frumusețea nu vine din ignoranță,
ci din cunoaștere.

Secolul XX a fost al contrastelor, al exploziei tehnologice, al pătrunderii în micro și macrocosmos, al descoperirilor formidabile în trecutul istoriei, al începutului zborurilor cosmice, dar și al celor mai sângeroase războaie, al afirmării omului drept cel mai ticălos animal, al genocidului fără granițe, al terorismului, dar și al omului ca cea mai înălțătoare ființă.
Secolul XX a dus la cunoașterea omului din punct de vedere genetic, ca aparținând aceleași specii, indiferent de culoare, origine, rasă și limbă.
Secolul XX a ridicat omul pe treapta cea mai înaltă a existenței sale, dându-i responsabilitatea capacității sale și forței sale creative, dar și distructive.
Secolul XX a fost o luptă continuă dintre forțele binelui și cele ale răului, câștigată parțial de primele.
Ticăloși au existat în toate perioadele istorice dar mijloacele de exprimare au fost mai modeste. Modalitatea de atragere a adepților era limitată de mijloacele de a ajunge la sufletul acestor virtuali adepți. Dezvoltarea mijloacelor de distrugere și diversificarea lor este din ce în ce mai des folosită de acești ticăloși care-și însușesc cunoștințele cele mai avansate în domeniul folosirii, dar și producerii acestora. Societatea postbelică, dintr-o generozitate pe deplin înțeleasă, a omis corelarea pedepselor la mijloacele pe care aceștia le au la dispoziție. Pe 28 iunie 1914 la Sarajevo are loc atentatul asupra moștenitorului tronului Austriei, având ca efect începerea Primului Război Mondial, război care a continuat, într-o dialectică diabolică, cu cel de al doilea, cu efectele știute și cu traumele încă nevindecate. Și a mai avut un efect pe care puțină lume îl leagă de Primul Război Mondial; a creat premizele apariției comunismului statal. Mijloacele care stăteau la îndemâna unui asasin (cuvântul „terorist și terorism” se pare că încă nu se inventase) pentru a duce la îndeplinire acțiunea sa ucigătoare, erau limitate la o armă albă sau un pistol, obiect ce a fost folosit la declanșarea acelor evenimente. Atât! Efectul putea fi limitat la câteva victime numai că acele victime, erau alese cu multă atenție și nu puteau fi decât din rândul personalităților. S-a schimbat ceva din timpul când a fost asasinat Cezar? Nicicum, doar pistolul care devenise o prelungire a mânii criminale, dar tot cu efect limitat în privința numărului victimelor. Pedepsele primite de cei doi asasini (cel din roma Antică și cel din Sarajevo) au fost conforme cu conjunctura în care ele s-au produs. Sârbul a sfârșit condamnat la moarte, iar Brutus a rămas în istorie drept erou, luptător împotriva tiraniei. Pe 11 septembrie, asasinii se folosesc de cele mai înaintate realizări ale omenirii, realizări la a căror reușită nu au avut nici cea mai umilă contribuție.
