Marea e de culoarea plumbului ºi a prunei brumãrii. În orizont apare , ca o lume a pãcii, ca o iluzie a liniºtii, prima clipã a zilei, pe un cer de culoarea luminii. Abia de sus, deasupra mãrii, lumina devine uºor consistentã, apoi fumurie, lãsând o fereastrã a soarelui, care reuºeºte sã trimitã un mãnunchi de raze. Dar numaidecât e acoperit de norii care au biruit, s-au îngroºat, au devenit cenuºii ca marea. Daoã bãrci negre alunecã înainte, înguste, subþiindu-se între cutele valurilor. O pasãre pluteºte înaintând cu aripile întinse ºi ciocul ascuþit, grãbit spre o anumitã þintã. Pe fâºia de pãmânt care se vede de aici se zbuciumã disperat un arbust care parcã ar vrea sã se desprindã de rãdãcini ºi sã zboare sau sã se arunce în mare. E de un verde închis, ca mãslina. În lupta care mocneºte în tot ce mai e viaþã reþinutã de ultimele forþe slãbite ale nopþii va învinge soarele...