poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10209 .



Zgomotul de la treizeci de ani
proză [ ]
Din volumul "Din tot sufletul pentru fericire", Editura Junimea, 1987

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ion_Țugui ]

2004-12-03  |     |  Înscris în bibliotecă de Diana Țugui




Acest titlu l-a dat garderobierul, încă pe când era portar la un hotel bucureștean. Fiind prins cu nici-el-nu-mai știa ce fel de trafic și dat afară din post, soră-sa îi găsise un loc la fel de bun, garderobier la o frizerie de periferie care nu avea în schemă un astfel de post, dar avea o garderobă, adică un spațiu adecvat, cu cuiere și sertare, tejghea, perii și altele... Se instala aici după-amiaza, trei anotimpuri din an, și lua din mâna clienților sacoșe, pălării și pardesie; iarna - paltoanele și că-ciulile. Lua din mâna tuturor până și micile pachete, le depunea cu grijă, dădea numere scrise, pe niște cartonașe, de mâna lui și, la plecare, știa de-acum de luni de zile că primește între trei și cinci lei de la fiecare client. Lucrurile se aranjaseră acolo, la locul de muncă, el nu era salariat, ci doar tolerat să câștige o pâine; bune și optimiste erau zilele când pleca acasă sau într-o cârciumă cu câteva sute de lei în buzunar.
Toate acestea nu ar avea nici o importanță dacă garderobierul nu s-ar fi dovedit într-un moment anume o minte inspirată. Era mai mult ca sigur că el nu o cunoștea pe Luiza, sau dacă o cunoscuse vreodată, n-avea să-i știe numele; poate că o privise coborând din bloc, se minunase ca atâția alții de frumusețea ei, mai mult ca sigur că șoptise în sine, în stilul și felul personal, o seamă de cuvinte elogioase, la urma urmelor chiar dacă netransmisibile cu voce tare... deși nu o cunoscuse decât din vedere, fiind bine redresat din perspectivă pecuniară, la șapte luni și cinci zile de la afacerea cu garderoba, el și nu profesorul de română avea să emită celebra exprimare: Zgomotul de la treizeci de ani!, ceea ce pe filologul îndrăgostit de Luiza îl lăsase perplex.
Cum s-a înțeles încă de la începutul acestei povestiri, Mogâldeață Garderobierul mai rostise aceeași metaforă și pe când era portar la un hotel bucureștean unde cunoscuse destulă lume, de toate felurile și de toate vârstele, sau, vorba lui, „fel de fel de lume“, dar niciodată până acuma nu uimise cu rostirea lui degajată pe un filolog ca Luigi Dandara.
Neșansa existenței istețului era compusă din două neajunsuri cu care intrase în viață: nu reușise în copilărie să promoveze decât cu mare greutate patru clase elementare, iar pe de altă parte, era de statură sub mijlocie, dar robust și foarte îndesat, brunet, cu părul numai cârlionți mari care-i cădeau ca pe-un șold de berbec. Trecuse bine de patruzeci de ani și încă își blestema nenorocul, convins că din cauza staturii pitice nu absolvise șapte clase, iar mai încoace nu izbutise să-și facă o meserie: dacă ar fi reușit să-și facă, totuși, o meserie oarecare, cu siguranță că nimeni nu l-ar fi luat în seamă tot din cauza staturii. Ireconciliabilă, situația nu era și dramatică; de pe la șaisprezece ani se descurcase mulțumitor, dăduse mereu de-un fel de cale a tuturor posibilităților, se fofilase și biruise; perioada de la hotel, de vreo cinci ani, fusese și cea mai înfloritoare, dar nici acum nu se plângea de nimic. Ca garderobier clandestin sau mai bine zis voluntar, câștiga destul fără să plătească impozit pe câștig și îi ajungea pentru trai, dar și să se ducă trei luni, vara, pe litoral, unde, de asemenea, se descurca.
Luigi Dandara tocmai trecuse pe la frizerie și știind că ochiul străzii din acest cartier este garderobierul, după ce auzise de metafora lui îl abordă direct:
„Spune-mi drept, dumneata l-ai citit pe Balzac, sau ai zis din mintea dumitale de zgomotul de la treizeci de ani ?“
„Să-mi moară ce am mai scump dacă ăla de care ați zis mi-a trimis mie ceva în scris!“ se dezvinovăți garderobierul.
„Dar o cunoști pe Luiza...“
„Dacă-mi ziceți cum arată, o cunosc!“ răspunse.
Luigi Dandara i-o descrise amănunțit; în vreme ce-i făcea portretul din cuvinte, masca lui căpătând expresia fericitului suspicios, brunetul înțelesese că la mijloc e ceva în legătură cu o mare patimă.
„Da! spuse el fără să mai steie pe gânduri. E a-ntâia! Nu aveam habar de nume, da cunoscută-mi e de mai multă vreme si n-aș zice că uite, de aici ori de aici. De peste tot. O muiere frumoasă cade-n ochi și n-o mai scoți nici cu ciutura. Aia-i!“
Profesorul de română scoase un carnețel și scrise ceva repede-repede, dar nu-l vârî la loc, în buzunar, ci rămase cu el în palmă, ca un reporter în fața unui interlocutor interesant.
„Să fie adevărat că în vreme ce eu îmi făceam stadiul la țară, Luiza bea cafea în Piața Rahova cu niște indivizi ?“.
,,În piață e exclus! Poate la cofetărie...“.
„Bineînțeles că la cofetărie, zise Luigi Dandara. Ce știi de chestia asta ?“.
„Fără unsoare, așa, pe de-a moaca, ce să știu?“.
,,Ai un preț fix? vru să știe profesorul. Să aud !“.
,,Pe-un sutar mă uit fără ochelari. La două, îmi pun ochelari și văd cum trebuie !“.
Peste numai câteva zile Luigi Dandara negă că i-ar fi dat garderobierului două sute de lei, învoindu-se asupra unei chestiuni deosebit de delicate, cu care în alte părți ale globului pământesc se ocupă gangsterii și agenții particulari, „agenții privați“, detectivii la purtător și alți înăimiți pentru așa ceva... peste numai câteva zile el o invită pe Luiza la cofetăria din Piața Rahova și comandă pentru ea două prăjituri și o limo-nadă, după aceea au dat o raită prin piața de legume și zarzavaturi și i-a cumpărat mai multe obiecte utile în bucătărie, dar și un buchet de flori de grădină, de la un țăran... peste câteva zile, așadar, fiind luna aprilie, Luiza nu se vedea în întregime, ci numai parțial ; nimeni nu și-ar fi putut face o părere despre proverbiala ei frumusețe mai ales trupească, iar garderobierului, care îi vedea pentru prima oară împreună, ea nu i se păru chiar răpitoare: dimpotrivă, Florica, iubita lui din ultimele patru luni și jumătate, era incomparabil mai arătoasă, mai suplă, mai atrăgătoare din toate punctele de vedere mai ales atunci când îmbrăca frumoasa ei rochie, cumpărată de el, lungă și încrețită, o rochie plină de flori mari, strânsă bine cu un șnur din aceeași pânză...
După ce absolvise liceul economic, Luiza Podoabă dăduse examen cinci ani la rând la facultatea de actorie și nu avusese noroc; la douăzeci și cinci de ani împliniți intră vânzătoare la un magazin „Materna“. Primise pe la sfârșitul lui martie o scrisoare de la Luigi Dandara, pe care îl întâlnise întâmplător la munte, într-o duminică, cu un an în urmă, scrisoare prin care profesorul de română o anunța că în sfârșit căpătase numirea în București, începând cu toamna acestui an și revine în orașul natal. Luiza îi scrisese la rându-i fericită că el nu o uitase, feri-cită că ea însemnase, fie și pe fugă, ceva în viața lui dar și mâhnită că în acest an, prin toamnă, împlinește treizeci de ani și numai bunul Dumnezeu a făcut ca ea să-l fi întâlnit pe el și el pe ea, că ghicindu-i-se în palmă și în alte feluri i se spusese cât se poate de precis:
„Unul cu care ai fost și-ai și uitat de el vine să te ia. La început, balamuc mare. El se luminează la minte și aduce fericirea.“
Nu-i reprodusese în scrisoarea de răspuns chiar aceste cuvinte, dar îi dăduse de înțeles că destinul cotrobăise prin viața lor de până la treizeci de ani și ajunsese la concluzia - destinul însuși - că ei sunt unul pentru altul. Luigi Dandara făcuse treizeci și unu de ani. La întrebarea lui, în aceeași scrisoare, „tu arăți la fel de minunat, draga mea Luiza, ești aceeași zână irepetabilă ?“ ea îi răspunse : „Zână nu, că am mai pus ceva carne pe șolduri, da mă uit ca orice femeie în oglindă și nu mă dau pe-o sută de la Hollywoodul ăla plin de din alea care fac de-geaba atâta vâlvă pe ecran..“. Lui îi sărise în ochi dezinvoltura ei, era chiar ceea ce pretindea el de la fată, adică să fie băiețoasă, să nu se lase mai prejos de altele sau de micile le-gende, să fie mereu în stare să dea o replică mortală atâtor pretendenți fără viitor“. - în felul acesta - știa Luigi Dandara pe căi oculte - o fată se poate apăra ferindu-și reputația și dovedin- du-se o bună soție, mai târziu...
Cele mai multe din evenimentele sufletești cu consecințe afective se produc primăvara. Savanții au spus totul despre această particularitate, au explicat-o cu ajutorul argumentelor științifice.
Nu întâmplător Luigi Dandara invitând-o pe Luiza Podoabă în părculețul de pe bulevardul Coșbuc, printre atâtea altele îi mărturisi că el a fost procreat primăvara; și câtă satisfacție trezi în el adevărul că și ea era o ființă a primăverii.
Această coincidență, deloc minoră, echivala imaginea unui fir prin care trec mai multe fire și viața se ține numai în unul singur, fragil, celelalte fiind rupte; acum se efectuase sudarea tuturor firelor. În părculeț erau numai ei doi. Luigi cumpărase o pungă de bomboane asortate.
„La munte când te-am ajutat să urci credeam despre tine tot felul de grozăvii. Îți aduci aminte cât de emoționat eram? Vroiam să intru cu tine într-o pădure întunecoasă, să nu mă vadă nimeni și după aceea să ies singur la lumină...“.
„Adică, îți plăceam și îți era rușine de mine...“ zise ea.
„Cam așa ceva, dar nu trebuie să iei lucrurile ca pe niște obiecte pe care pui mâna. Sufletul omului este complicat. Atâtea alternative, variante, frământări și răspunsuri stau la îndemâna sufletului. Lovindu-se unele de altele iată că dispare puțin câte puțin prima impresie. Am deprins să nu iau niciodată hotărâri în funcție de prima impresie. Asta mai încoace, că la început nu gândeam așa...“.
,,Ce mi-a plăcut la tine mai mult și mai mult, e felul cum tu te pricepi să brodești pe hârtie cuvintele! își aduse aminte Luiza. La început credeam că le iei din cărți. Slavă Domnului, pusă în situația de a trăi cinci ani în lumea artiștilor, eu am citit atâta că n-ar încăpea cărțile într-o ladă de camion...“.
,,Pe mine m-a preocupat mereu această relație pe care fără să vrei, probabil, ai enunțat-o, zise pedant Luigi Dandara. În asta constă raportul de densitate dintre cultură și bunul material. Cât citim de-a lungul unui deceniu poate să nu încapă într-un camion și sigur uneori nu încape. În schimb un camion ,,intr㓠cu ușurință într-o singură propoziție, citești, închizi după aceea ochii și-l vezi aievea...“.
„Pot să-ți spun dragul meu Luigi?“ îl întrebă ea.
„Nu-mi cere, te rog, să aprob eu însumi lucrurile care mă încântă! zise el. Tu spune-mi cum simți și ce simți. Orice explicație nu face decât să ne crispeze...“.
„Dar tu chiar îți amintești de noaptea aceea de la munte ?“.
El rămase cu privirile reci pe-un trunchi din micul parc; era sigur că atunci, la munte, nu fusese nici o noapte împreună cu ea, nu noaptea se cunoscuseră la cabană, ci dimineața și se despărțiseră după-amiază scriindu-și adresele, reînnoindu-și dorința de-a se revedea după ce el primi cuvintele ei rostite cu o gingășie irezistibilă :
„Ești cel mai minunat om din câți am cunoscut eu...“.
Nu putuse uita asta vreme de un an, poate că un an și câteva luni, și chiar în ziua aceea, în tren, singur fiind, simțise nevoia să-i trimită acolo, la cabană, o vedere cu întrebarea care începuse să-l chinuie; Dar câți oameni ai cunoscut tu până acum, la mai puțin de treizeci de ani? Ajuns la Gârliciu, unde era profesor de română, repartizat cu trei ani în urmă, săptămâni la rând îl chinuise la fel de intens ca întrebarea, chipul Luizei. Tocmai se îndrăgostise de el o asistentă medicală dezamăgită de un inginer agronom, căsătorit; ca să-i taie aripile, când ea venea la școală să-l vadă, îi vorbea cu ceasurile despre „minunata Luiza, ființă angelică, temperament integru și adevărată enciclopedie dramatică...“. Îi recitase poezii, roluri din piese de teatru de la Aristofan la Shakespeare, din atâția autori moderni, clasici sau contemporani, îl inhibase pur și simplu cu memoria ei, cu intonația vocii potrivite parcă oricărui rol fe-minin... de fiecare dată comisia o sfătuise să renunțe la a se mai prezenta la examene. Reușise, atunci, la munte, să afle cât de cât și motivul acestei sugestii; de fapt erau două motive total diferite, opuse unul altuia și de neîmpăcat: al comisiei afirma că orice ar face candidata, nu i se poate șterge de pe mimică, gestică, fire și structura intimă, frivolitatea - iar cinci ani la rând teatrul nu avea nevoie de un personaj feminin născut frivol, ci de unul sau mai multe care prin talent să se poată frivoliza pe scenă -, și, motivul asupra căruia nu avea nici o îndoială, și care era cel adevărat, după părerea candidatei, nu putea fi decât faptul ce ține de harul naturii: frumusețea ei trezise invidia generală! Îi și mărturisise proaspătului îndrăgostit de ea, pe vârful muntelui: Am auzit cu urechile mele, dragă Luigi, pe una mare de tot, că dacă vine asta în teatru, adică eu, noi trebuie să ne pensionăm de inimă rea... și cum și Luigi Dandara trecuse cu câțiva ani în urmă prin probe de invidie, fiind repartizat la Gârliciu, deși cu medie mare la examenul de stat, alții cu medii mediocre aranjându-se în Capitală sau pe aproape, văzu în neșansa minunatei Luiza propriile-i neșanse, ceea ce avea să-i deie de gândit multă vreme, dar mai ales îl apropiase și mai mult de ea.
Despre toate acestea și-au scris cam treisprezece luni câte o epistolă pe lună, nici prea mult, nici prea puțin, ci atât cât trebuise ca să nu se plictisească unul pe altul, dar nici să nu se mai poată uita. Acum, în sfârșit, erau împreună. Prima întâlnire a lui Luigi Dandara cu Luiza Podoabă fusese și ea gândită bine de el, gândită prin semnificația ei: în micul parc de pe bulevardul G. Coșbuc. După ce renunță la repetarea întrebării privind propria-i suspiciune - de ce ea își amintește de mine noaptea, când noi ne-am cunoscut numai ziua -, îi descrise fericit planurile lui de dinainte de-a ajunge aici, pe bancă:
„...și-mi tot ziceam, venind cu trenul, cum să procedez? Întâi am convenit să ne ducem la un restaurant. Dar nu știam părerea ta. Mi-am spus: dacă Luiza vede în această invitație o intenție de-a mea care o jignește? Așa o pierd, îmi poate trage și palme și are tot dreptul. Stau eu și mă gândesc ce mă gân-desc, rememorez adresa ta, îmi aduc aminte pe unde vine Piața Rahova, da, știam și ce tramvaie trec pe aici... dintr-odată mi se limpezesc lucrurile pentru că țineam la tine, mă obsedai tot timpul, doream să te revăd. Am zis: o voi revedea pe strada cu numele marelui poet Coșbuc, în micul părculeț - care este simbolul îndrăgostiților din clipa aceasta! Și uite că așa s-a întâmplat...“.
Luiza îi prinse mâna și i-o strânse ușor, cu dragoste. Tocmai se învoise câteva ceasuri de la magazinul „Materna“; o mătușă bolnavă, medicamente, medicul la pat... găsise înțelegere și de data aceasta ca de fiecare dată.
„Ești cel mai minunat om din câți am cunoscut eu...“ zise ea aici, din nou, amintindu-i lui că de fapt prin această observație cercul se putea închide.
Când să-i ceară, cum voise și cu un an și mai bine în urmă, să-i spună câți oameni a cunoscut ea, dintr-un tufiș înmugurit ieși târându-se ca un câine bătrân, garderobierul. Se învârti ce se învârti prin preajma lor, după aceea, cu obrăznicie se așeză pe-un petec de iarbă din fața băncii.
„Profesore, dă-mi o țigară...“ ceru el fără să se ridice.
Luigi Dandara i-o puse în palmă, după aceea îi oferi și foc de la brichetă; se puse pe fumat deranjându-i cu vădită intenție. Luiza îi făcu semn să se ridice, să caute altă bancă, dar de fapt toate băncile din jur erau ocupate. Nervoasă și incomodată de prezența individului, când să-l pună la punct - îl cunoștea foarte bine de la frizeria pe lângă care coborând din bloc, trecea de atâtea ori pe zi -, privind pe palma aceea de iarbă nu-l mai zări. Mirată de dispariția lui pe nesimțite, incredibilă, îi ceru lui Luigi:
„Asta nu-mi place deloc, dragul meu, ia vezi ce s-a-ntâmplat ? I-ai dat țigara, fuma în fața noastră și parcă l-a înghițit pământul. Ce zici tu de chestia asta?“.
„I-am făcut semn să dispară, spuse cu voce fermă Luigi Dandara. Am vârât groaza în el. Cu mine nu-i merge. În bufet, la Gârliciu, când mă scotea câte unul din sărite, la fel procedam. Pune mâna aici...“ și își încordă mușchii bicepși, umerii, tendoanele.
Luiza Podoabă pipăi bustul lui de la umeri la curea și rămase cu o impresie contradictorie pe de o parte, plăcută pe de alta: era ca un atlet, ceea ce îi plăcea foarte mult, însă o înspăimânta forța lui mai mult decât plăcerea, adică spaima o întrecea pe aceasta.
„Cred că nu ești agresiv! zise ea temătoare. Eu sunt femeie. Nu cumva, vreodată, să vrei să-mi arăți cât de puternic ești tu! M-ai priceput, iubitule?“
Luigi rămase pe gânduri; se ciondănise el de atâtea ori cu bărbați, se îmbătase de atâtea ori în bufet la Gârliciu, dar niciodată nu-și arătase puterea în fața femeilor. Îi displăcea profund să audă de un bărbat puternic, care își folosește puterea lovind o femeie... îi mărturisi cu sinceritate această însușire a lui, de care de altfel se și mândrea, după aceea îi povesti câteva scene din bufet, la Gârliciu cu niște tractoriști. Deși unul avea asu-pră-i o manivelă, n-a putut-o folosi. L-au dus colegii la dispensar, după aceea, a doua zi s-a dus el să-i vadă copcile și a plătit la același bufet un chef de împăcare ce-a rămas de pomină în localitate; toată lumea fusese de acord că tovarășul profesor e rău la mânie, dar e om, pâine caldă când face o boacănă iar felul cum o repară este de departe demn de un tânăr cum rar mai găsești...
