- Cum ați spus? Vă rog…mâinile I se crispară pe pardesiu și ochii îi deveniră brusc de sticlă, cerșind un cu totul alt răspuns decât cel tocmai primit.
- Îmi pare rău, domnișoară…
Cuvintele ce urmară se pierdură în urma ei:
- …tratament…posibil…încercări…
Nu reuși să mai bâiguie nici măcar un “mulțumesc” și ieși în viteză, trântind ușa în urma ei. Mergea în neștire pe coridoarele pe care venise, îndreptându-se spre o ieșire. Simțea că se sufocă, că aerul din jur, mirosind a medicamente nu îi ajunge, că nimeni nu o vede căzând și nu o poate opri.
Ieși din spital și începu să fugă, strângându-și cu putere pardesiul pe ea, ca și cum s-ar fi temut să nu îi cadă. Cocul i se răvăși și agrafele îi căzură, lăsând să i se reverse pe umeri un superb păr roșcat cu reflexii aurii, lung și ondulat, ca un râu de foc. Ochii ei verzi priveau înainte numai din instinctul de a nu se lovi de vreun trecător, căci mintea îi era departe. Simțea nevoia să plângă, să urle…dar nu putea! Nu putea decât să fugă în continuare, să alerge, să se ascundă…
Într-un final se opri gâfâind pe o bancă într-un parc întunecat. Se lăsă să cadă pe ea și își scufundă fața în palme. Simțea o uriașă presiune pe piept și pe frunte, de parcă cineva i-ar fi pus intenționat o greutate pe corp. Primul gând care îi veni în minte fu: “De ce ei? De ce tocmai ei? Oare nu ajunsese coșmarul pe care îl trăise? Nu îi era suficient vieții că o distrusese, că o călcase în picioare o dată deja?”
Atâtea nopți, atâtea săptămâni și luni în care nu putuse să doarmă de frică de a nu se trezi urlând și să nu afle părinții de coșmarul ce-l trăise…atâtea vise urâte în care mâinile acelea o trăgeau cu putere, îi rupeau hainele și o murdăreau…acea cârpă mirosind a benzină care îi astupase gura pentru a nu putea țipa…loviturile…și durerea usturătoare ce o sfâșia în fiecare noapte…și frica aceea care nu o lăsase luni de-a rândul să se apropie de cineva sau să suporte să fie atinsă măcar din greșeală…
Îndurase atâta scârbă față de ea, față de tot, atâta durere, atâta suferința…și viața nu era mulțumită? Voia și mai mult? Chiar voia să o distrugă complet și irevocabil? Chiar voia să o îngenuncheze pentru a-i da lovitura finală? Și tocmai acuma? Tocmai în acest moment când începuse din nou să spere că va putea avea vreodată o viață normală?
“Mama…” o fulgeră deodată un gând dureros… “Oare ce va spune…va trebui să afle, în sfârșit, adevărul…Nu…” Ochii i se umplură de lacrimi…se chinuise atât să-ș țină necazul secret iar acum trebuia să îl afle toată lumea. Și ea trebuia să moară apoi, în culmea rușinii și dizgrației…
Nici nu putuse să pronunțe până acum acel cuvânt îngrozitor…dar acum trebuia să se pregătească să îl zică: “Mamă…am fost violată…” Da, așa îi va spune. Și sigur femeia o va înțelege. Dar de-ar fi numai atât…
Era bolnavă, grav bolnavă. Și parcă de când aflase vestea începea să se simtă din ce în ce mai rău. Poate erau doar panica sau șocul de vină, dar vederea i se împăienjeni și începu să tremure din tot corpul. În sfârșit o lacrimă iși făcu apariția victorios la coada ochiului ei drept. Și apoi încă una, la celălalt ochi, până ce nu putu să se mai oprească…
- De ce? De ce, Doamne? Știi că am tăcut din gură și am încercat să îl iert pe cel ce m-a rănit. Și nu am depus nici plângere…și nici părinților nu le-am zis ca să nu-i rănesc. Mie mi-a fost dat necazul și singura l-am dus. Dar, de ce acum nu îmi vine răsplata? De ce trebuie să sufere și cei din jurul meu? De ce, Doamne? Trebuie să mor, să mor..eu…să nu mai văd această lume, să nu-mi mai văd colegii, prietenii…N-o să mai alerg prin pădure în fiecare primăvară și n-o să mai pot să mă joc cu Rex iarna, în zăpadă. N-o să o mai văd pe mama…și nici ea pe mine…de ce eu? De ce așa? Te rog, te implor…lasă-mă să traiesc…nu mă ucide! Lasă-ma și pe mine să cresc, să ajung mare…să fac și eu copii…să am casa și meseria mea…de ce, Doamne? De ce lași viața sâ iși bată joc de mine? Ce am făcut? Cu ce-am greșit? N-am vrut decât să cumpăr o pâine, Doamne…și atunci, din parc, a ieșit acel om…unde erai atunci? Unde erai Tu, cel ce ar trebui să ne ajuți? Unde ești acum când sunt pe moarte, când eu am SIDA și voi muri? Unde vei fi la înmormântarea mea când părinții mă vor plânge? Unde?”