Cine sunt acești asasini? Sunt membri ai rețelei teroriste Al Quaida, a cărei prezență asasină era de mult timp anunțată prin numeroasele acțiuni teroriste întreprinse dar și prin atacuri anunțate prin mass-media, de liderul Osama bin Laden, civilizației occidentale. Sunt talibani afgani, care la început au fost ajutați de America împotriva ocupației sovietice, dar care, între timp, devin ucigașii propriului lor popor, cărora, după ce le-a luat toate drepturile, au început să le ia și viața. Toți acești teroriști se folosesc de Dumnezeu pentru a demonstra legitimitatea actelor lor ucigașe, căutând în scrierile Profetului semne de justificare. Folosindu-se de naivitatea acestui occident, se adapă din cultura lui, înfruptându-se cu voluptate din tot ce, cu nerușinare, neagă la această cultură. Învăță la cele mai importante lăcașuri de cultură occidentale și se antrenează pentru producerea acestor acte teroriste, chiar sub privirea lor mioapă și îngăduitoare. După ce au însângerat America și au bulversat lumea, mulți dintre acești teroriști sânt capturați și închiși. Și culmea nerușinării, culmea neobrăzării și a nesimțirii pentru victimele acestor asasini, reprezentați ai Drepturilor Omului protestează la condițiile de detenție asigurate acestora, iar mass-media, mediatizează cu obstinație aceste demonstrații, ca și cum ele sunt și legitime. Acești „apărători” uită că, prin actele lor, autorii atentatelor ar trebui să fie excluși din rândul oamenilor și, ca atare drepturile lor trebuie să se limiteze la acelea ale animalelor ucigașe. Acești „apărători” cu gândirea lor îngustă, dornici să atragă noi prozeliți, indiferent de scopul cauzei, UITÃ VICTIMELE atacurilor teroriste, și suferințele familiilor îndurerate. Acești „apărători”, în ignoranța lor, nu-și dau seama, sau nu vor să-și dea seama, că încurajează terorismul prin acțiunile lor, încurajează crima și nedreptățesc fostele și viitoarele victime? Acești „apărători” devin prin acțiunile lor necontrolate, chiar mai periculoși decât înșiși autorii atentatelor, legitimându-le acțiunile, chiar dacă acest lucru nu le este în plan. Marele pericolul pentru civilizația lumii, datorată mijloacelor draconice de distrugere, impune schimbări atât în strategia de luptă, cât și în legislația internațională de stârpire a flagelului. Antrenarea tuturor țărilor sub coordonarea ONU nu mai este o opțiune, ci devine o obligație. Toate instituțiile sau grupările care proliferează sau protejează, sub orice formă grupările teroriste, ar trebuie interzise. Comunitățile religioase să fie determinate să ia atitudine împotriva actelor teroriste și nu să le susțină sau conducă, indiferent de proveniență sau religie. Îndoctrinarea religioasă a copiilor și inocularea urii de la cea mai fragedă vârstă sunt acte ce vor permite continuitatea urii și terorismului. Se impun măsuri urgente și efective pentru a elimina justificarea cauzelor actelor teroriste.
Eliminarea asasinilor constituie singurul mod de intimidare împreună cu încriminarea unanimă a actelor lor. Nu este nicicum o întoarcere la dictatură, ci este un act normal de apărare a democrațiilor și a popoarelor care au nevoie de siguranță.
În aceste împrejurări dramatice, nu s-a auzit vocea responsabilă a adevăraților apărători ai Drepturilor Omului care trebuie să anatemizeze opiniile colaboratorilor, la care să se alieze și reprezentanții responsabili ai mass-media. Precedentul este prea periculos pentru a putea fi trecut cu vederea, situație care va fi exploatată de teroriști în scopul legitimării acțiunilor lor. Să ne referim la evenimentele din Irak. Atacatorii, care în mod sigur nu sunt cei ce au suportat traumele în regimul Sadam, sau unii pot fi, devin din ce în ce mai îndrăzneți și una din cauzele acestei îndrăzneli sunt tocmai manifestațiile antiamericane, precum și o media foarte critică la adresa războiului. Situația poate scăpa de sub control și în Afganistan, dacă măsurile încep să lâncezească.
Animalele ucid pentru a supraviețui, dar omul își ucide semenul din ură și o face cu o plăcere sadică. Ceea ce este grav este perseverența cu care acești ticăloși își încarcă adepții cu ură, cu foarte multă ură, pe care o revarsă asupra semenilor. Primele victime nu-și prea au justificare, dar următoarele au destulă, venită în genere din răzbunare.
Din cauza diversificării armamentului de distrugere, multiplicat exponențial față de posibilitățile începutului de secol XX, dar și a mijloacelor de comunicare, gestionarea actelor teroriste devine o știință și nu ar mai trebuie lăsată pe mâna sociologilor utopiști și nici a juriștilor miopi care pot trata asemenea fapte cu îngăduință criminală.
Adoptarea de legislații împotriva noilor pericole, trebuie să fie o prioritate, pentru organismele ONU. Implicarea globală a fenomenului nu poate fi tratată decât global, și cu cea mai mare exigență și fermitate. Europa, dintr-o generozitate anacronică, a decis abrogarea condamnării la moarte. Inițiativa venită dintr-o modă prost înțeleasă, dintr-o birocrație care se vrea a fi modernă și umanistă, frustrează mulțimea de oameni ai continentului, mulți devenind victime ale unui legislativ anacronic și obtuz.