Pentru Luiza rămânea un mister dispariția garderobierului. Nu-i ieșea din cap misterul, nu mai înțelegea nimic, era pentru prima oară când i se întâmpla așa ceva. Încercând să-l descoasă pe el, insistând neliniștită și nerăbdătoare, află în cele din urmă, din spusele lui, ceva ce-o puse mai întâi pe gânduri, după aceea trezi în ea o admirație copleșitoare:
„Fiecare individ, draga mea Luiza, depinde de o anume mobilitate. Statice sunt numai obiectele din jur, arborii, construcțiile. Oamenii realizează o permanentă mișcare în jurul obiectelor moarte pentru că viața este ea însăși o mișcare permanentă. Arborii și vegetația au viață, bineînțeles, dar nu sunt decât plămânul ce se interferează cu această necontenită mișcare, fără să se înscrie în legile ei. Cu toate acestea, noi nu putem avea controlul absolut asupra fiecărei mișcări. Fiecare mișcare este autonomă în raport cu alta, fiecare e animată de ceva anume, toate mișcările laolaltă dau ceea ce numesc eu Marea Mișcare. Altădată am să-ți vorbesc despre simetria mișcării de pe Pământ, cu mișcarea cosmică. Vei vedea atunci că suntem un singur univers guvernat de mișcare, forță și energii multiple și complexe, iar în această ordine, eu pun deasupra ei și a absolutului, Iubirea!“.
„Dar nemernicul ăla a intrat parcă în pământ ! zise Luiza obsedată. Tu ai vorbit așa de frumos că-mi crapă capul, dar cum a dispărut ăla ? Ce legătură are cu ce-ai zis tu ? Mie îmi place totul pe față : asta dau, asta vreau ! Se vede că ăia de la Gârliciu ți-au vârât în cap numai chestii din astea, de filozofie. Hai, măi Luigi, dragule, să coborâm mai pe pământ! Ce moaș-ta te încurci cu tâmpenii?“.
Luigi Dandara îi răspunse privind-o cu o mutră consternată. Atât de fățișă, de directă și de acră îi văzuse ea lui mutra, încât făcea cât un pumn de atlet.
„O să am destul de lucru cu tine, zise el revenindu-și. Mai mult decât am avut cu copiii la Gârliciu. De fapt încă nu ne cunoaștem deloc. Din scrisori n-a reieșit mare lucru. Eu ți-am tot scris că te iubesc, tu mi-ai tot scris că mă iubești și că sunt speranța ta. Acu suntem împreună. Mai citești teatru?“
,,Să n-aud de teatru! spuse Luiza, convinsă. E ca și cum aș fi avut o mamă bună care m-a alungat din casă și acum, după ce-am ajuns pe drumuri, îmi trimite bilețele de amor. Uite că am și eu mândria mea! Teatrul e o porcărie!“.
„N-aș zice la fel, fu de părere Luigi, cu bunăvoință și tole-ranță. Fără un spațiu spiritual cât de cât conturat nu se poate viețui. Te-a dezamăgit teatrul, înseamnă că pe locul rămas gol a apărut altceva. Ai o pasiune nouă, care să o înlocuiască pe cea veche?“.
„Da! răspunse Luiza. Află că am. Mai mare plăcere decât să-ți treacă zilnic prin mâini lucrușoarele pe care știi că o să le îmbrace atâția copilași durdulii, drăguți, îngerași și scumpi...“.
„Mai mare ca ce? o puse el în încurcătură. Termină-ți fraza, fii logică în exprimare...“.
„Ce faci, dragul meu! strigă ea jignită. Mă examinezi? De asta ne-am întâlnit noi după atâta vreme? Adică eu nu știu să vorbesc? la mai dă-o dracului! Ori mă iubești cu adevărat și atunci nu-mi cauți în coarne, ori vrei să mă prepari pentru școală și atunci zi-mi cât mă costă!“.
În aceeași clipă pe gardul care împrejmuiește un mic teren de sport apăru, cocoțat pe rama de sus, din beton, garderobierul. Stătea pe vine, se făcuse și mai mic. Avea în mâna dreaptă, ținându-l pe palmă, un carnețel soios, iar în buzunarul cămășii de in, un stilou.
„Să știi că nemernicul ăsta ne urmărește!“ mai apucă să spună Luiza Podoabă.
„Ești din nou lipsită de logică, răspunse Luigi Dandara. Unul care ne-ar urmări cu vreo intenție curată sau necurată, fii sigură ca n-ar apărea așa, ca să-l vedem și noi. Nici păsările nu l-ar simți. Eu cred altceva, și te rog să nu te superi. Probabil preocupată de întâlnirea noastră, de marea revedere, supraîncordată, firesc, de această iubire aflată abia la începutul ei - și sunt foarte conștient de asta! -, ca orice femeie speriată puțin, ai început să halucinezi. Nu-i ceva grav, nu te necăji. Mă pricep la astfel de fenomene. Una din Gârliciu care vroia cu tot dinadinsul să mă ia de bărbat, refuzând-o, n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să mă înșele în odaia în care stăteam eu în gazdă, cu un instructor de la o școală profesională care venise în concediu de trei zile, acasă. Normal că i-am atras atenția în modul cel mai sever cu putință că gestul ei este incalificabil, și că, dacă între mine și ea nu s-a petrecut ceea ce se petrecuse între ea și instructorul în trecere, era din cauză că știam de la început că ea este în stare să procedeze în felul acesta. Or, intuiția mea a fost magistrală. Nu suport să fiu trișat. Când mi-a spus că recunoaște că a greșit și își cere de mii de ori iertare, am respins categoric motivele și rugămintea ei. Peste o săptămână începuse să vadă la fel ca tine tot felul de urmăritori! Cică după despărțirea de mine toată lumea se uită la ea, o pândește, îi vrea răul. Absurd, evident absurd. Argumentul ei cum că, totuși, cunoscându-ne de un an de zile și neîntâmplându-se între noi nimic, eu sunt vinovatul principal pentru a fi pus-o într-o si-tuație penibilă, nu l-am luat în seamă. Am impresia, draga mea Luiza, că generația noastră este atât de freudiană încât trebuie fiecare să reacționăm, să redescoperim starea de iubire pură, fie ea și imperfectă! Decât o iubire perfectă dar neverosimilă, mai bine o iubire pură și imperfectă“.
„lartă-mă, Luigi. N-am înțeles nimic. La patru trebuie să fiu la magazin. Colega care mi-a ținut locul se duce la țară, la cinci are tren. Tu ești un adevărat savant și atunci la munte nu mi-am dat seama. Hai spune-mi, ți-am plăcut așa de mult a-tunci că nu m-ai putut uita?“.
Îl rugase cu pioșenie, ca și cum de răspunsul la această întrebare depindea totul; Luigi Dandara stătu pe gânduri; se străduia să-și aducă aminte ceva atât de îndepărtat încât părea că nu în el însuși, în memoria lui se aflau amintirile. O cuprinse ușor cu brațul erotic de după umăr și-i spuse :
,,Aspectul erotic este doar una din dimensiunile iubirii dar nu are prioritate pe lângă alte aspecte incomparabil mai coagulante! Deși fără el nu se poate, personal consider că natura este perfectibilă și ceva-ceva putem reconsidera din alte un- ghiuri de vedere...“.
„Uite, dragul meu, acu simt și eu nevoia să te ascult și să învăț tot ce vrei tu de la tine. Dar fă-mă să te pricep!“.
„Mai întâi trebuie să știi că nu-mi plac femeile care au cunoscut prea mulți bărbați până la treizeci de ani! Așa cum nu-mi plac nici acelea care nu au cunoscut până la această vârstă nici un bărbat! Atunci când suflelul meu este pregătit ca acuma să se apropie de alt suflet, simțind iubirea, rațiunea mea este tulburată și doresc să știu absolut totul; începând de mâine vom discuta aceste probleme.
Tu ai simțit încă de atunci, de la cabană, că mă iubești?“.
„Eu am simțit încă atunci la cabană că ești un om minunat...“.
„Bine, o asemenea remarcă o putem face referindu-se oricând, oriunde și față de orice sau oricine! Ar fi de dorit să nu discutăm în felul acesta, vag, abstract. Suntem, după părerea mea, două personalități. Experiența ta în teatru, deși te-a dezabuzat și debusolat, o consider fundamentală pentru iubirea noastră. Câte ca tine și-au dedicat anii cei mai voioși ai tinereții citind teatru? Foarte puține. Fără să o știi, ești o excepție. Asta mi-a reținut atenția încă la cabană. Mie spune-mi ce definiție dai conceptului de om minunat și cum o poți argumenta referindu-te direct la persoana mea!“.
Trecuseră ceasuri, trecuseră dus și întors nenumărate tramvaie, mai apăruse - nevăzut de ea - garderobierul prin diferite alte unghiuri ale micului parc, și abia acum Luiza Podoabă se lumină la minte ca o mască în cursa aprinsă a unui far; inhibată și nesigură, se convinse înainte de-a încerca, de marea ei greșeală. Într-adevăr, până acum nu cunoscuse încă un bărbat la fel. Bărbații pe care îi cunoscuse erau incomparabil mai „naturali“; și ei îi plăcea omul așa, natural, dar împotriva minunatului Luigi n-avea argumente naturale. Cum să-i dea ea o definiție pe care el imediat o va distruge? Renunță la definiție și, cuprinzându-l fermecată de dragoste și voluptoasă din nevoia de contra argumente, îl îmbrățișă oftând și mozolindu-i gura de rujul abundent, care rămăsese până acum intact.
„Dacă și tu ai să mă chinui și ai să mă părăsești, ai să mă ai pe conștiință și n-ai să ai liniște toată viața. Tu-mi ostoiești dorul revederii cu firea ta căpoasă și nici un cuvânt...“.
Nici un cuvânt? se întrebă Luigi Dandara o clipă părându-i-se că până acum ar fi vorbit în vânt, și n-avea rost să întrebe vântul ce înțelesese din monologurile lui, din micile aluzii idea-tice cu rol de tatonare, de cunoaștere și poate că și de acomodare... o cuprinse la fel ca adineauri, frățește, cu dreapta, iar cu stânga își șterse ușor scârbit rujul de pe buze; pentru acest gest scosese o foaie albă din buzunar, pe care o puse în geanta diplomat, murdară de ruj și o netezi puțin înainte de-a trânti capacul.
,,Draga mea Luiza, zise el spășit, între noi doi nu mai există nici un secret. Norocul a făcut să ne cunoaștem la cabană. Ne știm ca și cum am fi copilărit împreună. Dar eu am nevoie, atunci când investesc sentimente și iau hotărâri atât de importante, să știu ce se află și mai departe de secretele deconspirate ! Cele mai mari surprize ne așteaptă uneori tocmai dincolo de secretele care nu mai sunt secrete...“.
„Întreabă-mă orice și eu îți spun. Sau spune-mi pentru ce ai ținut să mă vezi, cu ce scop, ce dorești de la mine? Uite că mă și înfurii! Ce sunt eu, o puștoaică pe care o zăpăcești de cap cu cartea ta? Fă-mi cel puțin un copil și n-ai decât să stai cu el de vorbă cum stai cu mine...“.
,,Bineînțeles, orice dragoste, în mod normal, se finalizează cu un copil sau mai mulți, zice Luigi Dandara. Observ însă că nu te întrebi în care moment copilul este deopotrivă o dorință a ambilor soți și o necesitate? Așa, ca proștii prin arătură, nu merge. Toate speciile se reproduc, există chiar teoria după care nu au importanță indivizii, ci specia în ansamblul ei. Și-acum să trec la nodul problemei: Admitem că noi aducem pe lume un copil. Admitem că așa cum mi-ai scris de mai multe ori simți nevoia unui soț și lupți să devii soție credincioasă. Dar ce știu eu despre tine până în duminica aceea când am rămas singuri în cabană? Nu te așteptai la o asemenea întrebare de aceea văd că te-ai cam îngrozit. Tot eu te scot din încurcătură. Mâine nu, poimâine trebuie să-i fac rost de cărbuni maică-mi, dar răspoimâine îți pot înmâna un memorial în care doresc să-ți relatez, lapidar dar cât se poate de exact, întreaga mea existență sentimentală între optsprezece și treizeci și unu de ani și șapte luni. Simt nevoia să cunoști totul pentru a putea după aceea discuta unele amănunte. Este absolut necesar acest schimb de relatări...“.
,,Eu ce trebuie să fac?“ întrebă Luiza Podoabă cu ochii mici și scăpărători, abia zărindu-i-se în străfundul lor stupoarea.
„Exact ce fac eu!“ răspunse el decis. Ca din senin apăru pe aleea îngustă garderobierul. Își pieptănase frizura, mergea țanțoș, bine dispus, șiret. În dreptul băncii își puse singur o pie-dică, gestul golănesc îl prindea bine, dar nu se tăvăli pe nisip, cum bănuiseră ei văzându-l împleticit în manșetele pantalonilor, ci căzu, voind-o, cu palmele pe bancă.
,.Mai dorești o țigară?“ presupuse Luigi Dandara.
,,Nu, domnule...“ răspunse garderobierul.
„Dumneata nu cumva lucrezi la frizeria...“ îl întrebă Luiza.
„Temporal, domnișoară. Eu lucrez unde e nevoie de mine. În aer, pe pământ, sub apă. Am mulțumit pe toată lumea...“.
„Condu-o te rog pe viitoarea mea soție până la stația de tramvai!“ îi porunci Luigi Dandara ridicându-se de pe bancă și întinzându-se ca după un căscat în zorii unei zile ploioase.
„Foarte bine, spuse Luiza. Și noi când ne revedem?“.
,,Duminică, orele douăsprezece, exact în locul acesta. Eu nu pot întârzia mai mult de cinci minute. Dacă banca e ocupată, aștepți aici. La fel voi proceda și eu dacă vin înaintea ta. Te sărut dulce...“.
,,Și eu te sărut dulce, dragul meu Luigi...“.
Garderobierul făcu o plecăciune, deloc ironică, și o însoți, la un metru depărtare, în urmă, până în stația de tramvai.
După ce ajunse la magazinul unde lucra, Luiza uită de impertinentul amabil care o însoțise câteva stații de tramvai, făcându-se însă că n-o vede și nu o cunoaște, și își văzu de treburile ei ; alerga prin magazin suprasolicitându-și serviciile și amabilitatea, făcând orice ca să uite, neputând ieși din starea pe care ea însăși nu și-o înțelegea, precum procedase în atâtea rânduri își impuse acele exerciții de indiferență ce-i folosiseră altădată pentru că erau urmate de dictonul curent: nu-mi pasă de nimic“, dobitocul e un nebun, îl pun eu la punct de-o să mă țină minte! Pe măsură însă ce se apropia sfârșitul programului, iar până atunci nu era decât o oră, faptul că fusese umilită o incita trezind în ea nevoia de-a lovi repede, dar lăsând semne, ca niște răni deschise pe care anchetatorul imbecil să și le privească zi de zi... o să-i lase un număr suficient de zile ca să se otrăvească privindu-și rănile, după aceea o să-i spună adevărul : Mi-a fost teamă că îmbătrânesc și rămân singură. Mi-ai plăcut pentru că ești bleg și imbecil. Nu-mi aduc aminte când ne-am iubit. Ai mei visează să am un soț cu facultate și să fiu respectată pentru frumusețea mea. Oricum și dacă mă cereai de nevastă... dar sunt toate acestea adevărate? Luigi e ca o groapă de care te temi, te sperii în vis de ea, dar când te trezești ceva te îndeamnă să te duci pe marginea gropii, nu poți altfel... trebuie să văd ce-i cu garderobierul. Cobor mâine dimineață la frizerie, intru și-l iau de piept: ce vrei de la mine, maimuțoiule ! De ce te ții după mine? Ce legătură e între tine și Luigi Dandara? Am aflat eu atâtea și n-am s-o aflu pe asta? Probabil l-a pus să mă urmărească. Să nu pot face un pas fără secătura aia urîtă...
leși din magazin luându-și rămas bun de la colege; mai poposi câteva minute în vitrina magazinului pândind prin sticlă: nu-l zări nicăieri pe garderobier, era sigură. La șapte și jumătate seara ajunse în Piața Rahova. Nu era nimeni acasă. Se privi în oglindă și îl zări pe Luigi Dandara în spatele ei, surâzător, tandru, cu pomeții înroșiți de emoție. Nu o surprinse deloc apariția lui. Dimpotrivă, era sigură că mai curând decât duminică o să-l revadă.
„Dragă Luigi, începu ea continuând să se contemple, m-ai pus pe muchie de cuțit. Ești foarte interesant. Ți-aș trage niște scatoalce pe cinste și după aceea te-aș înfășa în pelinci de copil, special le-aș aduce de-acolo pentru tine...“.
„Foarte bine, răspunse Luigi aburind puțin cu aerul plămânilor oglinda. Ce-i mai plăcut decât să stai lângă iubită înfășat? Și eu aș proceda la fel. Ceva mai mult, te-aș purta în cărucior prin parcul Coșbuc, te-aș crește cu răbdare, ți-aș da o educație aleasă și după aceea la Starea Civilă...“.
„Vreau acolo unde ai zis, Luigi, dă-o dracului de treabă, sunt chiar așa de lepădat? Hai să ne cuplăm și n-o să-ți pară rău! Or poate că tu visezi o fecioară? Atunci de ce naiba mi-ai scris mai bine de un an scrisorile alea pe care cine dracu le-n-țelege?“.
I se păru că ar fi comis din nou ceva neîngăduit de el, adică, îi citise scrisorile și nu înțelesese nimic? Vru să retracteze, dar când se întoarse să-i muște cu buzele vârful nasului, în spatele ei nu era nimeni. Găsi prin casă o carte de telefon și începu să caute. Niciodată nu căutase cu atâția draci și atâta neliniște un număr de telefon. La litera respectivă nu găsi nici un Luigi Dandara, dar sună la vreo zece numere aflate în dreptul numelui; nici unul din cei solicitați nu auziseră de Luigi. Dacă el a apărut aici adineauri și acu nu mai e, înseamnă că dragul meu Luigi chiar nu e deloc, și numai eu închipuindu-mi-l de vreo doi ani încoace, după decepția aia stupidă cu Nae, l-am născut ca o scroafă, purceii, și-l port ca proasta după mine... o fi, n-o fi?; bine că l-am născut, pentru că până la urmă tot dau de el! conchise Luiza Podoabă și se duse din nou în fața oglinzii să se dezbrace.
