poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1569 .



Păcală (6)
proză [ ]
În care Păcală primește răsplată

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-12-12  |     | 



Cap. 6
În care Păcală primește răsplată
Dormi așa Păcală ce dormi, dar nu prea mult. Se pare că nu era să aibă parte de o noapte liniștită.
- Scoală, frate-miu, auzi glasul șoptit al fratelui mai mare. Ghionții veneau tot de la el, probabil, sau poate de la amândoi frații.
- Ce-i, băi, ce mă sculați? Ața este a mea...
- Taci! îi puse fratele palma bătătorită și cam nespălată pe gură. Las-o nevoilor de ață!
Înțelese Păcală că ceva nu-i a bună. În jurul copacului era hărmălaie, dar nu de la lupi. Glasuri omenești luaseră locul mârâielilor lupești.
- Unde-s lupii?
- Ce lupi? De lupi îți pasă ție? Au fugit când au venit ăștia...
- Potera?
- Da’ de unde?! Tâlhari de codru!
Așa și era. Pasămite, luminișul cu pricina era locul de întâlnire a unor tâlhari, vreo cinci. Veniseră, peste noapte, cu sacii în spinare, și acum, fără grijă, aprinseseră un foc sub bolta creată de copacul uriaș. În timp ce mielul pus în proțap începuse să se rumenească, tâlharii se apucară să scoată de prin saci lucruri de furat: giuvaericale, cărți legate în argint și aur, potire, icoane aurite, covorașe scumpe, sfeșnice... Se pare că prădaseră vreo mănăstire mai bogată, sau poate vreun convoi de prelați. Aveau și un sac plin cu tămâie, adusă tocmai de la Sfântul Mormânt, pe care îl aruncară într-o latură, scârbiți.
- V-am chemat aici pentru că vechiul loc ne-a fost prădat, vorbi răstit căpetenia. Ce oameni, ce vremuri...!?! E plină țara de tâlhari, care mai de care niște pungași cu toții! O oală cu bani de aur, am jefuit trei ani să-i strângem... Dacă-i prind, în par îi pun, ca Țepeș Vodă!
Cei trei din pom își înghițiră limba, uitându-se unul la celălalt cu spaimă. Tâlharii începură să-și socotească prada: care să fie ascunsă, care să fie vândută prin târguri la negustori care nu pun prea multe întrebări, care să fie dată peșcheș pe la ispravnici, să mai închidă ochii... Intre timp, răsucind din când în când proțapul, își povesteau întâmplările sângeroase, de-i umplură de groază pe bieții ascultători din copac. De parcă nu ar fi fost îngroziți destul...
Mielul gras din proțap, batal de trei luni îngrășat anume pentru sfinții părinți, începuse să se rumenească. Grăsimea cădea sfârâind pe jar, făcând să se înalțe prin frunzișul des al stejarului un fum negru, gros și mirositor. Acum, fumul ca fumul, dar mirosul de miel prăjit! Celor trei frați li se umplură gurile de apă... Iar cei doi mai mari se aplecară să prindă mai bine mireasma în nările deschise ca niște pâlnii. Până când ușa se prăvăli pe-o parte. Frații cei mari se agățară fiecare de câte-o cracă, dar Păcală abia avu timp să prindă ușa.
- Bre, ajutați-mă la ușă, că nu o mai pot ține! gâfâi Păcală abia ținându-se. Fumul îl orbea cu totul și îl apucase și tusea.
Dar frații, orbiți ca și el, înnebuniți de poftă și foame, atârnați de crăci ca vai de lume, nu aveau timp de Păcală...
- Bă,’i dau drumu’! Să știți că-i dau drumu’! I-am dat drumu’!
Cu zgomot de crengi rupte, căzu ușa din pom și, buf! în foc, între tâlhari. Zbură proțapul cât colo, săriră tăciunii aprinși care-ncotro... O zbughiră tâlharii fără să se mai uite înapoi, încredințați fiind că dăduse potera peste ei.
Coborâră frații din copac. După ce înfulecară din mielul nu tocmai prăjit, arzându-și degetele și gura, se uitară la lucrurile din jur. Cei mari se apucară să aleagă una alta, ce crezură ei că e mai de preț, și fură gata de drum. Le era teamă că se vor întoarce tâlharii...
- Băi Păcală, zise cel mare, eu zic că ce-i prea mult, nici lui Dumnezeu nu-i place. Ni s-a acrit de frăția noastră ca de mere pădurețe. Până aici a fost să fie. Tu o iei într-o parte, noi o luăm într-alta, și să ne mai vedem sănătoși la Paștele cailor, de-o da Domnul să ne mai întâlnim.
- Cum vreți voi, fraților, zise Păcală întristat. Da’ eu nu cred că faceți bine. Mai bine ne ajutăm așa, în trei, printre străini...