Cum își poate permite o justiție, oricât de democrată s-ar considera ea, să calce în picioare sentimentele victimei și a apropiaților săi. Cum pot analiștii să contabilizeze suferința și cum pot psihologii să eludeze vinovăția ticăloșilor, fără a se apropia de cercul de victime. Cum pot moraliștii și reprezentanții cultelor să vorbească în numele moralei creștine, care pedepsește fără drept de apel crima umană. Unde pot fi catalogate acțiunile pedofililor, ale vânzătorilor de carne vie, ale sclaviei în mileniul III, al vânzătorilor de droguri către minori, al folosirii minorilor pentru comiterea actelor antisociale? Vai, Doamne, multe mai sunt, și cu câtă ignoranță sunt tratate de oamenii puși să-Þi respecte poruncile!
După Revoluția din 89, în România s-au perindat o groază de idei, multe dintre ele aberante, atât prin conținut, cât și prin valoarea moralei pe care o transmiteau. Intr-una din vizitele făcute în Japonia, poetul senator Ioan Alexandru, dorind să transmită umanismul religiei ortodoxe, face următoarea remarcă: cităm, „În religia noastră, dacă un autor comite o crimă și apoi se căiește pentru ea, Dumnezeu îl poate ierta și astfel victima poate sta, în fața creatorului, alături de călăul său”. Perceptul este mult aplaudat de auditoriul japonez, din sinceritate sau oportunism, cine poate ști.
Poetul a făcut mult caz pe această temă considerată de el drept un mare pas înainte, în ce privește relațiile inter umane.
Dacă această remarcă era făcută în nume propriu, nu ar fi fost nici o problemă, dar el a făcut-o în numele bisericii ortodoxe, pe care o slujea, și în numele lui Dumnezeu, de care abuza.
Dumnezeu iartă păcatele celor ce greșesc, dar cu măsură Divină, nu cu emoțiile unui poet, sensibil la tratamentul criminalului și nicidecum la sentimentele victimei și ale familiei acestora. Justiția are nevoie de schimbare în privința legilor pe care trebuie să le aplice. Această schimbare trebuie făcută la nivel global, prin organismele ONU, și care să nu aibă nimic de-a face cu umanismul, în privința terorismului, precum și în privința unor crime ce pot afecta mulțimi de oameni sau viitorul copiilor. La această mare încercare este chemată mass-media care trebuie să facă înțelese mesajele, și să monitorizeze orice încercare de eludare și denaturare a legilor. Aceasta ar trebui să fie făcută cu maximum de operativitate, dar și cu responsabilitate. Această instituție trebuie să conștientizeze atât omul de rând cât și puterea. Schimbările să fie făcute fără excese dar cu multă fermitate.
Cu ocazia evenimentelor din acest an din Golf, Premierul Tony Blair a fost criticat de mai multe organisme interne, pentru implicarea în evenimente și oportunitatea acestei implicări. Au fost nenumărate scenarii vizavi de acest scandal, în urma cărora i s-a cerut insistent demisia. Replica premierului arată încă o dată, dacă mai era necesar, ținuta morală a acestui adevărat bărbat. „Sunt sigur că istoria ne-o va ierta. Dar, dacă greșesc criticii noștri și noi avem dreptate - și sunt convins că avem dreptate - și noi nu făceam nimic, înseamnă că ezitam în fața acestei amenințări, în loc să acționăm cu hotărâre. Iar istoria nu ne-ar fi iertat-o”.
Așa cum nu-l va ierta pe fostul premier Neville Chamberlain pentru lipsa de fermitate în fața celor doi dictatori, Hitler și Stalin.
Justificarea intervenției nu este în găsirea materialelor de război pe teritoriul Irakului, ci în sutele de mii de victime ale unui regim ucigaș și corupt. Regimurile care consideră orice ingerințe străine drept amestec în treburile interne, profită din plin de articolul cuprins în Carta ONU. Ce bine știu dictaturile să-și protejeze structurile și cât de prost pot fi gestionate intervențiile legitime, ale regimurilor democrate! „Neamestecul în treburile interne” a fost o sintagmă intercalată de făuritorii Cartei Națiunilor într-o generozitate demnă de omul OM, dar nu s-a înțeles că omenirea nu este încă pregătită pentru astfel de libertăți, cum de altfel nu este pregătită pentru multe altele.