Indiferent dacă erau ai ei sau nu, acasă, încă de pe la șaisprezece ani, când maică-sa jurase pe toate femeile frumoase din familia lor - și erau destule - că Luiza va ajunge ,,în curând“ cea mai mare actriță nu numai din România, ci poate că din Europa, că se obișnuise, stimulată în primul rând de maică-sa, să se dezbrace în fiecare seară în fața oglinzii. Exista în familie și o teorie onginală în acest sens: Tu, Luiza, trebuie să-ți vezi corpul în flecare zi. O mare actriță lucrează cu corpul, corpul este meseria ei de bază, fără corp nu face doi bani. Uitându-te zilnic, vezi ce se întâmplă. Și dacă această meserie care-i corpul, dă semne că nu te mai vrea, iei măsuri... ca-ntotdeauna, și în această seară, singură fiind, apucă metrul de croitorie aflat în sertarul oglinzii și își măsură, ca înainte de-un concurs de frumusețe, mijlocul, coapsele, pieptul și umerii, piciorul... compară totul cu măsurătorile anterioare și era perfect, nu se îngrășase, nu slăbise, nu se clintise nimic din proporțiile cerute de legea meseriei așa cum erau ele văzute mai ales de maică-sa, verficate consecvent de bunică-sa și adeseori ridiculizate de taică-su. Taică-su era un om practic, se amuza încă și-acum de relația obsedantă dintre corp și carieră, vedea scenariile celor trei femei - mamă, fiică și bunică - drept consecințe ale propriei lui imprudențe. Cum i se spunea în cartier în mod curent, „domnul Podoab㓠era un cetățean bun și blând. Lucra de unsprezece ani responsabil la același aprozar, undeva pe Rahova. Își scosese soția din serviciu, ca să aibă grijă de casă și de educația Luizei. Luiza trecuse o singură dată pe la locul de muncă al domnului Podoabă, cum spunea ea însăși, în spiritul consacrat. Era cu mai bine de doi ani în urmă, o trimisese maică-sa să vadă ceva... ceva era un splendid inel cu pietre prețioase. Intrase printre saci cu cartofi, varză și legume de tot felul și zărise, într-o odăiță, o batrânică. Într-un colț era taică-su, i-o prezentă pe fiică, bătrânica îi apucă brațul și-i puse în deget inelul. Urmase atunci o discuție scurtă, precisă: cât, doamnă? la care pe nerăsuflate bătrânica răspunse: paișpe mii, e original, marcat, verificați-l! Domnul Podoabă scoase suma dintr-un sertar, numără banii repede-repede, îi înveli într-o foaie de ziar și îi spuse, ca și cum astfel de treburi se petreceau zilnic: du-te acasă, fata mea, vin și eu spre seară... inelul de aur cu pietre prețioase îi amintea și-acum, ori de câte ori se uita în casetă, la lumina lui orbitoare, chiar de tatăl ei. Atunci îl cunoscuse cu adevărat.
În vreme ce stătea goală în fața oglinzii intră pe șoptitele maică-sa, o privi cum avusese impresia că o privise anterior Luigi Dandara. Acum însă nu era o iluzie. Veni în curând și bunică-sa, care o adora.
„Hai că ești bine, prea bine, spuse maică-sa privind-o cu nesaț, cu acea bucurie înflăcărată în care până și diletanții ar vedea expresia nerostită :
Nu ai egal, ești tot ce-am putut eu face mai bun pe lume și nimeni nu m-a întrecut! Dar te văd puțin supărată, sau mi se pare!“ întrebă maică-sa.
„Sunt foc de mânioasă, mamă, răspunse Luiza azvârlin- du-și pe umeri un frumos halat de casă, cumpărat pe plajă, la mare, de la o italiancă. Imbecilul ăla care mi-a scris atâtea scrisori face anchetă. Zice să-i pun pe hârtie viața mea de până când l-am întâlnit pe el în cabană, la munte...“
Bunică-sa a făcut ochii mari; mama ascultă și o pufni râsul.
,,Păi pentru talentul tău e așa de greu să scrii? Hai că te ajută mama, scumpa mea. Doar nu oi fi tâmpită! O fi el profesor, da tu ești cu zece capete peste...“
„Și ce vrei să scriu?“ tresări Luiza speriată.
„Draga mamei dragă, hollywooduista mea fără pereche, stai să o culc pe bunică-ta și ne apucăm de treabă, nu te las să adormi până nu-ți iei de pe suflet piatra asta tâmpită, hai să-i dăm noi nătărăului o lecție de pomină, e scris negru pe alb că te vrea soție și avem documentul, acu o-ntoarce, vrea să știe?, ce dracu să știe!, că doar nu era să-l aștepți pe el, intrai în ba-lamuc, ia stai tu nițel că te scoate mămica ta din supărare, să vezi tu ce frumos știe mămica ta să compună, o fi ăla literat, da din ăștia am fumat eu destui când eram la etatea ta... dobitocul! adică să știe el ce-ai iubit, cât și cum, unde și ce dracu mai vrea? Acu știe tot cartierul că te măriți cu nemernicul, și el vrea s-o-ntoarcă? Las-că-l întorc eu de nu se vede...“
Când apăru domnul Podoabă beat criță, dar prudent și, ca de obicei, refugiindu-se în camera lui din vastul apartament, undeva se auzea sforăitul cu poticneli al bunicului, iar mama și fiica stăteau în camera de lucru a Luizei, la frumosul birou în stil florentin și reciteau ce scriseseră, pe rând, până acum când erau ceasurile unsprezece și un sfert. Aici, în acest loc al casei Luiza își ascultase încântată recitalurile dramatice; aici se aflau oglinzi mobile prinse de una mare, fixă, dispuse astfel pentru ca marea actriță să se vadă perfect din față, spate, profil: aici un perete de vreo cinci metri lungime era garnisit cu o bibliotecă din nuc, cu stâlpi sculptați, cu sertare și sertărașe, comandă specială, iar în rafturi, printre bibelouri din cristal, ceramică și material plastic, se aflau albume de pe mai toate meridianele lumii cu actrițe și scene din filme, cu portretele vedetelor de pe marile scene și din marile filme ale secolului; tot aici, pe un raft zăceau ediții de teatru legate în piele roșie, cu litere aurite pe cotor; reviste de tot felul, unele cam deșucheate, achiziționate pe sub mână... pe un raft întreg, lângă fereastră, stătea culcat un manual de limbă română pentru clasa a zecea alături de-o carte subțire, răsfrunzită, purtând titlul: Cum să ne menținem frumusețea. Și doamna Podoabă avea în imensa bibliotecă raftul dumneaei pe care adunase cărți de bucate, o adevărată colecție, așteptând parcă fără nici o speranță marea petrecere a unei nunți ce devenise în ultimii cinci ani o mare obsesie a fa-miliei Podoabă... lampa de birou, cu abajurul de mătase, cu lumină abundentă arăta un scris pe hârtie albă nesigur și tremurat, pe alocuri șchiop, cu literă mică la început de frază și deocamdată cu o punctuație relativă; mai târziu Luiza o să pună și semnele de punctuație, acum era important conținutul; iar conținutul putea fi savurat fără dificultate:
...fata noastră s-a născut - începea doamna Podoab㠄referatul“ despre fiică-sa, convinsă că e de datoria mamei să-l pună la punct pe capriciosul Luigi Dandara, care de mai multe ori în atâtea epistole înflăcărate azvârlise cu dibăcie aluzia unei intenții serioase față de Luiza - cu toate talentele, că de la mine ea le-a moștenit, pentru că eu am fost la șaptesprezece ani dusă la concursul de frumusețe și l-am luat că nici n-au suflat în fața mea, și a primit o educație aleasă, când era mică am vrut s-o dau să-nvețe și englezește da din cauza soțului nu s-a putut că atunci noi o duceam destul de greu. Că Rahova pe vremea aceea nu era ca acu când sunt blocuri, da mai încoace ne-am descurcat și ne-am putut îngriji de unicul nostru copil Anne-Marie-Luiza, de unde la școală a rămas numai ultimul nume și ne-am obișnuit așa și până la școală și după Luiza a fost o fată cuminte și avea de mică înclinații la dans de rămâneau cu gura căscată toți vecinii când o vedeau în curte dansând și cântând și într-o zi una mi-a zis, da eu știam, ca mamă, că așa o să fie, că Luiza are ștofă de mare artistă, că asta o să ajungă ea că la șaișpe ani nimeni nu mai avea îndoieli de talentul ei, la școală recita tot timpul Topârceanu de râdeau toți cu gura căscată și a absolvit liceul cu felicitări pentru activitate da după aceea mare supărare ne-a adus nedreptatea care se face cu artistele frumoase și care din invidia altora rămân pe dinafară...
...Luiza mea a rămas o artistă și eu cred că vine și timpul ei, că după aceea am auzit eu din reviste și cărți că nici o mare artistă n-a pus piciorul dintr-o dată pe scenă, că toate s-au chinuit și au învins, de aceea, domnule, acu că te-ai întors de la Gârliciu și nu-i mai scrii din Hârșova dacă o vezi la față, trebuie să știi că ca Luiza alta nu-i, nu că-i fiică-mea și eu sunt mamă, da mă pricep la oameni, nici una n-are suflet mai bun și nu-i mai de casă, că știe de toate, nu stau eu s-o spăl și să fac pentru ea, face orice și pe deasupra rămâne o doamnă, că magazinul am zis să fie o trecere, că dacă peste tot se cere carte de muncă ce era să facă? chiar dacă, slavă Domnului, noi avem din ce s-o ținem că nici nu știu ce n-avem, muncim cinstit, n-are ea nevoie de nimic, și acum să spun și de ce dumneavoastră domnule Dandara ați avut îndrăzneala să o întrebați, adică, cum s-ar zice, viața fiicei mele particulară, că nu există fată până la treizeci de ani care să șadă ca un scaun, că ea a fost iubită de atâția da întotdeauna și-a ținut firea că e mândră și nu a făcut prostii; că eu am fost în serviciu ca șefa depozitului rebuturi articole de sticlărie și ceramică, porțelanuri și cristaluri, și casa a fost mai mult pe mâna ei, și a fost în viața Luizei o decepție de care e cinstit să luați cunoștință, și uite cum s-a-ntâmplat, că pot spune: acu cinci ani când a fost control la mine că veneau produse care nu erau rebuturi și în loc de o mie bucata ele făceau o sută și unii le vindeau după aceea tot cu o mie, un inspector tinerel și fercheș a pus ochii pe ea că mi-au făcut controlul acasă și a făcut el o pasiune mare, dar nu i-a prea mers, că uite cum a fost:
...eu am ieșit basma curată că n-aveam acasă cristaluri și altele și Luiza s-a prins și ea de ăla că nu era un fiște-cine și bărbatu-miu a zis că să le facem noi trampa, dar nemernicul a vrut numai să profite și i-a zis că dacă nu, el cică m-ar da pe mine în vileag că am dat rebuturi care nu erau rebuturi și am încasat cică bani, da astea nu sunt decât scorneli, că Luiza a fost cu ăla patru luni și câteva zile până ce eu am zis stop, că ori o iei, ori o lași, și mai mult ea l-a lăsat da a suferit biata de era să nu iasă din casă cu lunile și după aceea și-a revenit și n-a mai vrut să-l vadă, avea douăzeci și șase de ani, ce mai vrea? că cui pe cui se scoate și cu voia mea am zis că ca să-l uiți, trebuie să te îndrăgostești de-un om care-i de rangul tău și cuminte, și l-a găsit da după aceea și ăla s-a purtat ca un huligan, că asta a fost nefericirea Luizei, două greșeli care nu sunt, domnule Dandara, ale ei, da de când ai apărut dumneata ea te respectă și e cuminte, nu-i arde de prostii cum sunt atâtea de care aud și le și văd câteodată că-mi crapă obrazul de rușine și mi se sfâșie inima pentru bietele mame care le-au născut și educat cu grijă și atâtea sacrificii...
...așa că domnule profesor Luigi Dandara, n-o mai învârti pe toate fețele că nu se cade, ori o iubești și-atunci ce naiba mai contează? ori n-o iubești și atunci zi-i pa-pa-pa că nu stă ea numai în ultimul căruia i-a plăcut, că o știi și dumneata, frumoasă-frumoasă, deșteaptă-deșteaptă, cuminte-cuminte, avem de toate, ea cinci ani în serviciu, casă proprietate cum nu sunt multe, un milion luăm pe ea dacă am da-o, că numai ce-am făcut pe tavan... de asta o să vă convingeți când ne faceți o vi-zită, da tare am vrea noi să știm ce scrieți dumneavoastră că la treizeci și de ani un tânăr nu-i așa ca un înger, ia să auzim, dacă ne-ați cerut nouă să scriem, ce scrieți dumneavoastră? și punem una lângă alta și o să vedem cine iese mai bine, că nu o zic cu răutate, am făcut și eu o glumă, ia nu mai fiți prostuți că v-a trecut vremea, luați-vă frumușel că noi dăm la nuntă Dacia o mie patru sute zece cu rezervor de o sută douăzeci de litri de nu vă pasă, rodaj făcut, terosonată, că bărbatu-miu se pricepe, și acu aștept ca mamă să văd rândurile dumitale și după aceea să ciocnim un păhărel de Sâmburești la o fripturică...
Cu lectura acestor rânduri, ceasul își împinse acele către unu noaptea; nu le era somn. Luiza reciti totul, acum nu mai avea vreme dar mâine va rescrie ea scrisoarea cu toate semnele de punctuație la locul lor; un profesor de română poate căuta tot felul de neajunsuri într-o scrisoare de acest fel, or, nu trebuiau să-i dea apă la moară.
Înainte de-a se vârî sub plapumă, în dormitorul ei, Luiza Pagubă stătu câteva clipe cu ochii pe perdeaua bogată a fe-restrei și îl privi văduvită de orice emoție sau teamă pe garde-robier; se prinsese cu un fel de gheare de vultur de pânza albă și se legăna ca bătut de vânt, când în sticla ferestrei, când spre interiorul dormitorului, iar pe măsură ce ei i se închideau ochii de oboseală, el ieșea, legănându-se tot mai lin, dar mai amplu, în ramurile cireșului de-afară care abia înmugurise de două-trei zile.
Pentru Luigi Dandara a compune un referat despre viața sa sentimentală era foarte simplu; se afla la al treilea text, mai scrisese două la Gârliciu și încă unul la Hârșova, venind de la Gârliciu să o cunoască pe profesoara de istorie care într-un cenaclu literar i se păruse lui că ar fi pus ochii pe el. Toate trei referatele despre viața sa sentimentală rămăseseră la destinatarele care, după ce le citiseră - era și acum convins de asta - îngrozindu-se de uriașa discrepanță dintre viața lui limpede și curată, refuzaseră să-i aducă mărturisirile lor pe hârtie, fapt ce dovedea că ceva nu era în regulă, ele însele se rușinaseră de ce anume trebuiau să scrie... acest procedeu se dovedise necruțător. Singur, cu opt ani în urmă, îi venise ideea, la început nu-și dăduse seama ce poate să iasă din asta dar ca și în experiențele anterioare, procedeul îl ferea de-o legătură ce nu corespundea rigorilor sale morale, după care o soție trebuie să întruchipeze puritatea, iar ca să ajungi la adevărul gol goluț nu are sens să te dispersezi în discuții și săruturile dintre discuții, ci să știi din capul locului ce și cum...
Întâmplarea făcuse ca tot spre ora unu din noaptea respectivă Luigi Dandara să fi isprăvit de dactilografiat ceea ce fără ezitare intitulase în capul filei „Referat cu privire la viața mea intimă și sentimentală după absolvirea facultății și până în prezent“. Aranjase lucrurile în așa fel cu garderobierul, martor credincios și perfect disponibil, dar și aproximativ corect în devoalarea unor aspecte pe care eventual referatul pereche, al Luizei, nu le va fi conținut, deci garderobierul să compare lucrurile, să-și răscolească memoria pentru o sută de lei fiecare amănunt important necuprins în referatul ei...
Acest început dc iubire angajase așadar patru persoane mature.
Angajamentul însuși la ceasul acesta beneficia de principii și deziderate ce-și sporiseră enorm patima si acuitatea; Luiza îl voia soț pe Luigi, Luigi o voia pe Luiza, dar deocamdată voia numai adevărurile vieții ei, maică-sa voia căpătuirea cu orice preț a fiicei care îmbătrânea nemăritată, iar garderobierul își frământa mintea să dea de amănunte plauzibile și corecte echivalându-le conform înțelegerii cu profesorul după raportul suta de lei și amănuntul important. Această construcție incre-dibilă în secolul acesta spre sfârșite se înălța nu de la lună la lună, ci de la ceas la ceas... Luigi Dandara își reciti referatul plimbându-se prin odaia casei vechi, casa părinților săi, din cartierul aflat înainte de demolare, pe locul lui urmând a se ridica blocuri de locuințe; se plimba cu hârtia în mână, cu alura sportivă ușor discrepantă față de masca interiorizată, plină de subînțelesuri și de mândria unei purități de care cu siguranță se bucurau în primul rând micile haltere și extensoarele utilizate după un program riguros, zilnic; citea și se asculta, iar din odaia alăturată, unde ședeau părinții, maică-sa, care nu-și prea înțelesese copilul, dar se mândrea cu titlul lui de profesor de română, savura fiecare cuvânt:
Relevantă pentru viața intimă a unui individ instruit este calitatea acesteia în raport cu normele în vigoare, ale moralei generale și nu neapărat religoase, care sunt coercitive și asaltează conștiința anihilând în om propria-i voință de-a acționa și decide - începuse Luigi, și continua: Am fost un copil sărac ceea ce a condus la conștientizarea timpurie a obligati-vității mele de-a fi printre cei mai buni la carte. Împrejurările și toți ceilalți factori m-au ajutat. Taică-miu ca reparator de căruțe într-o mahala de altădată nu avea prea mari posibilități iar maică-mea fiind casnică a deprins, după ce am apărut eu pe lume, să facă din imposibil, posibil! Nu mi-a lipsit niciodată nimic, dar ce mi-a lipsit, totuși, a fost norocul unui cămin. Curtat am fost. Mi-au plăcut și mie destule fete. După absol-virea facultății maică-mea mi-a deschis ochii:
Luigi, ți-a sunat ceasul, va trebui să te însori; uită-te bine că toate sunt de moravuri ușoare și tu ești o fire cuminte și care suferă. Le văd și pe strada noastră. Îți arată piciorul și mai sus înainte de-a le zice bună ziua. Mă rog pentru tine...