- Numai năzdrăvănii faci. Ne-am pierdut casa, o să ne pierdem și capul dacă mai stăm cu tine. Ne-a ajuns cuțitul la os! Noi plecăm pe drumul ăsta - arătă el spre o cărare mai bătută, care spera că-i va scoate în lume mai curând - tu nu ai decât să stai aici, dacă vrei, sau să pleci în lumea ta. Numai după noi să nu te ții!
Îi privi Păcală cu tristețe cum dispar sub poale de codru, cu saci grei în spinare. În felul lui, ținea la ei. Erau ei mai înceți la minte, dar tot era mai bine să nu fi singur... Oftând, începu să caute și el printre saci. Dădu peste tămâie.
- Ia să aduc o rugăciune lui Dumnezeu, își zise el. Să–mi păzească frații, că cine știe drăcie mai fac în neghiobia lor!
Zis și făcut! Dar cum tot nu avea de gând să umble cu sacul cu tămâie în spinare, turnă peste jar toată tămâia. Un fum negru și mirositor se ridică spre cer. Și se ridică, și se ridică, până ajunse în Rai. Umplu Raiul cu miroznă, ca niciodată. Trase Dumnezeu mirosul pe nări și se bucură. Îl chemă la el pe Sânpetru.
- Petre, ce zici tu de mireasmă?
- Păi, ce să zic, Doamne?! Mă bucur și eu. Că popii pun câte-o fărâmă de tămâie în cădelniță, abia se ridică niscai fum...
- Ia dă tu fuga, Petre, până jos la Păcală, și mulțumește-i! Dă-i și un dar, pe măsură. Ia cu tine „cimpoiul din țânțar”, ți-o prinde bine...
Se trezi Păcală deodată în față cu un bătrân încă verde, înalt și vânjos, cu barbă albă și stufoasă. Știu el că nu-i lucru pământesc.
- Mirosul jertfei tale a ajuns la Dumnezeu, fiule. Multă bucurie ne-ai făcut! Ce răsplată ceri?
- Răsplată? Ce răsplată?! Doar nu am făcut jertfa cu gândul la răsplată... Sănătos să fiu și cu noroc, că în rest... Și mintea de mi-o dădu Ăl Sfânt să nu mă lase...
- Păcală, eu îți văd inima și mintea și știu că nu este urmă de gând necurat în ele. Dar răsplată tot trebuie să primești, căci fiecărui om îi este dat să fie răsplătit după faptele sale, bune sau rele.
- Păi, să găsească frații mei înțelegere și ajutor de la Cer...
- Nu, Păcală, îți spusei că fiecăruia îi este dat după faptă și credință. Ei vor răspunde pentru faptele lor, tu pentru ale tale. Vrei avere?
- Avere? Nuuuu... dădu Păcală din cap. Avea chimirul plin, niciodată nu fusese așa bogat. Avusese și mai mult, dar rămăsese în urmă, ducându-se pe apa Sâmbetei... Ce-i trebuia avere?
- Poate vrei putere? Îți dau o împărăție...
- Nuuuu... se împotrivi din nou Păcală. Nu putuse să țină în frâu doi frați, dar-mi-te-o țară... Păcală-împărat. Sună ca naiba! O să râdă și curcile de mine.
- Atunci, ce să-ți dau? Chiar numai viață fără de moarte nu-ți pot da, dar nici nu ți-ai dori așa ceva...
- Aici te cred, râse Păcală. Să văd cum se duc toți cei dragi, să rămân numai eu ca prepeleacul din gard... Nu știa el că Domnul chiar asta-i menise, să rămână în memoria românilor veșnic tânăr și nemuritor!
- Atunci, zii ce-ți dorești tu mai mult și mai mult.
- Dacă mă gândesc bine, dintotdeauna mi-am dorit un cimpoi ca a lui nenea Ichim. Fluierașe mi-am făcut singur încă de copil, ca tot românul, dar de cimpoi nu am avut parte. Când aud oamenii cimpoiul lui Ichim, uită de toate cele și se apucă în joc. Parcă ciubotele le joacă singure, iar cămașa le saltă pe spinare... Așa ceva mi-aș dori...
Văzu Sâmpetru că Dumnezeu citise bine inima flăcăului. Așa că scoase din mânecă cimpoiul din țânțar, mic cât o palmă - dar altfel întocmit taman ca un cimpoi.
- Iată, Păcală, darul Domnului. Un cimpoi după vrerea ta, mai ceva ca cimpoiul lui Ichim. Când îl vei duce la gură, nimic, nici ființă omenească, nici animal, nici pasăre, ba nici plantă, nu o să se poată opri din joc, cât timp vei cânta...
Păcală, bucuros nevoie mare! Luă cimpoiul din mâna sfântului și, până să apuce să-i mulțumească, îl și duse la buze. Sâmpetru nici nu încercă să-l oprească, ci se făcu nevăzut într-o clipită. Când se înfățișă Domnului, picioarele i se mișcau încă singure, ca la horă...
- Îți îndeplinii porunca, Doamne! Dar crezi că e bine că am dat așa sculă pe mâna împielițatului?
- Voia mea se face pe căi minunate, Petre. Să vedem, dar, cum va folosi Păcală darul Nostru...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!