Se opri din tremurat. Brusc se încordă și privirea ei oglindi un scurt moment de nebunie. Își luă elan să spună ceva, să țipe poate, dar se opri din cauza unei rafale puternice de vânt…Nu mai putea…era prea obosită, prea lipsită de energie… Încercase…se străduise să depășească acel moment, să meargă în continuare la școală, să învețe la fel de bine, să nu dea nimănui de bănuit ceva. Și aproape reușise. Dar nu. Cineva nu voia ca ea să reușească. Cineva îi mai punea o piedică iar ea nu mai avea puterea să o depășească.
Își imagina chipul mamei ei când ar fi aflat totul. Palma pe care i-ar fi dat-o pentru că nu îi spusese nimic. Și apoi puterea cu care ar fi strâns-o în brațe și modul în care ar fi plâns împreună. Apoi mila celor din jur…și vorbele de pe la colțuri: “Săraca…a fost violată și s-a îmbolnăvit și de SIDA… cred că va muri în curând… Dumnezeu să o ierte!” Apoi reacțiile celor din jur care s-ar fi ferit de ea. Prietenii ei, colegii ei, cei pe care îi iubea de ani de zile… o vor ocoli… se vor teme de ea, nu vor mai veni la spital să o viziteze… nu o vor mai lua de mână ca în alte dăți, nu o vor mai pupa de ziua ei pe fată și nu o vor mai atinge nici măcar din greșeală. Toți oamenii pe care ea îi iubește vor fugi de ea.
- Și iar voi rămâne singură… ca și atunci, în parcul acela…dar de ce trebuie să îndur asta? De ce? Nu pot fugi, nu pot face nimic? Cum îi voi privi în ochi? Cum va fi ziua în care ne vom lua rămas-bun? Oare voi avea curajul să îi privesc în ochi, să le spun că i-am iubit mult și să îi rog să nu mă uite? Iar ei, oare, mă vor îmbrățișa? Doamne, ce dor mi-e să mă strângă cineva în brațe… Din noaptea aceea n-am mai suportat să fiu atinsă, dar acumș fi în stare să implor pentru o îmbrățișare, pentru o mângăiere pe umeri sau pentru un sărut pe frunte… oare le voi mai primi vreodata? Nu, dar cu ce drept să le cer? Dacă îi voi îmbolnăvi și pe ei?”
Deodată frica o lovi: “dacă i-am îmbolnăvit deja?” Începu din nou să tremure. Lacrimile îi curgeau în neștire și ochii se lărgiseră la maxim, de parcă ar fi încercat să cuprindă cu ei întreaga lume pentru a nu o uita, pentru a nu o pierde cumva.
Oare nu carecumva le dăduse și lor boala? Asta nu ar mai fi putut-o îndura… nu… Încercă să-și amintească… părinții… nu, pe ei nu ar fi avut cum să îi îmbolnăvească… Zgârieturi și tăieturi nu avusese de atunci încoace… și ai ei fuseseră o perioadă lungă plecați la țară. De abia reveniseră. Nu, nu se putea să îi fi îmbolnăvit și pe ei… Apoi prietenii și colegii…oare avusese vre-o ocazie să îi atingă pe ei?
Mintea ei se încordă cât de tare putu. Amintirile se perindau prin fața ochilor ei cu o viteză uimitoare. Scene, gesturi, atingeri…o colegă, un prieten… nu… Nu ar fi avut când. După câteva minute bune de suspans, fruntea i se descreți pentru prima dată de când ieșise din spital… Răsuflă ușurată: faptul că se ferise atâta de când cu necazul, faptul că îi fusese frică de cei din jur și prea scârba de ea ca să se lase atinsă, îi salvase.
Însă momentul de destindere dură puțin deoarece prin minte îi trecură alte gânduri… mereu se imaginase pe ea la 19 ani, terminând liceul, apoi în primul an de Medicină, apoi terminând cu specialitatea “pediatrie”… primul ei pacient…ar fi trebuit să fie, pesemne, un bebeluș foarte frumos și cuminte, deloc plângăcios, cu ochi albaștri, mari, precum cerul. Și ea i-ar fi alinat toate durerile, apoi i l-ar fi dat mamei lui înapoi. Oare bărbatul cu care s-ar fi căsătorit cum ar fi fost? Și nunta ei? Și rochia albă? I-ar fi venit bine? Ar fi fost într-adevăr ca o crăiasa în ea așa cum îi plăcuse mereu să creadă? Și primul ei copil… cum ar fi fost să îl simtă în ea mișcând, respirând, crescând? L-ar fi crescut cu dragoste multă și l-ar fi educat cum ar fi știut ea mai bine. Apoi ar fi îmbătrânit fericită lângă soțul ei, legănându-și nepoții pe brațe.