Această invocație maternă a trezit în mine nevoia de observație. Așa pot spune că fiind repartizat pe nedrept tocmai la Gârliciu, prin zona Hârșovei, am început să meditez la destin, dragoste, căsătorie... știam că voi reveni în București pentru că sunt mult prea bun ca să stau la Gârliciu, dar supărarea nu mi-a trecut. Acolo la Gârliciu am cunoscut fete libere. Toate voiau ce voiam eu însă la fiecare combinație fără urmări eu îmi puneam întrebarea: cine e ea, cine sunt eu, ce-a fost viața ei până acuma, ce-a fost a mea și astfel, fără jignire, am ajuns să mă cutremur: toate avuseseră pasiuni anterioare pe care cu si-guranță nu le uitaseră și nu le vor uita niciodată. Or, ce loc am eu într-un suflet care ține cuibărită o pasiune de neșters? Evident, unul minor, sau, unul de necesitate. Ele se tem că îmbătrânesc necăsătorite, eu nu mă tem de asta. Fac sport, citesc și-mi văd de treabă, am grijă de mama, mă realizez. Între mine și trei din zona Hârșovei au existat și relații mai intime care însă n-au pornit cum trebuie și s-au destrămat. Așa că pot mărturisi cu sinceritate că am cunoscut trei fete în perioada dintre absolvirea facultății și momentul actual, când scriu aceste rânduri. N-am rămas cu nimic pentru ele. Singura care într-o împrejurare a însemnat ceva pentru mine ai fost tu, Luiza, atunci, la cabană, când am rămas numai noi doi, ceilalți suind pe munte în grup. Dintr-o elementară decență nu pot spune de ce atât de mult m-am simțit atunci robit! Era pentru prima oară când descoperisem că în mine egal cu sufletul, este corpul. Nu-mi pot explica acea stare, de aceea pentru că starea încă nu m-a părăsit, eu am absolută nevoie de certitudini. Trebuie să știu totul așa cum fără rușine am mărturisit totul.“
În așteptarea confruntărilor garderobierul se dovedi de-o hărnicie căreia dacă i-ar fi fost devotat și înainte de marea misiune cu siguranță că avea altă identitate profesională. Prezent pretutindeni în raza de existență a Luizei Podoabă, el nu se mulțumi numai cu observații și puneri la zi a informațiilor necesare, ci își dovedi capacitățile de judecare a multor altor amănunte pe care tânărul profesor nu le-ar fi luat în seamă. De pildă era primul care intrând în casa domnului Podoabă ca să vândă un ghiul de aur cu piatră semipre țioasă de a cărui proveniență nu-și mai aducea aminte, și așezându-se într-un fotoliu din care era sigur că nu mai văzuse, zări pe tavanul sufrageriei un relief zgrunțuros într-o baie de culori inepuizabile; erau țurțuri din ipsos care curgeau din plafon inegali și foarte deși, fiecare sfârc de țurțure fiind altfel colorat. I se făcu teamă. Senzația că din clipă în clipă poate cădea un con ascuțit din plafon direct în vârful creștetului său nu-l părăsise nici o clipă. Dar fiind de față și gazdele, dându-și seama că nu cade nimic din plafon, minute în șir contemplă, absorbit tot de cupa fotoliului, acel univers despre care inocentul Luigi Dandara avea să noteze pagini deosebit de penetrante și exotice, ceva mai târziu. Cu vânzarea ghiulului n-au fost probleme. Domnul Podoabă cercetă cu competență obiectul, se convinse repede de corectitudinea marcajului și îl cântări cu atenție. Ar fi putut să-l ia cu zece mii, dar îi dădu caraghiosului paisprezece devenindu-i încă din prima clipă simpatic. La cursul aurului din acest an bijuteria făcea în jur de douăzeci de mii. Până când sosi Luiza de la plimbare tranzacția fusese încheiată iar în somptuosul apartament domnea o atmosferă de relaxare si calm, un fel de convalescență postemoțională. Luiza îl răpi pe garderobier din sufragerie și îl duse în camera ei de lucru, dintr-un fotoliu în alt fotoliu.
Timpul era măsurat, fiecare secundă, cântărea enorm.
„Eu zic să ne înțelegem, spuse moale Luiza Podoabă. Să aud mai întâi ce spui...“
„Și eu zic la fel, domnișoară, numai că sunt cinstit răspunse garderobierul. Că dacă nu eram, nu lucram în veci cu atâția oameni“.
„Nu ți-am cerut să fii necinstit, ci numai o înțelegere...“
„Ochei! Să nu vă mai sperii. Să nu mai mă cațăr peste tot. Să mă visați ca și cum aș fi murit!“
„Dar dacă îți spun că am nevoie de dumneata viu?“
„Pai mort eu nu fac două parale!“ zise garderobierul.
,,Hai, că-ncepi să te deșteptezi. Zi-i ce-ai aflat?“
„Am aflat pentru cât primesc...“ dădu el răspunsul în așa fel că nu-și trăda satisfacția sau dezamăgirea.
„Sunt sigură că de Costică! i-o luă înainte Luiza. Acu două luni te vedeam des în ușa frizeriei. Costică nu se poate să nu-ți cunoască mutra. M-a-ntrebat într-o seară cine-i mogâldeața...“
„Ăsta-i numele meu, domnișoară! izbucni el surprins. Pe mine mă cheamă și-n buletin Mogâldeață Garderobierul...“
,,Foarte bine, zi-mi ce știi de mine și Costică...“
„Nimic, domnișoară...“ răspunse el supărat.
„Atunci am să-ți spun eu. Numai de două ori a suit aici. Nu primeam de o lună scrisoare de la viitorul meu soț și m-am încurcat temporar cu el. Ceva trecător...“ șopti ea.
Garderobierul scoase carnețelul soios, deschise la litera respectivă și spuse calm, cu o răceală de satrap:
„Cu Costică din decembrie până la sfârșitul lui martie, acu două săptămâni, după cunoștința mea, cam de treizeci și două de ori!“
Luiza Podoabă privi ceasul de aur, femeiesc, de la mână.
„Cât pretinzi ca să nu fie niciodată și să uiți numele lui Costică?“
„Eu nu duc lipsă de bani, domnișoară. Sunt pasionat de munca mea și mai zic o dată că sunt cinstit...“
„Dă-o dracului de cinste că n-o bei și n-o mănânci, nu te îmbraci cu ea, nu ține de căldură și nici de răcoare!“
Garderobierul rămase ca un bulgăre de lut în fotoliu, ușor i se sborși o geană, ochiul sclipi prinzând acum fără teamă țurțurii multicolori de pe plafon, ochiul genei tulburate căzu din nou iar celălalt, care apuca din lumina ferestrei, era de-o limpiditate și duioșie incredibile. Luiza traduse imediat în această particularitate a simbriașului existența sa reală, a ființei duble, exprimând-o în sine în spiritul ei: Las-că te pun eu cu botul pe labe, ți-arăt ce pot.
Dar acum se grăbea; mai erau câteva minute până la întâlnire. În cel mai pur stil protocolar inventat de un parvenitism scăpat rigorilor legii, fu dusă la locul de întâlnire de către taică-su, cu mașina; normal că din curiozitate, domnul Podoabă parcă în pantă, mai sus de părculeț și postându-se în colțul unei clădiri vecine cu aleile, îl privi îndelung pe domnul Luigi Dandara și pe măsură ce-l memora îl plăcea foarte mult. Profesorul i-a sărutat mâna, Luiza i-a sărutat obrajii, s-au așezat pe bancă, aceeași pe care stătuseră pentru prima oară. Destul de imprecis primul schimb de cuvinte. Apoi s-au ridicat în aceeași clipă de pe bancă, s-au pus unul în fața celuilalt, s-au mai privit puțin și retrăgându-se un pas, cât un braț întins, făcură schimb de scrisori; Luiza luă referatul lui, Luigi luă referatul ei rescris și recompus, al lui avea o filă și jumătate dactilografiată, al ei avea patru file scrise îngrijit cu cerneală, și-au strâns mâna cu putere și, vârând fiecare referatul primit, în buzunar, se așezară pe bancă, exact pe locurile care nu apucaseră să se încălzească.
,,Acu dragul meu Luigi răsuflu și eu ușurată. Pot să spun că ideea ta cu scrisul e grozavă! Îmi vine să-ți mușc năsucul. Dacă nu îți venea ideea asta, așa cum te cunosc de bine de rău tu te frământai și eu nu știam de ce te frămânți. Dă-o dracului de suferință. Știm tot unul de altul și tragem linie. Maică-mea vrea să facem cum se face la noi, mai întâi logodna, după aceea...“
„Pe maică-mea n-o prea interesează fleacurile astea convenționale, răspunse Luigi Dandara. Ea vrea să nu sufăr și să am o soție așa cum o merit. Chestiunea aceasta a întocmirii de ritualuri și documente matrimoniale nu reprezintă pentru mine ceva foarte important. Trebuie să adaug că marile spirite n-au fost atrase de astfel de convenții. Eu însumi într-un eseu remarcabil de altfel am argumentat pe larg concepția nouă după care instituția familială ar trebui scoasă de sub tutela actelor oficiale. Cum să oficializezi sentimentele? Pe de altă parte, însă, nu sunt total împotriva formalităților scriptice ale cununiei și căsătoriei întrucât atunci când soții oficializați se despart, legea trebuie să facă dreptate în repartizarea bunurilor dobândite anterior sau după căsătorie. Așa am ajuns la adevărul că instituția căsătoriei este prin excelență economică, și după aceea de oricare altă natură. Nu mi-ar conveni deloc, spre exemplu, ca noi căsătorindu-ne și după aceea divorțând, tu să-mi iei mie biblioteca.“
„Dar nici mie nu mi-ar conveni deloc să-mi iei apartamentul de cinci camere decomandate, superconfort sporit, mobile de sute de mii, biblioteca mea cum nu puține fete au, mașina Dacia o mie patru sute zece cu rezervor de o sută două zeci litri că te duci până la Cluj-Napoca și-ndărăt și nu te doare capul...“
Și tăcu brusc, întrucât ochii lui Luigi se măriseră și începură să capete proprietățile lentilelor concave, cu focarul de căldură îndreptat pe fața ei... se foi o clipă; maică-sa îi atră-sese atenția să nu-i vorbească despre zestre, ci numai despre sentimente. Dacă sentimentele funcționează ireproșabil și nu vor avea nici o îndoială asupra acestui aspect fundamental, averea se va pune pe masă imediat, piesă cu piesă.
Dar pe Luigi Dandara păru să nu-l fi atins deloc enumerările. Luiza mai avansă provocator și alte piese și detalii din zestre, dar el rămase la fel, ca un pumn de lut. Îl auzi cu întârziere:
,,Eu am o teorie, draga mea Luiza, spuse pe un ton didactic. Dau toată banca României pe-un suflet pur! Îngăduie-mi să discutăm puțin acest aspect. Bunurile materiale sunt consecința unei remunerări echivalente pregătirii și rezultatul unei chibzuințe prin care ajungi să le dobândești în timp. Am dus teoria și mai departe, am scos-o chiar din sfera economicului. Eu cred că pe lângă celelalte aspecte, bunurile materiale mai sunt și o componentă a iubirii! Că dacă nu-i iubirea și se duce de râpă încrederea dintre soți, nu apar nici bunurile materiale, nici confortul, ci numai gâlceava, pentru unii cârciuma și deznădejdea, pentru femei singurătatea și dezamăgirea. Tot ce se adună, se adună de către cuplu, într-o strânsă înțelegere și unitate, prin acomodarea gusturilor și evaluarea justă a posibilităților. Că eu aș fi în stare să revendic de la tine după căsătoria noastră și după divorț, bunuri materiale? Nu mă cunoști deloc, scumpa mea. Chiar zilele trecute citeam un interviu al unui mare scriitor care gândește exact cu gândurile mele, parcă mi-ar fi citit concepțiile și le-ar fi așternut pe hârtie fără să mă consulte dacă sunt sau nu de acord... autorul spunea că trebuie să acordăm o viață reală și prioritatea ce i se cuvine, existenței simple și echilibrate, dar mai ales întăririi spiritului. Să ne preocupăm mai mult de înavuțirea minții decât de mașini, case, mobile și alte fleacuri...“
„Pai, dragul meu Luigi, dacă-i așa, o să ne mănânce furnicile!“ răspunse la lungul monolog Luiza Podoabă.
„Unei vieți de privighetoare stupidă, dă-mi voie să-i opun demnitatea și hărnicia furnicii modeste...“ zise el.
,,Păi ce! sări Luiza, eu nu muncesc?“
„Vom mai discuta destul aceste aspecte, promise încheind Luigi Dandara. Acu și eu mă simt oarecum ușurat. Abia aștept să-mi citești filele. Abia aștept să le citesc pe ale tale...“
„Și până atunci?“ se miră ea vârându-se mai mult în coasta lui.
Apăru în fața lor, absolut nejustificat, Mogâldeață Garderobierul. Își scoase din buzunarul de la piept al hainei soioase o țigară lungă și apropiin-du-se de profesor, îi ceru respectuos un foc de la brichetă. Pufăi lacom, se întoarse pe călcâie și dispăru pe terenul de sport unde se auzeau loviturile mingii de tenis probabil într-un zid.
„Acest individ îmi este din ce în ce mai simpatic, uneori mi-e chiar drag pentru că în el nu s-a născut încă ideea de demnitate. Este un abject lamentabil în felul în care un cal este un cal și nu altceva. Aceste ființe naturale trebuie îndrăgite...“
„De ce se ține tot timpul după noi?“ încercă Luiza să afle.
„Pentru că speră, răspunse Luigi Dandara. Îți propun ceva. Hai să ne ducem undeva. Să fim ca atunci, la munte, după prânz, în cabana pustie! I-am da și lui o satisfacție - și arătă spre terenul de sport unde dispăruse gardorobierul. Ce zici ?“
Luiza Podoabă își vârî capul ca o vioară între măr și bărbia profesorului, chicoti, se sfredeli cu fruntea în barba lui, îl cuprinse cu brațul de mijloc, peste cureaua pantalonilor. Se ridicară deodată. Luigi pipăi filele primite, erau în buzunar. leșiră din părculeț, ajunseră în piața Coșbuc; ea se îndreptă către un coș cu flori primăvăratece. El întrebă cât costă, primi răspunsul și o trase pe Luiza din nou spre stradă.
„La tine se poate?“
„La mine nu se poate, răspunse ea strângându-i palma în palma ei. Dacă tu vrei, ne ducem aici, la doi pași, la o prietenă de-a mea. Stăm acolo de vorbă...“
„Asta înseamnă ca prietena ta să mă vadă cu tine...“ zise el.
„Păi n-avem încotro, dragul meu Luigi...“ spuse mâhnită Luiza.
Nu mai discutară acest amănunt; în zece minute erau în ușa unui bloc vechi, cu patru etaje. El îi porunci să urce, să ia cheile și, după ce prietena va dispărea, să coboare să-l ia pe el de la tutungerie. Ceea ce s-a și întâmplat punct cu punct. Dar n-au suit la mansardă împreună, ci pe rând, la interval de două minute; dacă aceste două minute erau sunete diferite dintr-o gamă muzicală, semitonul dintre ele, diezul sau bemolul era garderobierul care apăruse, ca prin miracol, sus, în capul scărilor privindu-i de data aceasta cu bucurie și satisfacție pe amândoi.
După ce închise ușa odăiței și învârti cheia în broască Luigi Dandara spuse cu voce șoptită, către sine, auzindu-se doar el:
,,Și azi mi se confirmă ipoteza cu privire la aglomerările de absurd care au loc de când există civilizație pe pământ mereu la sfârșitul veacurilor, și nu la început și nu la mijlocul lor. Asta înseamnă că în concepția acelor forțe raționale care ne guver-nează, sfârșitul unui veac coincide cu încheierea unei etape. E cu putință ca pentru acele forțe un veac să însemne mai puțin de-un ceas pământean. Și eu sunt vulnerabil. De două luni mă roade nevoia de dragoste. Trebuie să trec și prin acest episod specific mai ales omului„
,,Unde ești, dragul meu...“ se auzi într-un colț de mansardă.
Nu răspunse, era acolo, o să-l vadă; se duse la baie, ieși din baie, o văzu pe ea ducându-se la baie și ieșind din baie, el se așeză pe un taburet de bucătărie, julit și fragil, ea apăru în furou și atâta tot, se apropie de el, își lăsă mijlocul să i-l strângă, ea îi puse brațele colac peste mijloc și îi acoperi fața cu frumosul ei păr negru și mătăsos.
„Mă-nșel după atâta vreme, sau la cabană, atunci, începuse să plouă...“ spuse el cu aceeași răceală pietroasă și dârză.
„Nu te-nșeli, auzeam picurii ploii pe acoperiș, erai dulce și minunat, ce-i cu ploaia?, acu nu plouă, am atâtea să-ți spun, ce dracu să fac?, vorbești prea mult și mă scoți din firea mea, eu sunt nițel altfel, mai directă, hai, nu te dezbraci?“
Luigi Dandara se întinse îmbrăcat în patul îngust, metalic, peste o pătură scorțoasă, sub care se bănuiau cearceafurile. Dădu perna la o parte și stătu așa întins ca un cadavru; Luiza Podoabă îi desfăcu șireturile, îi scoase pantofii din picioare și ciorapii, îi aștepta gesturile, dar el nu se clintea din loc, stătea cu brațele întinse ca o statuie, respira egal, potolit, lipsit de orice voință și văduvit de răscolire... când însă ea reuși să-l lase și fără alte veșminte, după ce-i scosese cu greu cămașa și bluza, semnul bărbăției - glota proeminentă, începu să-i miște parcă tot grumazul spasmic și egal, și îl auzi:
„Restul fac eu...“ și într-adevăr se lepădă de toate veșmintele singur, dar fără să se ridice din poziția în care împietrise.
Până ce Luiza Podoabă să poată afirma la urechea lui adevărul celei mai intime intimități omenești, trecură patruzeci și opt de minute; odaia se aburise, se simțea căldura anotimpului mai mult aici decât afară, iar el auzi pentru întâia oară la treizeci și aproape doi de ani:
„Scumpul și inegalabilul meu Luigi, tu nu ești de pe pamânt!“
„Explică-te!“ porunci el cu aceeași răsuflare calmă, egală.
„Tu ești scumpule și neprețuitule un extraterestru!“
„Ce te face să crezi?“ îi ceru el cu blândețe.
„Așa cum ai să citești în rândurile pe care mi le-ai cerut, eu am iubit numai de două-trei ori și pot spune că niciodată n-a fost cum a fost acuma...“
„Dar atunci, la cabană?“ o întrerupse el obsedat de momentul acela.
„Hai că nu te mai pot duce cu vorba, dragul meu, atunci nu-mi dau seama cum, dar nu știu dacă...“ și tăcu regretând sau temându-se.
„Cu alte cuvinte atunci nici nu știi dacă da sau dacă nu!“
„Ce-i cu tine? De ce-mi ceri asta? Eu spun de-acum, nu-i nimic în urmă, nimic, nimic...“ și se auzi râsul zgrunțuros al lui Mogâldeață Garderobierul.
„Ridică-te și dă-i în cap! spuse ea cu vocea gâtuită. De ce a intrat? Tu i-ai dat voie să intre? Ce vrei de la mine?“
„Stimată domnișoară, începu Luigi Dandara, nu mă pune în situația de-a mă vedea și simți într-un ospiciu! După amor ai halucinații? Ridică-te și arată-mi-l și-i dau în cap așa cum îmi ceri!“
Luiza Podoabă sări din așternut și cotrobăi prin mansardă, goală cum se ridicase, deschise ușa unui dulap hodorogit, privi sub pat, se duse la bucătărie, se uită în cămară, apoi în baie, ieși în fereastră ținându-și sânii în cupa palmelor, nimic, nimeni...
,,Mi-a mai zis unul că sunt o tâmpită! spuse ea reașezându-se lângă el după ce de data aceasta îl convinse cu greu să se vâre sub pătură. Așa de bine l-am auzit că parcă era aici, la picioarele noastre...“ adăugă ea regretând.
„Asta înseamnă că în tine există un fond sufletesc perfectibil, fu de părere Luigi Dandara. Numai frământările sufletului în momente cruciale dau măsura unui rudiment de conștiință care la urma urmelor trebuie explorat și exploatat până în străfunduri. Faptul că ai auzit pe cineva de care te temi, este absolut pozitiv! Dacă dorești, acum îți pot mărturisi sigur că mi-ai plăcut mai mult ca atunci, la cabană. Aveam impresia că te curtează sportivii ăia și chiar că te-ai dus cu unul și ai revenit după un ceas. Atunci mi-am zis că eu trebuie să explorez acest suflet, aveam și proiecția asupra demersului, exactă. Acum mi-e teamă de ceva...“ și se simți în glasul lui mai mult decât o teamă, ceva sfâșietor, asemenea stării unui mire forțat să accepte o mireasă pentru care nu simte nimic.