„Cel mai ușor de corupt este poporul. Iar din popor cel needucat devine și cel mai periculos.”
Repetăm, ceea ce scriam cu altă ocazie: toate țările fost comuniste au mers lângă America și Anglia, nu din oportunism, ci din convingere, generată de anii de așteptare a unei intervenții, care le-ar fi scurtat suferința.
Ce păcat că astăzi, irakienii, în loc de a mulțumi Lui Alah pentru alungarea dictatorului, continuă cu acte de terorism tocmai împotriva eliberatorilor! Cu toate greșelile pe care aceștia le fac sub presiunea actelor teroriste.
Am prezentat America așa cum o vede un om obișnuit, dintr-o țară care a cunoscut frumusețea Democrației de foarte puțină vreme. Am prezentat o Americă așa cum a fost ea percepută la mii de kilometri distanță. Am prezentat o Americă așa cum sufletul nostru a simțit-o și cum o simte. O Americă cu realizări și satisfacții dat și cu defecțiuni în structuri și decizii. Este America un Eldorado, este America țara mult visată de o lume în degringoladă ?
Nicidecum. America este o țară normală, dar care a avut norocul de a avea conducători responsabili în momente deosebite. Este țara libertăților asumate cu un autocontrol responsabil. Este țara tuturor posibilităților cu o singură condiție, aceea de a respecta legea. Puterea țării stă în libertate, libertatea în legalitate, iar legalitatea în istorie.
Jurnalistul Cornel Nistorescu, vorbind în jurnalul Evenimentul Zilei despre forța Americii și a americanului, după evenimentele din 11 septembrie, face un elogiu libertății care de secole domină spațiul acestui univers. Articolul se intitulează Cântarea Americii. „Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani în asemenea „hal”? Pământul acela? Istoria lor galopantă? Puterea economică? Banul? Ore întregi am încercat să găsesc un răspuns, fredonând melodii și îngânând propoziții ce riscă să sune a locuri comune. Le-am întors pe toate fețele, dar n-am putut trece de o idee. Numai libertatea poate face asemenea minuni!”
Perfect de acord, Domnule Nistorescu, dar libertate în responsabilitate, altfel se naște haos.
„Am terminat un monument mai trainic
decât bronzul,
Mai sus decât regala construcție a
piramidelor.
Nu voi muri de tot.”
Egiptul antic - Nemurirea scrierii.


Iași-18 noiembrie 2003-

CUPRINS

Cuvânt înainte 5
Capitolul I. America, un dar de la Dumnezeu 13
Capitolul II. Conchistadorii 23
Capitolul III. Noile state, America și Canada 31
Capitolul IV. America participantă la cele
două războaie mondiale 47
Capitolul V. Ciuma roșie în expansiune 69
Capitolul VI. Îndiguirea comunismului 85
Capitolul VII. Comunismul și America
Latină 97
Capitolul VIII. Orientul Mijlociu
sau confruntarea Nebunilor 105
Capitolul IX. Sfârșitul comunismului în
Europa și urmările 137
Capitolul X. Nebunia Jugoslavă și
neputința Europei 225
Capitolul XI. Lumea după 11 septembrie 251
Capitolul XII. Consiliul de Securitate
și responsabilitatea națiunilor 273
Încheiere 305


BIBLIOGRAFIE


Michel R. Beschloss și Strobe Talbott, La cele mai înalte Nivele
Jacques Portes, Istoria SUA
Crăciun Ionescu, Furtună deasupra Orientului
Bernard Simiot, Suez 50 de secole de istorie
Paul Dobrescu, Computere și trandafiri
Jean Jacques și Servan Schreiber,Sfidarea mondială
Florin Gârz, Jugoslavia în flăcări
Radu Ciobotea, Război fără învingători
URS Altermatt, Previziunile de la Sarajevo
C.I.Cristian, Sângeroasa destrămare- Jugoslavia
Max I.Dimont, Evreii, Dumnezeu și Istoria