- Prostii… sunt o proastă și mă amăgesc singură! Oricum nu m-ar fi vrut nici un bărbat după ceea ce am pățit… tot singură aș fi rămas…
Și lacrimile începură să îi curgă și mai năvalnic, săpându-i și mai adânc cute în obrajii biciuiți de vânt și de viață.
- Dar dacă, totuși…
Îi venea să iși dea palme. Se contrazicea singură și speranța din ea încă mai refuza să moară. Încă îi mai zvâcnea în ritm cu inima. Doar că rațiunea atăcă și de data asta crud:
- Nu. Degeaba te amăgești. Ai SIDA. Oricum vei muri. Ce mai contează dacă te-ar fi iubit cineva sau nu? Totul e pierdut. Ai SIDA!!! Care parte din afirmația asta nu o înțelegi? Își auzea cuvintele vibrându-i în tot corpul și nu-i venea să creadă că îi aparțin. Deodată însă realiză că așa gândea și că acelea erau mai mult decât gândurile ei: reprezentau chiar realitatea.
Se ridică ușor de pe bancă și își netezi pardesiul. Băgă mânile în buzunar și porni cu pași mari spre ieșirea din parc. Era hotărâtă.
În scurt timp ajunse în fața unui bloc turn, cu 10 etaje. Urcă la ultimul, apoi ieși pe acoperiș. “Aici veneam mereu când eram mică și voiam să zbor” își aminti.
Un zâmbet ciudat îi flutură pe buze… da, fusese cândva mică… și voise să zboare… dar nu putuse. Niciodată nu reușise. Și sperase că, măcar în schimb, va zbura în viață: spre împlinirea fizică, materială și spirituală.
“Și m-am înșelat din nou”, își spuse, exact în momentul în care atinse cu palmele balustrada de fier. “Ce sus sunt”, își zise, cu aceeași înfiorare de care se lăsa mereu cuprinsă când venea aici. Și avea dreptate: era, într-adevăr foarte sus. Cel mai sus.
Privi spre orizont. Văzu pădurea... și-și aminti de crângurile ei, de copacii și luminișurile ei favorite… o veveriță… un greiere… un fir de iarbă ce o gâdilea cândva prin bluză… o rază jucăușă ce-i lumina părul… mirosul de fâneață… Clipi și amintirile se șterseră.
Privi în partea opusă, spre alte blocuri și cartiere. Își aminti de o pereche de ochi negri, îmbătrâniți, care probabil vor îmbătrâni și mai mult de la lacrimi. Iubea mult ochii aceia, chiar dacă niciodată nu i-o spusese. Ar fi vrut să plece de acolo, să alerge acasă, să intre vijelios în bucătărie, să o sărute pe frunte și să îi spună pentru prima oară: “Te iubesc, mamă!” Apoi să fugă și să revină aici. Dar era deja târziu și ea era prea slabă… nu ar fi făcut față acestui lucru.
Își șterse lacrimile și trecu balustrada, rămânând pe o fâșie îngustă de ciment. “Sunt atât de aproape de cer aici… de același cer pe care l-am iubit atât și care acum m-a osândit… sunt aproape…”
Între timp vântul se opri și soarele ieși timid de după un nor, aruncându-și săgeți în părul ei.
Un copil ce se juca în stradă ridică privirea spre acoperișul blocului și strigă: “Mamă, uite o zâna! E crăiasa cea bună! Știam eu că există… ce frumoasa e….”
Dar ea nu-l auzi. Deja nu mai era aici. Sufletul ei era departe… colinda prin toate locurile dragi, iar ochii ei ținteau într-o singură direcție. “Vreau acasă” iși spuse. Și cineva îi răspunse: “Ia-ți zborul! Vei ajunge mult mai ușor.” Să fi fost speranța, sau rațiunea… sau poate Cel de Sus… sau soarele… nu știa și nici nu o mai interesa. Privi spre cer și zâmbi larg, ca și cum ar fi fost ultima oară când ar fi putut să o facă.
O adiere lină o mângâie și sufletul i se umplu brusc: doi ochi negri, un câine în zăpadă, o veveriță, un gândăcel, un fir de iarbă și o rază jucăușă… un miros de fâneață proaspăt cosită… Întinse mâinile ca să cuprindă întreaga lumea și, în sfârșit, reuși.
În stradă un copil fugi plângând în casă. Văzuse un înger de foc alunecând din cer și frângându-și aripile în zbor.