Luiza Podoabă cu experiența ei dramatică și sentimentală intui cât se poate de precis motivul spaimei lui și dacă se decidea sa i-l spună, nu era pentru că asta i-ar fi făcut lui plăcere, ci pentru că voia să-l izbească în față, cu iubire, bineînțeles, cu deloc mai prejos, cu deloc mai proastă decât el, cu deloc mai așa cum o văzuse el - deci cu toate acestea, și-i spuse verde, apăsându-se cu sânii pe pieptul lui:
„Ți-e teamă, minunatule, că ai putea deveni dependent erotic de mine? Și încă refuzi să recunoști că asta s-a și întâmplat? Ești un nătărău scump, un nemernic plin de deșteptă-ciune, dar de mine să știi că nu scapi!“
El se ridică din așternut deloc grăbit, ci moale cum părea că se comportă în toate împrejurările în afară de momentul sentimental. Porni să se plimbe gol prin odăiță. Câteva clipe poposind în fața unei oglinzi ciobite în care își vedea trupul; se admiră mândru de el.
„Chestiunea ridicată de tine acum, zise el mișcându-se în continuare, face parte, poate fără ca tu să o știi, din relația acuzată de unii sociologi și filozofi moderni cu privire la interdeterminările complexe dintre factorul erotic și raționalitatea ca însușire fundamentală a omului. Eu nu pot deveni dependent de o experiență erotică, dar sunt convins că tu poți deveni dependentă de mine. Faptul că m-ai simțit ca pe un extrapământean este un început bun. Nu este pentru prima oară când mi se face o asemenea confesiune...“
„Dar atunci de ce-mi ceri mie...“ întrebă ea acuzându-l.
„Pentru că noi amândoi ieșind dintr-o etapă instinctuală, vrem să intrăm uniți în alta familială. Cea familială nu este pur și simplu o etapă, ci o viață. În cazul că etapa care precede viața nu corespunde rigorilor mele morale, este absolut sigur că tocmai etapa a stricat și distrus ireversibil șansele vieții în doi...“
Luiza Podoabă sări ca arsă din așternut, fugi la baie, reveni și se îmbrăcă iute sub ochii lui lipsiți de orice participare la graba ei. Apucă poșeta, dădu o raită prin odaie să vadă ce s-a deranjat, ce e de strâns, nu era nimic, patul răvășit așa o să rămână. Deschisc ușa și, lăsându-se cu umerii în brațul de pe clanță :
,,Ești un imbecil pe care de azi îl iubesc ca o tâmpită!“
Trânti ușa. O auzi fugind pe scări. Se îmbrăcă și el, se pieptănă în oglinda de la baie. Se încălță, întinse superficial așternutul și, când să iasă, auzi din nou pași pe scări; o fată venea cu cheile întinse spre ușă; desigur, era prietena Luizei, pe care probabil o întâlnise în stradă, în colț, la tutungerie.
Luigi Dandara parcurse dintr-un capăt în altul câteva străduțe din preajma pieței Rahova, ajunse apoi la Chirigiu și coborî spre părculețul tulburătoarelor sale amintiri; în clipele acestea era mai puțin chinuit de gânduri, nu mai înțelegea de ce atâta grabă pe părinții săi, pensionari modești, de a-l vedea o dată adunat la casa lui; putea să mediteze calm și nestingherit... întrebarea era ce vor fi știind și ce vor fi simțind părinții săi stând laolaltă în această instituție a căsătoriei de aproape trei decenii și jumătate?; presupuse că le lipsea o genă, un cromozom important dintr-un lanț nevăzut; le lipseau probabil idealurile de armonie și independență absolută - în privința nevoii de puritate desăvârșită n-avea sens să se întrebe întrucât părinții săi fuseseră toată viața serioși și curați ca lacrima... așezându-se pe aceeași bancă alunecă pe nesimțite de la polul dragostei la apariția vieții pe pământ, revăzu în culisele ochilor săi, adânc, transformarea unei celule în ceva monstruos, a mon-struosului într-un organ, a organului într-o vietate și dădu, evident, de primii pești din care s-au ivit târziu vietățile uscatului... se imagină, fără ironie, pasăre, își continuă călătoria prin ere geologice și universul stelar resimțind ca pe o supremă flatare instinctiva observație a Luizei Podoabă cum că el ar fi un extraterestru! Nici o fată sau femeie nu-l gratulaseră până acum cu acest compliment apoteotic, nu sesizase în el excepția, fiind extrageografică și imponderabilă. Știa că nu-i singur.
Scoase dintr-un portmoneu jerpelit mai multe sute, oricum n-avea de unde oferi prea multe dar nu erau una, două, trei, ci poate că vreo cinci și fără să se uite în dreapta sa, întinse mâna și le depuse pe genunchiul osos și mic al lui Mogâldeață Garderobierul.
,Sper că azi ești dispus să discuți cu mine...“ zise el, distant.
„E plăcerea mea, șefule, să n-am parte de ce...“ i se răspunse.
„Citești?“ îl întrebă întinzându-i rândurile primile de la Luiza Podoabă și indispus din cauza unor îndoieli.
,,Cam așa și-așa, zise garderobierul. Dacă-i scris cu cerneală, mai bine v-ascult. Am ureche bună...“ și hlizi scurt.
Desfăcu filele și citi rar, cu o intonație rituală, care îl lăsă cu gura căscată pe zelosul simbriaș. Participa asemeni unui gânditor din epoca de piatră la fiecare cuvânt ascultat, țâșnind din când în când din gâtlej către un sunet de protest sau de victorie asupra textului, Luigi îi urmărea reacțiile, de aceea și citea din ce în ce mai rar, unele confesiuni repetându-le. La un moment dat se pomeni efectuând asupra scrisorii iubitei lui un fel de analiză semiotică fulgerătoare, încadrând unele paragrafe în norme estetice moderne pe care le savura ca un inițiat căruia i se pusese la dispoziție o metodologie nouă de lucru și lectură. Se depărta astfel destul de mult de text construind de fapt un alt context, evident, cu vagi legături cu textul aflat în mâna sa. Garderobierul, pe de altă parte, căpătase o mimică interiorizată demnă de-o fotografie sub care se putea scrie „Gânditorul“. Un deget la tâmplă. Buzele supte și mozolite una de alta, ridurile mari ale bărbiei, ochii micșorați ca să vadă adâncimile nepătrunse de șeful său temporar. După ce Luigi Dandara isprăvi de citit „referatul privind viața sentimentală a Luizei Podoab㓠umbra de statură pitică se ridică de pe bancă, pipăi în buzunar sutele - îi era teamă să nu le fi vârât pe de lături - și se proțăpi în fața profesorului:
„Șireată tipa! Unsă cu toate unsorile! De Costel de la electrice, când i-a montat lustra, nici o vorbă. De Fane, responsabilul, două săptămâni trai pe vătrai, nici o vorbă. De Tomi de la fabrica aia de nu-știu-ce, două luni ca căsătoriți, un cuvânt! De Mitică, la care făcea naveta la Bragadiru și dormea acolo și o aducea el cu mașina, n-a auzit! Mi-ai dat cinci albastre, am zis pentru patru. Al cincilea e unul poreclit Gurău care a tot dat la teatru și a merlit-o și cu care din când în când că ăla bea de stinge pământul... șefule, s-a făcut cinci? Sunt cinstit, corect, să m-am parte deee...“
Cu un gest de patron blazat, Luigi Dandara îi făcu semn lui Mogâldeață Garderobierul să dispară din fața lui. Ca un șobolan încolțit din toate părțile și prea gras ca să se strecoare prin găurile închipuite pe-aproape, „delectivul particular“ se furișa cotind sinuos pe iarbă și puținele alei; știa că se vor revedea ori de câte ori va fi nevoie și că nu se putea, de-un timp încoace și de-acum încolo, să nu se revadă. O atracție stranie, trăită reciproc și nemărturisită vreodată îi punea mereu unul pe aproape de altul, iar dacă unul sau altul ar fi știut la un moment dat că celălalt a dispărut, asta ar fi produs asupra lor o teribilă debusolare, dacă nu chiar un soi de prăbușire prin stricarea ireversibilă a centrilor echilibrului... Luigi Dandara nu era omul care să nu știe că forța dezechilibrelor este incomparabil mai mare decât aceea care a organizat echilibrele... capacitatea lui de a sintetiza și neputința de-a face un pas fără analiza riguroasă a fiecărui detaliu dintr-o globalitate conștientizată erau însușirile sale de preț, la rândul lor trecute prin felurite analize și măsurate în fel și chip; atât de gros și de trainic era procesul acesta care nu-l obosea niciodată, dimpotrivă, îl stimula continuu, încât uneori și el era conștient că tot ce atinge se sfărâmă în bucățele mici, într-o puzderie de țăndări, pentru ca după aceea, el sau alții, să încerce a reface întregul însoțindu-și la capătul reușitei sau, cel mai des, al nereușitei, întregul efort cu observația ce era și ultima răsuflare a trebii încheiate: M-am chinuit fără rost, mai bine lăsam totul baltă, dar nu puteam face nimic dacă nu mă chinuiam ca să las totul baltă...
Luiza Podoabă nu găsise pe nimeni acasă. După amiaza zilei se făcuse mai caldă, mai de primăvară, deschisese anotimpul însuși fereastra camerei de lucru a vedetei amânate sine die în aceeași speranță, și așezându-se în fotoliul evident femeiesc al frumosului birou, scrise câteva rânduri pe o filă albă, cretată, cu stiloul de aur pe care nu-l purta cu ea niciodată. Când reciti, i se făcu milă de ea, de toată lumea care eventual ar suferi la fel. Nu trăise până acum aceste sentimente și nici ceva asemănător. I se păru că cineva o târâse încă de pe la șaisprezece ani într-un joc, se simțise minunat atâția ani la rând, uneori jocul era o provocare a ei, alteori a altora, dar niciodată nu întrezărise ziua când își va simți picioarele mai puțin suple, piruetele mai amețite, sufletul obosit. O furie imposibil de stăpânit o cuprinse brusc. Trânti stiloul pe covor, voi să rupă fila scrisă, își azvârli din picioare pantofii, închise fereastra și se trânti pe canapea cu ochii în plafon; zeci de țurțuri multicolori îi odihneau privirea; era gustul lui taică-su, lui îi plăcuse această idee de-a avea plafonul tuturor odăilor asemeni unui acoperiș de peșteră plină de nestemate, diamante și safire, stalagtite și stalagmite sau cum se vor mai fi numind ele... printre turțurii inegali și ascuțiți, care acum i se păreau o ploaie de ipsos ce înțepenise mai jos de nouri, zărea umbra, un fel de gol protector... de fapt o deranja chiar biblioteca, rafturile mai scumpe decât cărțile și îi păru rău că până acum nu citise o carte dintr-un capăt în altul; învățase roluri, scoțându-le din context, dar nu citise o piesă de la început la sfârșit iar atunci când se pasiona pentru teatru ducându-se în sală adormea după primul act... o plictisea teatrul la fel de mult pe cât își dorea să se vadă pe scenă una din vedetele ei... hârtia scrisă pe jumătate căzuse pe covor; nu făcu decât să-și mute privirea de la plafonul supraîncărcat cu cel mai prost gust cu putință al părinților plini de bani și goi de orice altceva, la rândurile scrise pe hârtia cretată, de un alb ireal, și simți, în sfârșit, o bucurie mare, la fel de mare pe cât era stupoarea de a-l revedea pe o creangă, lângă balcon, pe Mogâldeață Garderobierul legănându-se ca un urangutan și trăgând cu ochiul. Citi fără să-l ia în seamă pe pânditor, ceea ce scrisese cu mâna ei cu câteva minute în urmă :
„Dragul meu Luigi. Trebuia să mă întrebi azi, după dragoste, un singur lucru: Dacă te iubesc. Ți-aș fi spus că e pentru prima oară că iubesc. Te iubesc pe tine. Dacă tu îmi cauți în autobiografie și mă cercetezi ca să suferi singur ca prostu, nu are rost să mai discutăm. De-ai avea cinci copii cu alta eu tot te-aș lua de bărbat și aș trece toți copilașii pe numele meu. Asta-i iubire, nu să-mi cauți în coarne cu cine, când, de ce și cum... Așa de tare regret că n-am șaișpe ani că nu poți tu să-ți închipui. Nu știu unde dracu să-ți las scrisoarea asta și asta mă face să turbez. Mă duc la frizerie unde-i prietenul tău, golanul ăla pe care îl cunoști și i-o dau să ți-o ducă la domiciliul pe care eu nu-l știu. Îți scriu numărul meu de telefon că dacă tu ai ceva de gând, să mă suni neapărat. M-ai cam nenorocit, Luigi drag. Ai mei s-au și pregătit, toate rudele așteaptă nunta, că toți lucrează cam prin comerț și vor ei să fie așa ceva mare și cum nu s-a mai pomenit, că ei țin la asta și altă fată nu-i în familia asta care să se mărite prea curând. Viața și prestigiul meu sunt în mâinile tale. Eu sunt așa cum sunt dar m-am schimbat radical de când sunt cu tine. Mă pot schimba și mai mult dacă o să fim fericiți împreună. Am fost așa de tâmpită că-mi vine să mă zgârii pe ochi. Ca să nu-nebunesc, acu mă apuc de treabă și aștept în zilele ce vin un semn de la tine telefonic. A ta care te iubește sincer și din tot sufletul, Luiza, nefericita“.
O surprinse descoperind că scrisese, totuși, destul de mult și poate că primul ei text care răspundea categoric deșteptăciunii lui Luigi Dandara, în sensul că era un text plăcut, direct, sincer... Se ridică de pe canapea, puse foaia într-un plic și îl lipi bine ca să nu poată cotrobăi în el garderobierul, puse plicul pe cristalul biroului și, cu gândul că spre seară, a doua zi, firește, i-l va da garderobierului să-l ducă iubitului ei, dintr-un singur gest se lepădă de rochie, îmbrăcă un frumos capot albastru, de import, se duse la baie, luă o periuță specială și câteva cârpe, trase din debara o scară specială și sui cu fața în plafonul camerei ei de lucru; și brațele îi suiră ca niște aripi harnice; începu să frece țurțurii din plafon unul câte unul, con cu con până la rădăcină, acolo unde degetele nu ajungeau până la baza conurilor, vâra periuța specială și freca, freca lacul redând fiecărui con culoarea inițială a vopselei speciale...
Această muncă n-o pasiona în nici un fel. Dar depusese în ea mereu vocația ei de gospodină, atâta cât era, întrucât lui taică-su nimic nu-i plăcea mai mult pe lume, sau, în lumea somptuosului apartament decât să-și vadă adeseori fiica ștergând plafonul îngroșat de însemnele în gips și culoare ale gustului său ambiental. Toată povestea asta cu plafoanele costase enorm. Însă era semnul distinct al unei înavuțiri lente. Era emblema parvenirii. Totul era acum ca fiica să arate cel puțin respect față de ce se făcuse. lar Luiza nu putea să nu-i intre în voie. Îi plăcea să-i satisfacă dorința de a o găsi din când în când cățărată pe scară și lustruind, ștergând de praf țurțurii, zeci și zeci de sfârcuri inegale împietrite ca o ploaie de ipsos mai jos de norii odăilor.
Într-adevăr, intuiția o slujise și de data aceasta. Când ajunse cu ștersul în sufragerie apărură părinții. Nu-i auzise intrând, de aceea se speriase de era să cadă de pe scară când taică-su se extazie:
„Bravo, scumpa mea fetiță, așa să faci, șterge-i că altfel nu se cunoaște cum sunt colorați. Nicăieri n-am văzut ceva mai frumos și dacă tu nu ai grijă, cine să aibă? Totul este al tău...“
Asta o știa dintotdeauna; era singurul lor copil.
„Acu ia coboară-te nițel și zi-ne și nouă cum e profesorul...“ spuse maică-sa, venind lângă scară.
,,Las-o să isprăvească, fu de părere taică-su. Dacă lucrează, înseamnă că-i bine. Dacă o găseam bocind, era mai rău...“ și abia acum simți suind spre plafon iz de vin de buturugă.
Firește, veneau de la un mic chiolhan; asta se repeta duminică de duminică; era viața lor în care intrau aceste mici plăceri duminicale. La toate de fiecare dată - o știa foarte bine - cam un ceas ei vorbeau despre fiica lor. Dar maică-sa, acum curioasă, nu cedă:
„Ce mai vrea scriptologul ăla de la tine? Nu i-ai zis, așa, pe departe, cum stai tu din punct de vedere a zestrei! Că dacă-i ziceai și-l plăcem și noi, faci treaba...“
„Nu-i ca ceilalți, mamă... se plânge, coborând pe covor, și se trânti, obosită, într-un fotoliu. La toți le-a plăcut zestrea mea și voi nu i-ați plăcut pe nici unul. Nici eu. Luigi e altceva. Îl iubesc, mamăăă...“
Domnul Mitică Podoabă - cum i se spunea pretutindeni în raza lui de bătaie cu fructele și legumele tresări brusc, apoi se înfurie de-a binelea, dar tăcu mâlc; nevastă-sa avea altă expresie, mai duioasă, mai înțelegătoare și mai ales în reacții de acest fel avea numeroase ascendente față de el; dacă l-ar fi auzit acum când afla că Luiza se îndrăgostise, spunând un singur cuvânt, îl făcea ca de obicei mârlanule mai tacă-ți fleanca, n-ai minte pentru treburile astea ... doamna Gabi Podoabă se trase lângă fiică, se lăsă pe brațul fotoliului, sânii cât bostanii și-i sprijini bine în palme și-i ceru din ochi să povestească; Luiza rămase mută. Nu știa ce anume să povestească, cum să înceapă, ce să explice și cum să convingă; niciodată nu fusese pusă în situația de-a se confesa părinților pe o temă atât de delicată. După un timp maică-sa intră în voce cu tot pieptul:
„Frumoasa mamei, deșteapta mea talentată, cum să pățești tocmai tu o nenorocire așa de mare? Ce-a fost în mintea ta? Tu care râdeai de actorul care-l făcea pe Vulpașinul de la teatru și se topea de dragul tău, tu care cu ăla de la operetă două săptămâni la munte și când ți-a zis că s-a îndrăgostit, i-ai zis - n-am să uit niciodată: un poco d-amore e poi niente! și el a zis că se sinucide... tocmai tu acu cazi ca o balegă? Vino-ți în fire, Luizica mea scumpă... ia o doctorie, concediu medical, du-te undeva, da nu-mi umbla mie cu îndrăgostitul că ne nenorocești și suntem părinții tăi... crezi că se mai ia cineva din dragoste? Să aibe facultate, să fie bun la suflet, să aducă toți banii în casă și să fie harnic și să te iubească el pe tine, că la frumusețea ta doar nu ești tâmpită să cazi roabă la cratiță. De asta ne ocupăm noi când o fi soțul tău, n-ai teamă, să vezi ce om facem din el... că unde dracu mai găsește una ca tine dacă până la treizeci și doi de ani a rămas holtei?“
„Dar nu pricepi o dată că îl iubesc? repetă Luiza lovindu-și cu palmele genunchii. Uite-așa, nu știu ce dracu am pățit, vreau să mor cu el, asta-i, vreau să-l țin ca pe-o bluză tot timpul cu mine, să-l port de zgardă, ca pe-un cățel, să râd cu el și să mănânc cu el, să fug și să... să mor cu el, mamăăă!“
,,Și dacă mori ce fac eu cu... zise tatăl arătând cu gesturi largi universul casei. Duc în cavou ce-am strâns pentru tine?“
Doamna Gabi Podoabă se ridică sfârșită de pe brațul fotoliului, privi, ca un subaltern ce știe doar el că e de fapt și de drept șeful, același univers arătat de bărbatul ei, apucă scara din mijlocul sufrageriei, o puse pe podea:
„Ia adu-l frumușel încoace. Ia fă-i invitația pe sâmbătă să putem sta până luni dumineața. Pe cine naiba ți-o fi căzut ție sufletul? O fi vreunul din ăia pur sânge? Ia fă bine și cât mai repede la vedere fără nici o vorbă, gata, acu-i acu, dacă ești idioată!“
În fereastra plină de ceață, prin care treceau din când în când vrăbii, se auzi un râs; era acel râs care trădează sonor însuși portretul lăuntric al bufonului. Dacă l-ar fi auzit, Luigi Dandara ar fi spus, reușindu-i o perfectă proprietate a denumirii celui care râdea: este un troglodit rudimentar care tră-iește spiritual prin cel mult cincizeci de cuvinte! Râsul încetase dar reveni mai năvalnic, cu obrăznicie... Luiza privi pe fereastră și zări masca incomparabil mai slută decât era în realitate, a garderobierului; și el o zări; pentru prima oară îi făcu semn să se ducă imediat la telefon. Telefonul se afla în hol. Părinții nu înțeleseseră nimic. O urmară mecanic, neștiind unde se duce, ce fusese acela, ei nu zăriseră pe nimeni. Când Luiza ajunse la măsuța pe care se afla telefonul, în aceeași clipă, soneria :
„Alo, Luiza, am primit biletul tău si află că mi-a plăcut în mod deosebit. Nu știu ca vreodată să fi elogiat stilul epistolar al cuiva în viață. O frază mi-a adus aminte de Rilke. Foarte interesant. Voi păstra această scrisorică pentru că referatul este compromițător. L-am și aruncat pe stradă într-un coș de gunoi. Am zis compromițător pentru că încearcă, fără abilitate, firește, să reducă o existență tumultoasă la câteva elemente care este clar că au fost inventate. Te rog nu închide pentru că simt nevoia să-ți mai vorbesc. Iată despre ce este vorba. În clipa când soli-citându-ți-se o mărturisire cât se poate de obiectivă, optezi pentru imaginație, în clipa aceasta trebuie să știi și tu că intri în te-ritoriul ficțiunii pure. Or viața și mariajul nu sunt închipuiri. Pe de altă parte nu te pot încuraja, afirmând ca atâția, cu iresponsabilitate că ai avea talent. Nu ai nici un talent. Unul singur, care însă aș prefera să mi-l dăruiești numai mie fără a mai discuta vreodată despre asta. Am depistat în rândurile trimise mie într-un spațiu de altfel nu prea întins, nu mai puțin de unsprezece greșeli grave de ortografie! Este intolerabil. Cum să scrii? lată că îmi și trece prin fața ochilor o situație în care, spre exemplu, cineva ar vrea să picteze și habar n-are ce-i cu culorile, cu ce se pun pe pânză, cum se amestecă... sau, mai exact, ca și cum cineva ar vrea să cânte la pian pentru că a auzit la radio un pianist, iar el n-a văzut niciodată instrumentul respectiv! Despre toate acestea vom mai discuta. Te-am sunat și consemnează că e primul telefon pe care ți-l dau. Probabil mă aflu într-un moment de grație. Ține-mi pumnii. Încă nu închide pentru că vreau să-ți mai spun următoarele: nu-mi place deloc cum te îmbraci; detest rujul și fardurile, fac alergie la bijuterii; ai un mers de vampă, îți iubești excesiv de mult trupul, ia lasă-te de acest narcisism stupid; ai căpătat prostul obicei de-a te uita pe stradă la bărbații chipeși; ești lipsită de orice spiritua-litate și adeseori, fără să vrei, devii vulgară; mai sunt și altele pe care ți le voi comunica între patru ochi. Sper că vremea se încălzește din zi în zi și atunci e cu mult mai simplu...“
O tăcere batjocoritoare, în receptor, clămpănitul brichetei, pufăitul din țigară și în cele din urmă un scrâșnet de neidentificat. Luiza era fericită pentru că o sunase, îl auzise vorbind. Maică-sa îi făcea semne: spune și tu ceva, nu sta ca o mută... fiică-si i se încleștaseră maxilarele. Ca să nu-l piardă sau ca să nu irosească prilejul, domnul Mitică Podoabă apucă receptorul din mâna Luizei decis să facă el ce trebuia făcut :
„Aloooo! domnule profesor! ia mai stai și cu tatăl de vorbă nu numai cu Luiza. Uite ce-mi trecea acu prin minte. Ce-ai zice de o vizită sâmbătă pe la prânz? Te-aduc eu cu mașina de la mama dracului, nu-i o problemă. Ceva-ceva s-o găsi și pe la noi să ne simțim în larg și să nu ne pară rău căci ne-am adunat. Ia fii matale drăguț și dă-mi acu un răspuns...“
Surprins probabil de vocea părintelui, Luigi Dandara apropie receptorul de gură atât de mult încât răspunsul său se auzi de către mamă și fiică, de departe, fără ca ele să-și vâre urechea în fața capului familiei:
„Foarte îndatorat, domnule Podoabă. Evident, orice vizită pentru mine cel puțin este ca o deschidere de orizont. Există cazuri și pot fi citate când anumite persoane, evident, tinere, și-au făcut educația grație vizitelor; ați înțeles, desigur, că este vorba de vizite alese în acest scop, de companii interesante, instructive. Dacă v-aș refuza, înseamnă să o jignesc pe Luiza. Acceptând invitația îmi rezerv totuși dreptul de a vă cere să nu vă faceți, până la revederea mea cu Luiza și cunoștința cu dumneavoastră, păreri preconcepute privind persoana mea. Și la Gârliciu eram adeseori poftit la o familie de medici. Am trăit acolo momente reale de plenitudine și satisfacție spirituală, întrucât adeseori, mai ales când ulițele erau pline de noroi și nu puteai ieși din casă, transformam întâlnirile în adevărate colocvii filozofice, în dezbateri existențiale, făceam analize sociologice... atâtea idei s-au născut acolo și din păcate au rămas ca niște semințe azvârlite pe nisip!“
Domnul Mitică Podoabă rămase cu gura căscată. Nu găsi nici un cuvânt, nici o glumă ca să intre în vorbă, să închege un dialog la telefon. Încurcat și părându-i-se din ce în ce mai mult că ascultase o pagină dintr-o carte citită de-un actor, ca să iasă din încurcătură pasă receptorul soției; asta și aștepta doamna Gabi Podoabă:
,,Alooo ! domnule Luigiii! și dacă încă nu ne-am văzut la ochi află că ai o voce care m-a dat gata că te-am auzit când vorbeai cu Luiza și cu bărbatu-miu... uite ce-i. Mitică se duce sâmbătă să te ia de unde-mi zici că-l aștepți și țin eu de el să nu se îmbete ca să te ducă-ndărăt unde stai... da ia s-aud ce ți-ai dori dumneata? Că am de toate, numai să știu ce preferi. Morunel, icrișoare din alea ca tăciunii? Tu să fii sănătos că se găsește... hai să nu te mai țin de vorbă că-i fi obosit. Ți-l dau pe bărbatu-miu să-i spui adresa ca să nu uităm de unde poți fi adus...“ și-i trecu receptorul în aceeași clipă.
Cu uimire aflară citind adresa scrisă de Luiza că profe-sorul Luigi Dandara locuia la o sută de metri de blocul proprietate confort sporit în care era apartamentul familiei Podoabă, numai că el, straniul tânăr stătea într-o căsuță încălzită cu lemne, la părinții săi - așa cum și Luiza o știa mai de mult, dar el îi dăduse un reper îndepărtat, alt cartier, o adresă falsă. De la fereastra dormitorului Luizei se vedea în curtea casei unde locuia dintotdeauna Luigi. Zăpăceala îi cuprinse brusc pe toți.
Înainte de a se muta, cu ani în urmă, în noul apartament, domnul Podoabă locuise de fapt peste drum de familia Dandara. Vânduse casa cu doi ani înainte de-a se demola partea aceea de stradă și stătuse cu chirie până ce blocul nou se isprăvise. Lăsându-se noaptea și chinuindu-se să dea de adevăr, nu reușiră decât să se încurce și mai mult în amintiri. Dacă se cunoșteau dintotdeauna? Dacă vor fi obligați de împrejurare să-și aducă aminte unii de alții? În fond ce-i deranja. Mitică Podoabă ieșise demult din cartier, dar fără, totuși, să iasă... familia Dandara rămăsese dintotdeauna în același cartier, fără să intre, totuși, pe urmele fostului vecin de casă. Amintindu-și și rememorând trecutul apropiat abia izbutiră să pună de acord câteva elemente. În drum foșnit către dormitoare, cu toții - mamă, fiică, tată - simțiră într-o simultaneitate incomodă un fel de repulsie mai veche față de familia Dandara și, compensatoriu, o dragoste de nestăvilit față de profesorul Luigi.
Singură Luiza își aduse aminte, adormind cu chipul și dragostea lui în simțuri, că între ei, din momentul acesta sau cine știe de când, crescuseră niște ziduri blindate, ceva asemănător cu ce văzuse ea într-un film englezesc și cineva îi convertise „zidurile blindate“ într-un simbol pe care multă vreme nu l-a priceput: de-o parte și de alta a așa numitelor ziduri se aflau cică două caste!
Visă toată noaptea ziduri peste care sărea cu mare ușurință. Într-o parte apăreau părinții ei și o prindeau în cădere, de cealaltă parte o așteptau Luigi și părinții lui și o prindeau la fel, cu brațe elastice, protectoare. Cursa peste ziduri se fixă apoi la unul singur, iar către zorii zilei trecerea dintr-o parte în alta deveni atât de rapidă încât trezindu-se, trebui să steie cinci minute în lumina ferestrei ca să-i dispară amețeala.
Timpul se răcorise. Promisiunile anotimpului, mereu amânate, nu reușiseră până la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai decât o înverzire pentru privit pe fereastră, căci pe bancă, în micul parc de pe bulevradul Coșbuc nu se mai putea sta; dar nici nu aveau de gând să revină acolo. Și unul și altul gândiseră că vreodată s-ar mai putea întâlni pe banca începutului. Urmau însă cinci zile cu totul semnificative și neobișnuite; schimbările sufletești adeseori se pun ca o mască pe față, așa cum iubirea este singurul devorator de timp; durerea, suferințele, acumulate în timp, îl conservă și-l fac apăsător. Luigi Dandara medita la toate acestea satisfăcut că în sufleful său blajin - mereu astfel îl numiseră colegii, dar și cei cu care intrase în contact la Gârliciu - încolțise ceea ce spera să obțină și nu i se dăruise, încă... era chiar ura! De netranscris aceste cinci zile nici de către el, meșter al povestirii și scrierii; simțind că în sfârșit poate să urască, convins că pieptul i se încărcase ca un tub de cartuș, cu praful de pușcă, putea conchide: ăsta sunt eu și nu acela dus de nas!
Și-o amintea pe Luiza de când ea ieșea pe strada de mahala cu rochiță scurtă, cu volănașe, cu fundiță pe cap, lată, roșie peste părul negru... și-o amintea din anii de liceu când se îndrăgostise de ea atât de tare că n-avea somn, la un moment dat, el fiind student în anul întâi, era cât pe ce să piardă două exa-mene din cauza ei. Îi azvârlise bilețele peste gard, la nici unul nu primise răspuns. Apoi, cu prilejul onomasticii Luizei, într-o toamnă, după ce ea căzuse la examene, la teatru, ar fi vrut să fie invitat și el, să-i ducă un cadou, să steie de vorbă cu ea și să o încurajeze, tu nu faci armata, studiază, la toamnă dai examen din nou, din nou și din nou până reușești... dar atunci, când aproape că se invitase singur la onomastica ei, o auzise pe maică-sa, în curtea casei în care locuiau, peste drum:
,,Să nu-l prind aici pe-a lui Dandara că mă vâri în balamuc! Nu e de tine. Să-și cârpească vestonul în coate și să-și pună pingele la sandale...“ și râsese maică-sa deși știa că el, studentul, o auzise din drum.
De fapt Luigi Dandara o iubea pe Luiza Podoabă de exact cincisprezece ani și patru luni! în toți acești ani sperase. În ultimii șase, speranța crescuse disproporționat, în sensul că familia Dandara mutându-se în apartamentul proprietate confort sporit, el nu o mai putuse vedea pe Luiza decât pe ascuns, fără ca ea să-l vadă... iar după absolvirea facultății și experiența de trei ani, la Gârliciu, era și normal ca ea să-l uite ca și cum nu l-ar fi văzut niciodată. Curtată mereu și aflată tot timpul în companii stranii, profesorul nu încetase nici o clipă să acumuleze ,,informații utile despre acea care cu afrontul ei m-a cam zăpăcit și distrus din punct de vedere sentimental...“ Așa se face că Mogâldeață Garderobierul intrase în pâine cu mult timp în urmă, și lucrase ca un adevărat detectiv de înaltă competență; cu timpul deprinsese eficient și fără probleme arta de-a se cățăra prin copaci și chiar pe burlane, putea fi acum pe acoperiș și acum în holul unui cinematograf, aproape jumătate din salarul lui Luigi Dandara intra în buzunarul piticului, iar destinul, atotputernicul și cu micimile omenești, harnic și cu precaritățile îi șopti, cu trei zile înainte de sâmbătă, ziua decisivă: Tu meriți mai mult, garderobierule! Dar el știa asta foarte bine. Și nu era pentru prima oară când relații sentimentale obscure aveau nevoie de concursul corupției. De aceea aceste zile intraseră pe un făgaș atât de agitat încât cu greu puteau fi surprinse în delaliu; toluși, era cu putință, întrucât ochiul nu vede numai un punct fix, ci are capacitatea de a dispersa imaginile pe o arie întinsă...
La magazinul „Materna“ Luiza Podoabă fu căutată în aceste zile de patru prieteni foști, care în trecere sau intenționat veneau pe la ea și uneori plecau, spre seară, împreună; de data aceasta cu toții au intrat și au ieșit singuri. Cu Luiza nu se mai putea discuta. Nu mai rostea aceleași cuvinte care atât de mult îi plăcuseră mămicii: un poco d-amore e poi niente!, cuvinte care semănând puțin a veni din limba italiană, mereu i se păruse maică-si că sună a glumă bună în gura fiicei care astfel dădea cu tifla în sâcâitorii amici care o curtau temporar... însă orice ochi cât de cât exersat nu putea să nu rețină, la „Materna“, imaginea cotidiană a dragostei depuse de Luiza în lucrurile pentru cei mici. Înfășase o păpușă cât un prunc în tot felul de veșminte curate și, în râsul colegelor, când magazinul era pustiu îl legăna pe copilul din material plastic și-i cânta atât de frumos și cu atâta dragălășenie încât colegele, care o cunoșteau de ani de zile, admirând-o, nu puteau vedea în ea nostalgiile materne de la treizeci de ani, ci numai zgomotul plăcut pe care o mare actriță năpăstuită îl face înduioșându-i pe privitori... magazinul devenise în aceste zile o creșă. Luiza Podoabă își făcea datoria la raft, dar mai mult se ocupa de copiii din material plastic îmbrăcându-i cu un gust sigur și cu o pricepere de invidiat.
În aceste zile, în Piața Chirigiu, într-o bodegă plină de fum și de gălăgie, la o masă evident rezervată, primul sosi Mogâldeață Garderobierul. Își pusese la gât o cravată stranie, parcă din pânză de rochie, sau așa ceva, îmbulzită cu flori mari, năclăite, cu nodul în care se zărea parcă un ghemotoc de hârtie... acest amănunt vestimentar îi făcea capul mai mic și fața urâtă de tot. Intră, deci, îl întrebă pe responsabil unde-i masa rezervată și primind răspunsul, se duse acolo; erau doar două scaune, și, peste un sfert de oră apăru vioi și aparent nervos domnul Mitică Podoabă: era îmbrăcat într-un splendid costum de lână pură și purta, ca de obicei, o geantă diplomat din piele maro; pe capac lipise felurite floricele și briz-brizuri, dar nu abundent, ci din loc în loc. Milică Podoabă se așeză la masă după ce îl pofti pe Mogâldeață Garderobierul să steie el cu spatele la sală, ceea ce nu era o problemă...
,,Vine primăvara și se duce dracului garderoba începu domnul Mitică Podoabă. Ce te faci? Că portar la hotel nu mai merge. Ți-ai făcut de cap cu țigările și cereai mită! Nu prea știi să te descurci. La mine la aprozar e de lucru și tu nu ești de dat. Pe deasupra mai și trăncănești. N-ai fi primul nici ultimul de care mie mi se face milă...'“ și scoase din buzunar pachetul de Kent, și din greșeală extrase un teanc de sute, le privi surprins și le vârî imediat la loc.
,,Șefuuu... zise garderobieru eu sunt corect. Am carnețelul plin. Că dacă m-am învoit, nu-mi stric cuvântul...“
„Cât pretinzi pe carnețel? lovi brusc domnul Mitică Podoabă. Ai și tu un preț, ce dracu...“
„Adică eu s-o-ntorc, să mă scuipe domnu profesor? răspunse garderobierul. Nu cred că dumneata nu știi cât face carnețelul meu!“ adăugă direct.
,,Eu nu plătesc numai carnețelul. Pricepi? Hârtia-i ieftină. Mi-l dai și-ți dau! Câștigi de la mine mai acătării dacă-mi vinzi și ținerea de minte!“ avansă domnul Podoabă.
„Pai dacă se cere, eu uit și cum mă cheamă. Să n-am parte de...“.
,,Ia zi-mi te-ai gândit ce bei ?“
„Berică nu. Un vinișor din care bei dumneata. O fripturică nu prea făcută. Mai cu sânge...“
Ospătarul apăru la un semn; era semnul domnului Mitică, inconfundabil, recunoscut pe aria lui de activitate. Vinul bun începu să curgă dintr-o sticlă croită din aburi reci. Mitică Podoabă nu obișnuia să poposească într-o bodegă ca aceasta, însă numai la gândul că ar putea fi văzut cu garderobierul într-un restaurant mai acătării se înspăimântase de-a binelea... aici era locul cel mai potrivit. Mâncară și mititei, aduși de pe jăratec, de-afară, cu mult muștar. Se amețiră destul de repede: șeful din cauza nervilor, garderobierul din cauza lăcomiei... la spartul mesei nervii și lăcomia semnară fără condei și fără cerneală oportuna tranzacție. Era bine.
Doamna Gabi Podoabă nu stătea nici ea degeaba. Făcu ordine în dulapuri înșirând ca-ntr-un magazin de confecții rochiile, blănurile și paltoanele fiicei; i le va arăta nemernicului ca să-l lase cu botul pe labe, să nu-i mai caute fetei în coarne, să nu-i mai cerceteze nenorocitul viața de până la treizeci de ani.
Dacă ea s-a îndrăgostit de el, asta ajunge! Era expresia cea mai puternică prin care punea capăt în somptuosul apartament neliniștilor de tot felul.
Ultima nedumerire și ciudă Luigi Dandara o retrăi în aceste zile chinuindu-se să dezlege misterul amneziei Luizei. Anul trecut, tocmai își luase câteva zile de concediu medical - contactase o viroză, care însă dispăruse în două zile - și venind acasă, în București, o revăzuse pe Luiza, din întâmplare. După atâția ani de iubire surdă și neîmpărtășită, după umilințele respingerii sistematice, acum se pomenise cum e mai rău: o iubea mai mult ca pe vremea când ea era elevă, mai mult decât după eșecurile ei la teatru, mai mult decât iubea orice altceva pe pământ... și, iscusit și tenace, pândise plecarea la munte, auzise unde anume va ajunge cu mașina prietenului de atunci, un sportiv la o echipă de mâna a șaptea, suise în tren și întra-devăr, o găsi la cabana de care aflase ascultând ascuns după colțul blocului în vreme ce Luiza căra de la etaj bagajele pentru munte. După ce mașina porni, se duse la gară, sui în primul tren; în duminica aceea când intrase în cabană ea nu-l recu-noscuse deloc. Special se învârtise pe la mese, intrase și ieșise din cabană, la un moment dat o și lovise cu cotul, ușor, ea îl privise ca o străină... cincisprezece ani de iubire platonică pentru ea nu însemnau nimic? Nici nu trebuie să însemne ceva dacă nu m-a vrut și nu m-a iubit niciodată, dar cel puțin să-mi spună o vorbă, sau să mă recomande sportivului ei: ăsta-i fostul meu vecin de stradă, Luigi Dandara, pe care îl cunosc din copilărie si care mi-a făcut curte o vreme. Măcar atât. Dar a venit ploaia, ea n-a vrut să iasă pe ploaie, toți ceilalți erau dornici să facă o excursie pe ploaie, ea a rămas în cabană să asculte muzică la casetofon, aproape că nu era nimeni acolo și el s-a dus la ea, la masă, au stat de vorbă și tot nu l-a recunoscut, el se prefăcea în fel și chip ca niciodată să nu-l recunoască dacă nu-l recunoscuse din prima clipă, după aceea, cu un gest firesc puse palma pe brațul ei și-i spusese: sunt nebun după tine, poți să-mi tragi palme, poți să-i spui sportivului să mă calce în picioare, nu mai pot... la care Luiza răspunsese firesc, direct:
„Măi, da parc-ai fi o fecioară! Se vede că ești din provincie. Nu cumva vrei să-mi faci declarații, să mă ceri de nevastă? și râsese atunci de se spetise. Scumpule, puișorule!, un poco de-amore e poi niente!“
S-au ridicat lăsând casetofonul deschis. O oră mai târziu el se afla în fața celei mai mari izbânzi dobândite asupra lungilor ani de iubire platonică, iubire disprețuită, neluată în seamă, uitată... o întrebase, bineînțeles, revenind în sală, dacă nu-și aduce aminte de el; insistase, îi oferise unele amănunte, strada aceea din București, dar ea, privindu-l îi dăduse mereu de înțeles că nu-l văzuse în viața ei, nu-și amintea de el... o să mai vorbim noi despre asta! promise Luigi Dandara în clipele când își notau adresele și își reînnoia, numai el, promisiunea de a-i scrie de la Gârliciu o scrisoare pe lună.
Și se lăsă din nou liniștea; el trebuise să plece în aceeași zi, ea mai rămânea la munte două zile.
Ultima achiziție, în dimineața de sâmbătă, doamna Gabi Podoabă o făcu la consignație: treizeci de clopoței drăguți, din metal răsunător, pe care îi puse în holul apartamentului după ce cu o zi în urmă o prietenă îi spusese că așa se poartă în Occident, clopoței la ușă, când intri, ei să-ți dea de veste că te afli într-o casă mare... cumpărase treizeci în mod evident simbolic: era vârsta Luizei! De la opt și un sfert până la nouă dimineața se îngriji de locul din hol rezervat copoțeilor, se duse și-i aduse de la magazin, după aceea, ca un copil bătrân, o jumătate de oră lovise în fiecare și în toți deodată satisfăcută la culme de sunetul lor pe treizeci de voci metalice, subțirele, sau profunde, de talangă... când Luiza sosi de la coafor, i se păru, ajunsă în holul casei, că intrase în paradis. De departe oglinzile o arătară însă ca pe cea mai frumoasă din tot ce era în casa domnului Podoabă, frumos. La douăsprezece și jumătate telefonă garderobierul, dar nu putură sta de vorbă cu el prea mult întrucât era beat criță. Fără să-l repeadă, cum o voise, domnul Podoabă îl sfătui să se culce, vor mai sta ei de vorbă, altădată... La unu și jumătate, în sfârșit, telefonul așteptat:
,,Doresc cu domnișoara Luiza Podoabă, sunt Luigi Dandara. Vă mulțumesc foarte mult, doamnă. Draga mea Luiza, nu e nevoie să vină tatăl tău cu mașina, mă aflu pe-aproape, am adresa. De fapt sunt ca un Oedip la Colonna. Întind palmele și simt cu vârful degetelor calea. Tu ești pentru mine atât Iocasta, mamă nefericită, cât și Antigona, nefericita fiică iubitoare. Dar să nu te mai țin la telefon. Transmite părinților tăi să nu pregătească nimic deosebit, doresc doar să ne cunoaștem dacă atâția ani nu ne-am putut vedea decât vag, și, în ceea ce mă privește, doresc să fiu cu tine. Ce părere ai? Pur și simplu mi-e dor de tine. Te superi? Foarte bine. În cel mult zece minute sun la ușă. Cum? Oaspeți? Nici vorbă. Dar dacă i-ați poftit, n-o să-i dau eu afară din casă. Vin singur...“
Ca de obicei, n-o lăsă și pe ea să spună măcar două cuvinte și trânti receptorul în furcă. Așa-i Luigi. Oricum ar fi, îl iubesc...
Trecură patruzeci de minute și Luigi Dandara nu apăruse.
Alarma din casă mocnea ca un braț indecis dacă să tragă sau nu semnalul; bine că poftiseră câteva rude apropiate. Două din mătușile Luizei erau coafeze cu clientelă a-ntâia. Un unchi era mecanic auto de înaltă calificare, bine cunoscut și destul de scump, celălalt lucra ceva în legătură cu parchetul și faianța, gresia și marmura, avea mașina lui cu care căra sculele și toate uneltele necesare acestei meserii.
Masa întinsă în sufragerie. Lumânări de toate culorile. Coșulețe cu flori proaspete. Prosoape. Aer parfumat. Rochii cu decolteuri. În unghiul fiecărui decolteu, câte o podobă grea. Doamna Gabi pusese una cât o potcoavă de la calul pe care l-au vândut cu douăzeci de ani în urmă când el, soțul, a intrat în comerț la legume și cartofi, zarzavaturi și altele... și-au amintit de cal pentru că îl botezaser㠄Mitică“. Ooo! ce vremuri... Cât de repede au trecut. Bine că acu-i bine! zise mecanicul auto. Apoi discutară despre ,,cât de greu se fac banii“. Concluzia la această dificulate o trase una din coafeze: „dacă nu curge, pică și tot ieșim cât de cât cu cât ne trebuie, să nu ne plângem că-l mâniem pe Dumnezeu...“ De bucătărie se ocupa o femeie pricepută, adusă de Gabi Podoabă în zorii zilei; era bucătăreasă la un restaurant categoria întâi și avea liber.
Atmosfera încordată le dădea voie s-o contemple pe actriță.
Stătea în capul mesei, fără astâmpăr. Era toată, numai sclipici. Fire lungi de aur curgeau de pe toate cele ieșind din țesături ca niște plete care fiind lipsite de gust - în mod normal, firește - le lipsea și simțul măsurii. În părul Luizei sclipeau broboane de confeti lipsite de discreție numai pentru că lipsea balul. Fiind cu toții la aceeași masă și strâns uniți în familia indestructibilă, nu se putea să nu le treacă prin cap cohorte de mirări despre ,,cât de bine o ducem“, și altele de acest fel. Țurțurii de pe plafon li se părură la un moment dat că răsună ca treizeci de clopoței și tălăngi. În hol se auzi: distinsă doamnă, trei garoafe pentru inima dumneavoastră... Luiza roși, sări din scaun, dispăru în hol, se întoarse urmată de un tânăr chipeș, foc de bine pus la punct, timid și curios, căruia îi trebuiră două minute ca să fotografieze masa, doamnele și domnii.
„Sunt Luigi Dandara! spuse el ceremonios, patetic. Când eram mic purtam pantaloni scurți și dacă vă aduceți aminte, cumpăram cam la data aceasta lobodă din piață și salată pentru iepuri. Țineam unsprezece iepuri pentru carne. N-am mai văzut un iepure de nu mai țin minte când...“
Mitică Podoabă rămase năucit. Era primul dintre ei care își amintea de iepurii lui Dandara, și tot acum își aduse aminte de copilul care le aducea salată. Se înroși, nu putea fi adevărat, cum, ăsta-i Luigi, nemernicul care mi-a spart cu praștia fereas-tra? Se abținu mușcându-și limba când tocmai simțise înjurătura zgâriindu-i gâtlejul. Când dracu a crescut ăsta și n-am băgat de seamă? Nici Luiza, care are ochi bun, n-a băgat de seamă.
Luigi Dandara sărută în stilul său ceremonios mâinile doamnelor încântate de cunoștință. Toate trei îl măsurau concentrându-se din răsputeri. El ședea astfel ca să poată fi văzut din toate părțile și mândru de sine, părea să le spună: sunt exact așa cum vreți voi să fiu! Cu o bine primită codeală reacționa la invitația respectuoasă de a se așeza în capul mesei, lângă Luiza, firește. Erau patru perechi, cu bucătăreasa temporară nouă persoane; bucătăreasa părea chirurg înainte de-a intra în sala de operații. Totul sclipea în sufragerie, țurțurii plafonului, multicolori amăgeau imaginația profesorului cu aluzii dantești; era, după fantezia lui, un dantesc donquijotesc căruia pentru a-i rade prisosul de ridicol, îi trebuiau multă muncă și instrucție elementară... dar cum erau ei doi, logodnicii incipienți, în capul mesei, la ceasul acesta nu era nimeni: Luiza strălucitoare și Luigi sobru, ea frumoasă ca la șaisprezece ani, el atlet și frumos ca la douăzeci... oare cine i-o fi pus batista albă în buzunarul de la piept al hainei? Pe degete nici un inel, nici un ghiul, la cravată nimic... domnul Mitică și ceilalți doi domni, cu care se înrudea de aproape, aveau la cravată ace de aur cu bulbi de pietre prețioase... o să-i punem și lui, medită domnul Podoabă, numai să vedem cum se comportă și ce vrea. Dacă n-a făcut facultatea și ne-a mințit cum au mai mințit-o atâția pe scumpa mea Luiza? Toată masa se consideră tacit mai mult decât satisfăcută de ținuta și alura lui Luigi Dandara, iar asta era la urma urmelor constatarea cea mai importantă.
Se vorbea în șoaptă; paharele cu tărie le umplu domnul Mitică; pe mijlocul uriașei mese, meștioara albă, apretată, asortându-se ideal cu florile și lumânările deocamdată stinse ascundea - era opera bucătăresei, evident! - platouri de porțelan scump și nu se prea vedea mare lucru. Lui Luigi îi era foame. Apucase în dimineața zilei să înfulece un covrig, iar pe la zece un măr. Îi chiorăiau mațele. Când un colț de față de masă se ridică dezvelind un platou lunguieț, prima reacție a profesorului fu să pipăie. N-o putea face. Luiza îi dădu imediat lămuririle necesare, căci îl văzuse curios: e morun, dragul meu, morun cu lămâie... în adâncul cuibului de bucate acoperite zări un platou cu icre negre; pe acestea le recunoscu din prima clipă. Domnul Mitică Podoabă săltă din umeri cu gestul specific, ca și cum ridica un sac plin cu cartofi, apucă paharul cu tărie, se făcu drept; ceilalți îl urmară și, ca-ntr-un spectacol îndelung repetat, când păhărelele se ciocniră iar unele voci căpătară contur, dintr-un colț de sufragerie se auziră primele sunete tânguitoare ale unei melodii lăutărești înregistrate oarecum clandestin, prin vreo cârciumă sau odaie; aceste cântece, nelipsite din folclorul de periferie chiar și-n timpul când dispar rând pe rând și periferiile, îi plăceau mult familiei Podoabă; Luiza le asculta numai ca să se amuze; cele mai multe aveau un fel de versuri pornografice puse pe-o tânguire de acordeon și țambal și emise de-o voce plină parcă de tutun prost și de răceală endemică... ascultând, Luigi Dandara, care auzise melodia în Rahova altor ani își aminti de copilărie și de florăresele din piață. Băură până la fund tăria. Era un whisky excelent... și era de ajuns deocamdată ca să se binedispună, să poată începe discuțiile, din aproape în aproape ajungând și la problema crucială: e ceva serios, ori e așa o vedere ca să-l hrănim pe ăsta cum nu s-a hrănit el niciodată... cum domnul Mitică Podoabă mai avea unele îndoieli, era de datoria sa, în calitate de cap de familie și gazdă, de tată mai ales, să înceapă lucrurile chiar de la prima îndoială:
„Mie îmi place să-i zic omului pe nume, debută domnul Podoabă. Așa că, măi Luigi, uite că noi ne știm de-atâția ani și ne-am cunoscut ca și cum nu ne-am ști! A dracului ce se schimbă oamenii. Nevastă-mea cu maică-ta nu se prea aveau ele bine, da uite că acu le-a trecut. Se luau de la găini, de la iepuri...“
,,Dar tot despre certuri să vorbim, tată...“ zise Luiza.
„Dacă vorbim de ele, intră în vorbă maică-sa, e că le-am dat la spate. Nu mai conteaza. Noi vrem din tot sufletul ca voi să fiți fericiți, dragii noștri...“
„Cum dracu să nu fie? zise una dintre coafeze. Amândoi frumoși, deștepți, întoarce lumea pe stradă capu după ei, hahahahaaa...“
„Luigi a fost un norocos, interveni domnul Mitică Podoabă. El a făcut trei ani facultatea. Cum dracu ai brodit-o ?“
„Cinci ani: domnule Podoabă, spuse ferm Luigi Dandara. Trei o să-mi ia teza de doctorat...“ îi informă el.
„Păi ce-ți mai trebuie să fii și doctor? intră în vorbă a doua coafeză. Le cam încurci, frumosule. Ori rămâi profesor, ori te faci doctor...“
„Doctor e mai bine, zise mecanicul auto. Și pentru o bubă am dat un pachet, dar-mi-te pentru altele. Aici e o pâine bună de mâncat și lumea orice-ar face măcar o dată pe an se-mbolnăvește de ceva. Eu am o vorbă: de mecanic și de doctor tot omul are nevoie!“
Râseră ușor cu toții. Fața de masă se ridică. Mâinile bucătăresei temporare dezveliră, ca la un vernisaj culinar platourile și dispărură instruite în aceeași clipă. Luigi Dandara n-avea de unde să știe că una din sarcinile importante ale doamnei Gabi Podoabă era de a-l ține tot timpul sub observație: cum manâncă, ce preferă, cât mănâncă și mai ales cât bea; asta era o mică parte din suma tatonărilor plănuite. Altă parte ținea de atitudinea lui față de Luiza; dacă are grijă de ea, la masă, dacă îi taie friptura, dacă îi oferă tartinele, dacă îi umple paharul, dacă se-ntinde să apuce o felie de pâine din coșul de pe mijlocul mesei...
Dând de icrele negre din care nu mâncase niciodată, dar salivase o săptămână, la Gârliciu când un cetățean îl îmbiase cu un borcan de icre negre ca să nu-i lase fiul repetent - și îl lăsase repetent refuzându-i darul! - așadar dând de icre luă fără fereală câte o lingură de lemn, plină, iar când își trase pe seamă că ceilalți îl ocheau mirați trăi și binecuvântata senzație că se săturase de icre negre.
„Ia zi-ne și nouă, apăru vocea domnului Podoabă, cum a fost cu facultatea?“
Luigi Dandara intui exact că viitorul său tată-socru era suspicios, nu-i venea să creadă că el absolvise o facultate; fiică-sa mai frumoasă decât Luigi, firește, nu reușise, și nenorocitul ăsta care căra salată la iepuri ca să-i mănânce după aceea uite că a dat brânci și a făcut-o și pe asta...
„Chestiunea e foarte simplă, domnule Podoabă, începu Luigi tamponându-și pedant buzele cu ștergarul alb, apretat ca o tablă. A vă relata aici, la această masă minunată, odiseea studiilor mele este absolut inutil și superfluu. Pot emite doar o seamă de generalități. Dacă doriți cu adevărat să le rețineți, aș începe, spre exemplu, cu funcția voinței timpurii de-a te realiza ca om...“
,,A dracului ce le zice!“ se auzi șoapta mecanicului auto.
„Ia lăsați-l să zică tot ce vrea...“ spuse mama Luizei.
„Exact cum am spus: funcția voinței! încă de mic am avut norocul să trăiesc mai multe complexe. Nu m-au părăsit niciodată. Unul din ele este al neputinței de-a îndura două sărăcii: cea materială, în care m-am născut ca fiu al unor oameni săraci, și cea spirituală, care depindea însă în totul sau aproape în totul numai de mine. Existând condiții, m-am folosit de ele. Și astfel mi-am reprimat unul dintre complexe prin realizarea în ani a bogăției spirituale...“
„Dar numai cu asta, domnule Luigi, ce dracu faci?“ zise bărbatul care până acum nu scosese o vorbă.
„Vedeți, doamnelor și domnilor, de aici pornește marea eroare a vremilor moderne. Lumea e mai avidă de înavuțire materială și neglijează dimensiunea spirituală a individului, aceea care este mai presus de prima, întrucât, după credința mea, numai o bogăție spirituală poate dicta nevoia echilibrată de stare materială decentă, corespunzătoare, modestă și utilă vieții...“
,,Îmi place ce zice Luigi, vorbi în sfârșit Luiza, da eu am cunoscut atâția tobă de carte și care mă rugau să le aduc un covrig când ajungeam...“
„Luiza! strigă doamna Gabi Podoabă. Când ai cunoscut tu atâția. Ce-ți vine să te lauzi prostește? Cui ai dus tu covrigi? când ai avut tu vreme să cunoști atâția? Că eu te-am văzut tot timpul de când erai micuță învățând și vorbind singură în cameră ca să-nveți roluri. Ia trage-ți pe seamă ce spui că numai prostii ai spus!“
,,Observația Luizei este pertinentă, zise Luigi Dandara. Fără îndoială că unii tobă de carte nu renunță la lectură nici să-și cumpere un covrig. La fel eram și eu în anii studenției. Noroc că aveau grijă părinții. Odată am ieșit să cumpăr lapte îmbrăcat în pijama! M-a întors mama din poartă. Absorbit de lectură, uitasem să mă îmbrac!“
Râseră cu toții pentru prima oară abundent și firesc, tare.
Domnul Mitică n-avea nici o îndoială ; tot ce mai putea să facă, era să-i ceară diploma de licență. Și el avea nostalgii, și el era chinuit de intuiții. Tot ce adunase până acum pentru el, soție și fiică era păcat să încapă pe mâna unui aprozarist, a cine știe cui... cu averea împlinită, se frământa la gândul că îmbă-trânește, moare și e de datoria lui să împace testamentul cu nostalgiile încolțite atât de târziu: în casă fiică-sa să aducă un domn: în scenariile lui erau artiști celebri, dar inaccesibili, scriitori consacrați, dar de asemenea inaccesibili. profesori universitari - dar cine știe dacă o plac ca nevastă pe minunata lui Luiza.
Aperitivele dispărură de pe masă odată cu tăria.
Partea a doua a mesei chemă în scenă toate femeile, fără Luiza.
Încă de la începutul părții a doua cu toții simțiră că ceva s-a stricat; era ca un motor care funcționase până acum impecabil și, dintr-odată, sunetul de mașină de cusut dispăru, începu să se înece, să dea semne de disfuncție. Totul pornise de la zgomotul auzit în fereastra sufrageriei. Cei care stateau cu spatele, întoarseră privirile și unul spuse, mirat și nervos:
„Tocmai azi, sâmbătă, s-a găsit să repare burlanul ?
Într-adevăr, auziră bătăi de ciocan în tabla burlanului. Ca niciodată, în fereastră încăpuse aproape întreg, pe dinafară, trupul pitic al garderobierului. Mutra lui de clovn și giumbușlucurile pe care le făcea dând din mâini ca din niște aripioare îi îngroziră. Cum se ținea el acolo? Domnul Mitică se ridică furios și trase jaluzelele, întinse perdeaua și aprinse toate becurile din plafon. Astfel partea a doua a așteptatei vederi în familie, Luiza și Luigi erau cât pe ce să o rateze, și nu din vina lor. Nimeni n-avea curajul să deschidă fercastra să-l vadă pe intrus în lumina lor, dar domnul Mitică spera ca totuși cățărătorul să cadă; spera să audă o bufnitură, după aceea strigătele cuiva, de groază, și, în sfârșit, apariția lui, acolo, lângă cadavru, compătimirile și mirările vociferate, strigătele „chemați Salvarea“ și să nu vină de nicăieri nici o salvare... și deschiseră fereastra după ce în sufragerie se făcu fum alb și dens ca o ceață; se fumau numai țigări scumpe. Fuma toată lumea, și cei care nu erau fumători. Trecuseră la vin.
Momentnl cel mai delicat acum trebuia să se provoace; era primul ritual, aparent vrăjitoresc, dar fără de care doamna Gabi jurase să nu meargă cu ospățul și vederea mai departe. Avea încredere în fiică-sa, aceasta avea încredere în iscusința personală, amândouă aveau încredere în efectul tăriei asupra inocentului licențiat. Numai Mogâldeață Garderobierul ar fi putut depune mărturie, mai târziu, despre acest moment cultural; el era singurul care văzuse firul de aur din pleata de sclipici a eșarfei ieșind tras ușor de frumoasele degete ale Luizei; mama se ruga, tatăl scrâșnea între măsele pentru noroc, ceilalți pândeau. Ca o maestră a construirii superstiției Luiza Podoabă pierdu firul pe sub masă, îl făcu uitat, cum ar veni și, într-un moment prielnic, momentul de grație, legă iute firul auriu de un nasture mic de la mâneca dreaptă a hainei lui Luigi Dandara. Cu acesași iscusință în gestică și necesitate, capătul sclipiciului smuls din eșarfă îl legă de degetul ei mic de la mâna stângă; maică-sa văzu legătura trainică, ridică paharul de vin și toastă în sănătatea domnului profesor Luigi Dandara, fostul nostru vecin de pe strada Cățelei, numărul patru sute treisprezece, pe care nu l-am văzut de o viață și uite, breee, cum cresc oamenii că nu-i mai cunoști după atâția ani...
Urma al doilea moment, crucial.
Domnul Mitică Podoabă știa ce anume are în seamă, misiunea lui abia începuse; cu toții erau cu ochii pe firul de sclipici, pe care îl zăreau din când în când în lumina becurilor, jaluzelele rămânând trase deși fereastra o deschiseseră. Acum e acum. Dacă iese, e bine. Toastul domnului Mitică asta avea în vedere și-n seamă: binele! Felul în care dumnealui îl rosti invita, bineînțeles, la ridicarea mesenilor în picioare. Cu prilejul ridicării, Luiza trebuia să rămână puțin în urmă, Luigi să se ridice și firul să se rupă dintr-o dată: dacă se va rupe la jumătate, o parte din el rămânând pe nasturele viitorului ginere, cealaltă pe degetul Luizei, înseamnă că soarta a făcut un lucru grozav... așa s-a și întâmplat. Profesorul se ridică brusc, Luiza rămase pe loc, firul se rupse exact la jumătate, și pe nasturele hainei lui, și pe degetul ei mic de la mâna stângă rămăseseră exact cât trebuia din firul de sclipici, adică două părți egale, semn că legătura dintre ei nu poate fi surpată cu nimic.
Băură un fel de vin după fleicile de vițel.
Băură al doilea fel de vin după sărmăluțele cât o nucă, confecționate magistral de bucătăreasa temporară.
Se fixară la vinul alb, ușurel și aromat, pentru care domnul Mitică dăduse cuiva nu mai puțin de optzeci și cinci de kilograme de ridichi timpurii, fără frunze.
Smântâna provenea de la Bragadiru, dintr-o gospodărie.
Senzațional fel, înainte de înghețată și tort, făcu o impresie mortală: fragi cu smântână de Bragadiru! Doamna Gabi congelase anul trecut, în toiul verii, cinci kilograme de fragi aleși fruct cu fruct. Tocmai cumpărase un congelator uriaș, potrivit pentru o cazarmă și nu pentru o familie, dar ivindu-se prilejul - îl adusese cineva din Finlanda, - făcuseră investiția și n-o regretau. În acest congelator bine mascat aproape de bucătărie familia Podoabă avea de toate și pentru mult timp... așa se și cuvenea unui mod de viață civilizat. Decongelați, fragii își recăpătară prospețimea clipei când fuseseră culeși din pădure, cu aproape un an în urmă.
Părerea cum că după vin, șampania nu îmbată, aparținea mecanicului auto. Au preluat-o mai toți de la masă în afară de Luigi Dandara și, automat, din simpatie, pe poziție oarecum neutră, dar mai mult înclinând spre el, de Luiza. Luigi spuse:
„Tocmai în secolul certitudinilor emitem opinii empirice ?“
,,Îmbată criță, dar depinde de individ, nu toți reacționăm la fel...“ se insinuă Luiza.
,,Îmbată pe dracu ! zise mecanicul auto. Ce-ai băut tu în viața ta ?“
,,Ia mai las-o-n pace, Gogule, că nu s-o fi născut azi...“ îl puse la punct doamna Podoabă.
„Făăă ! se auzi la masă, pe lateral. Te iei de Gogu“.
,,Tacă-ți fleanca!“ zise una din coafeze.
,,Ba ție să-ți tacă că ești o nespălată !“ răspunse a doua.
,,Huoooo ! se auzi glasul domnului Podoabă. Îmbată nu-mbată, eu m-am cam scrântit. Vâjâie tot. Și blocul ! hahaaaa...“
,,Încetați, vă rog...“ ceru Luiza săltând din scaun.
,,Io-te-te turturica ! i se adresă al treilea bărbat. A făcut aripioare. Are berbec lângă ea și se rușinează de noi ? la să-l întreb eu una care-mi stătea pe limbă de când l-am văzut: Băăă, te dai mare că ai studii ? Și ce dacă ai ? La ce-ți ajută, blegule !“
Bătăi de cuțit într-un pahar de cristal.
Bătăi de furculiță în al doilea pahar de cristal.
Bătăi cu lingura de lemn în platoul din porțelan golit de sărmăluțele magistrale.
Toate trei sunetele, diferite și plăcute, întinseră un fel de muzică în aerul fumuriu al odăii lovindu-se reverberat în țurțurii plafonului.
,,Să ne ierte dragul de Luigi că noi câteodată uite-așa ne mai ciondănim da' ne trece imediat și-o luăm de la-nceput în liniște...“ îl informă, bine amețită, doamna Gabi Podoabă.
,,Dacă mai faceți... zise Luiza, ne ducem la plimbare...“
„Dimpotrivă, draga mea, fu de părere Luigi Dandara. Tocmai acum nu se cuvine să plecăm nicăieri...“
„Hai, zi-ne tu una ca să cădem sub masă de necaz !“ îl provocă mecanicul auto clătinându-se în palmele lipite de masă.
În capul mesei se auziră sunetele specifice controlului vocii ; un fel de vocalize din piept, nădușite ;
Luigi Dandara se ridică masiv, aparent greoi își puse trupul drept împingând ușor scaunul în spate, cu picioarele, gustă dintr-un pahar un sirop, ca o muiere rușinoasă, puse paharul la loc cu amânare, studiat, diplomatic și important, își tamponă buzele cu un șervet scorțos, aprinse o țigară și mai stătu câteva clipe tocându-i pe cei care îl priveau lacomi sa-l audă și, în starea de-acum, să-l înfrunte cât mai iute. Nu le dădu ocazia, temporizarea rostirii așteptate făcea parte din tactica lui, și la Gârliciu proceda la fel, dar fără eficiență, acolo avea de-a face cu copii, aici era altceva... când se adună suficient scrum în țigară ca să-l scuture cum numai el știa, își mai drese puțin vocea și, după ce privi țigara scuturată de scrum și nițel scurtată, își dădu drumul calm, pedant, măsurat, exact:
,,Doamnelor și domnilor, stimate gazde, scumpă Luiza. În clipa când realizăm câte nivele de existență coexistă în același timp și în același spațiu, nu ne mai surprinde că filozofii științei au ajuns astăzi să cerceteze nici mai mult nici mai puțin decât congruența posibilă a acestora, specifice Terrei, cu alte nivele de viață străine de fapt principiilor biochimice care au dus la apariția noastră pe această planetă. De aceea eu mă declar din capul locului un pacifist tolerant ! Nu le putem cere crabului sau pisicii de mare să intre în contact cu reționamentele noastre care sunt produsul inteligenței specifice speciei umane. Nu intrăm în contact ideatic cu găinile din curte, cu iepurii sau câinii. Noi trebuie așadar, ca specie superevoluată și din toate punctele de vedere privilegiată să înțelegem fiecare vietate, viul în general, fără ambiția deșartă că am putea umaniza viul în general sau celelalte vietăți cu care nu comunicăm prin limbaj, logică, raționament și altele. Eu pledez încă din anii facultății pentru iubire !“
,,Bravo, Luigi !“ zise nemaiputându-se abține, domnul Podoabă.
,,Vă rog foarte mult, domnule, i se adresă Luigi Dandara cu acel ton drastic, dar reținut. Nu-mi place să fiu întrerupt. Pentru asta eu puneam nota doi la purtare copiilor de la școala din Gârliciu. Iată ce vroiam să adaug. Suntem ființe biologice, dar în același timp suntem ființe cosmice. Acest adevăr a fost revelat foarte târziu. Obscurantismul a împiedicat cu veacurile progresul cunoașterii. Observăm deci că în cosmos, ca și pe Pământ, domnesc legi contradictorii. Pe de o parte armonii înfricoșătoare, cu spectacolul lor de milenii, supuse interacțiunii unor energii uriașe și în același timp frumuseți care nu pot fi aici imaginate, iar pe de altă parte dezastre cumplite, de asemenea de neînchipuit, catastrofe cosmice care însă nu fac să ducă la prăbușiri totale, ci la o nouă creație. Fiecare creație cosmică are nevoie de un apocalips cosmic ! Ce minunată mi se pare cel puțin mie această lege. Mi s-a spus că aș fi un extrate-restru ! De la această minunată masă pot mărturisi, fericit că stau lângă iubita mea Luiza, care mi-a răpit inima cu cinci-sprezece ani în urmă, că într-adevăr din multe puncte de vedere eu nu mai sunt de pe Pământ. Luiza este ultima care a intuit în mine plămada universului însuși, congruentă cu adevărurile și legile lui imuabile ! Îi sunt îndatorat...“
„Păi iubire așa cum a mai avut ea că vorba ceea nu-i șchioapă și are talent cu vagonul noi nu prea mai suntem de acord !“ tună doamna Podoabă.
Un minut de tăcere, sau de împietrire ; auzind-o vorbind răstit, Luigi Dandara pusese mâna pe o farfurie și o ținea în poziție de azvârlire. Luiza i-o apucă din mână și o puse pe masă, rugându-l să continue ;ceea ce Luigi făcu, supunându-se scrâșnind :
,,Priviți, domnilor, într-o noapte de iarnă geroasă și senină cerul înstelat și veți observa, și veți simți cu toții cât de meschini, cât de mărunți, cât de neimportanți suntem dacă am rămas după atâția ani de viață în afara marilor întrebări care frământă în secolul acesta pe sfârșitele conștiințele ! Nu se poate să nu vă îngroziți ! Puteți oare ști dacă nu cumva fragul cu smântână a unei ființe inteligente, superevoluate, de pe planeta Venus nu-i pur și simplu un neutron - sau un element chimic rezultat din- tr-un cataclism nuclear de proporții cosmice acum câteva mi-liarde de ani ? Putem ști, apoi, dacă pofta de-a mânca icre negre, aceleași ființe nu o resimt față de un sediment de rocă de galiu ?“
„Ascultă, bâlbâitule ! se repezi mecanicul auto, tu dai în gropi și te-ascunzi pe după tufe. De ce nu ne zici în față că suntem niște tâmpiți ? Ce umbli cu porcăriile astea de care nimeni n-a auzit ?“
„Da' chiar așa, Gogule, interveni o coafeză. Ăsta vorbește altă limbă. Dracu să mă ia dacă am priceput o iotă !“
,,Asta-i cam așa !“ fu de părere domnul Mitică Podoabă.
„Măăăă ! sări doamna Gabi. Zi-ne una și bună. O iei pe Luiza ori te duci dracului !“
„Mamăăă ! îți interzic. Eu fug chiar în clipa asta cu el !“
Luiza îl privi de jos în sus, cu ciudă dar și cu dragoste.
,,Să fugi împreună cu mine ? îi răspunse Luigi Dandara deloc enervat de replicile pe care le înghițise rece, sec. Și câteva de la Gârliciu vroiau să mă urmeze. Ai văzut vreuna prin preajma mea ? Nici n-ai să vezi ! Ați observat desigur că eu rămân impenetrabil și imperturbabil în fața denigrărilor și insi-nuărilor. Mi-am ieșit din fire adineauri de două ori pentru că am fost frustrat de cuvântul meu. N-am auzit ce s-a spus. Nici nu doresc să aud. Și în organismul uman, cum prea bine știți, există microbi fără de care n-am putea supraviețui, și microbi care ne „ajut㓠să nu supraviețuim. Deci și la nivelul macrocosmic, ca și la acela microcosmic operează aceleași legi. Dacă nu v-ați fi îmbătat atât de repede și dacă mi-ați fi cerut, înainte de șampanie, să vă sfătuiesc, acum puteam discuta altfel aceste probleme. Eu știam că după atâta vin șampania îmbată ! Așa cum știu foarte bine că după încă vreo câteva mii sau milioane de ani astrul zilei va exploda sau se va strânge în nucleul lui și atunci gata cu sistemul solar. Pământul se preface într-un sloi de gheață. Acesta fiind adevărul cosmic de neevitat, ce sens are să ne porcăim ?“
„Nu noi, măăă, tu ne-ai făcut porci !“ zise o voce. „Numai porci ? Ne-a făcut în tot felul !“ replică a doua.
„De unde mă-ta ai apărut tu ? Când ai făcut ochi ?“
„Să fii la mine în atelier numai o lună, șiiii...“
„Luigi, dragul meu, hai să plecăm...“
„Unde, făăă ? la balamuc ?“
„Nu mai pot ! Mă arunc...“
,,Uite ce-ai făcut din fiică-mea, nemernicule!“
Luigi Dandara se trase ușor spre ușă ; simțise pumnii încordându-se pentru el ; Luiza rămase în scaun, cu ochii măriți pe el. Cu toții se ridicară de la masă, dar numai unul - nu se știa precis care - se repezi să-l lovească ; Luigi însă fugise, deschisese ușa și, de pe prima treaptă, de pe hol în întuneric, strigă din răsputeri :
„Pământeni nenorociți ! Cretinilor !“
Pe ușa rămasă deschisă intră în aceeași clipă Mogâldeață Garderobierul. Luigi coborî sărind câte trei trepte. Ajunse în stradă. Mai avea în buzunar o țigară Carpați fără filtru și în nasturele mic de la mâneca hainei sclipiciul legăturii de nedezlegat asupra căreia veghease doamna Podoabă. Știa că se îmbătaseră prea de tot ca să poată coborî după el, în stradă, așa că se duse după colțul blocului, sub fereastra apartamentului din care, peste zece minute, se auzi un cântec lăutăresc, de joc, interpretat la țambal, acordeon și vioară... era un cântec plin de vitalitate și de draci. Auzi imediat chiuiturile femeilor. Strigătele bărbaților și fluierăturile garderobierului pe care le recunoscu cu ușurință ; de atâtea ori îl auzise fluierând. Ceva îl ținea lipit de zidul rece, nu se mai putea desprinde deloc. Prin ferestre apăruseră, discreți, vecinii, colocatarii. Ascultau și tăceau. Pentru prima oară la treizeci și doi de ani i se făcu milă de-o ființă din afara familiei sale și a rudelor apropiate ; ar fi fost în stare să-i întindă Luizei o funie, să o coboare lângă el, să o ducă acasă, la părinți... gândi la această fantezie care-i punea în suflet și dorința, preț de cinci minute. La un moment dat, auzi chiar vocea Luizei, clară, penetrantă, copilăroasă și zglobie :
,,Decât cu unul ca ăsta de la care nu pricepi din zece vorbe mai mult de două, mai bine liberă!“
Se auziră până departe aplauzele.
,,Interesantă este această incompatibilitate de structură - începu Luigi Dandara să vorbească singur îndreptându-se spre un debit de tutun - care operează adeseori violent, deși debutează aparent aristocratic, cu o anume noblețe care inhibă și place.
Cel puțin ăia din Gârliciu mă salutau zilnic, chiar dacă după aceea mă înjurau. Ar fi de studiat așadar modalitățile prin care se antagonizează incongruențele și totodată mijloacele prin care caracterul conflictual evident poate fi anihilat sau eludat de către subiecți. Reacțiile lor și dezinteresul fățiș față de întrebările grave presupun că sunt forme de apărare, altfel nu-mi explic lipsa unei elementare propensiuni spre discuții, discuții constructive. Cred că nici eu n-am fost în formă. Mâncasem prea mult. M-am lăcomit pentru că multe din felurile de pe masă nu le cunoșteam. lată că și eu, până și eu sunt lacom și curios. Lacom din curiozitate, evident. Totuși, nu-mi voi ierta niciodată că am părăsit apartamentul rostind un cuvânt atât de dur. Ce impresie am lăsat acolo ? Desigur, una deplorabilă. Să intri sărutând mâna și să ieși spunându-le in corpore, „cretinilor“, nu se face, nu-i normal. Ar fi momentul, am vârsta, s-ar cuveni să-mi controlez puțin reacțiile, să mă stăpânesc, să mă autocenzurez...“
Debitul era deschis. Cumpără țigările, ajunse în piața Chirigiu, dădu cu ochii de ceasul electric ; vreme de o jumătate de oră privi cadranul ceasului și numără tramvaiele. Până acasă medită, uitând de unde venea și unde petrecuse, la cele două feluri de mișcare : una imperceptibilă - a acelor ceasului electric, și cealaltă, zgomotoasă, liniară, greoaie și vizibilă - a tramvaielor care veneau sau coborau de pe bulevardul Coșbuc. În poarta casei își aduse aminte pentru ultima oară că prima dată când stătuse cu Luiza pe bancă, în părculeț, de rușine nu-i mărturisise că îi înghețaseră picioarele, îi amorțiseră din cauza frigului. În zorii zilei de duminică, după ce se bărbieri, îi veni în minte și-n simțuri senzația de-atunci. Se așeză în fotoliul jerpelit, pus special pentru el în lumina ferestrei joase, și începu lectura cărții lui Alexis Carell, „Omul, ființă necunoscută“. Pe la zece se duse în piață și cumpără zece kilograme de salată pentru iepuri, așa cum îl rugaseră părinții plecați pentru două zile într-o comună de lângă Giurgiu, iar după amiază dormi tun două ceasuri și visă ceasuri, tramvaie și iepuri.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!