Sunt ceasuri de când stau pe întuneric înecându-mă în gândurile mele. Îmi fac curaj să le aștern pe o hârtie, crezând că nu voi ști cum să încep și am să renunț după primele rânduri, cum fac mereu. Dar ceva e diferit acum, apăsarea e mai grea. Poate că sunt mai obosit, sau mai sătul de mine, sau poate am trăit mai multe în ultimele zile. Îmi mai aprind o țigara și, închizându-mi ochii, trag însetat din ea. Oftez. Aș vrea să sune telefonul, să fie prietena mea și ea să știe să mă liniștească. Iar eu, ca un copil împăcat, să o cuprind dintr-o suflare și să îmi eliberez lacrimi de fericire pe sânul ei, căci nu aș mai fi singur. Dar ea nu îmi înțelege frământările, iar eu, închizându-mă în gândurile mele, am trântit iarăși ușa in urma ei. Probabil o voi deschide din nou intr-un alt moment de slăbiciune, când îmi voi imagina că ne-am putea împlini împreuna, sau când singurătatea mă va înspăimânta. Deocamdată însă, altul îmi este freamătul inimii. Port în mine amintirea unei gingașe iubite, pe care o caut mereu în jur. Pustiit aș fi dacă într-o zi mă va abandona această amintire caldă, deși însăși depărtarea ce mă roade ar putea să mă arunce în valurile uitării.

Astăzi de dimineață nu eram aici, în îngrămădeala aceasta de oameni, mașini, betoane, geamuri, în locul acesta unde timpul se scurge ca spintecat de fulger. Astăzi de dimineață eram pe o pajiște verde, însorită, lângă un munte dur, impunător, pe lângă care se prelingea o apă cristalină, zglobie. Și acolo timpul avea un rost, mai mult decât un program de lucru sau o emisiune la televizor. Acolo, timpul se mișca încet, mai îndurător și mai mângâietor, căci puține se schimbă peste noapte în rostul munților, a brazilor, apelor, cerului sau a viețuitoarelor ce le cutreieră. Se schimbă doar omul ce le percepe și le transformă.
Și cum stăteam eu întins pe iarbă privind la norii răzleți, am simțit în adâncul meu răsunând o chemare, la fel de aprigă ca un dor de primăvară în toiul unui ierni cumplite. Mă ridic și desculț încep să cațăr un deal, și apoi un altul, și un altul... Și cu cât urcam mai sus, cu atât orizontul se lărgea mai mult. Dar în același timp, fiecare entitate din acest orizont își pierdea din detalii. Gândeam că un echilibru trebuie să existe în orice lucru, și astfel continuam urcarea. Tocmai când eram la capătul puterilor, gâfâind și asudând, zăresc în fața mea un buștean răsfățat de soare. Mă invită să mă așez. Eu îl privesc puțin neîncrezător. Dar după ce îl analizez pe toate părțile și nu observ nici o lighioană ascunzându-se prin el, mă așez recunoscător. Dau să îmi aprind o țigară, dar realizez că le-am lăsat jos. Ceva îmi captează atenția și uit de țigări. Este universul în care tocmai am intrat. Un greiere cânta o baladă toamnei, încercând să o întârzie. O pasăre glăsuiește prin văzduhuri, căutându-și umbra pe pământ. Frunze căzute foșnesc cutremurate de un vânt domol, o epopee a firii. Dealuri golașe și munți ruginiți se scaldă in lumina soarelui, vestind apusul, sfârșitul unei stări. De la înălțimea la care mă aflu pot să vad și mașini traversând orizontul, și așezări umane și oameni ocupați. Și îl surprind pe om orb la tot ce cuprind eu acum. Eu însumi mă vad mic, neînsemnat.
Un gândac îmi escaladează mâna. Mă uit la el și îl întreb: "Spune-mi tu, ce este omul? Care e locul lui?" Negru cum era, își oprește antenele din a mă pipai, și se uită în ochii mei. Preț de câteva secunde, îl văd înțelept, împlinindu-se. Pe urmă, într-un act de repulsie îl scutur de pe mine. Strâng din ochi, forțându-mi un zâmbet. "Asta e omul", mi-am răspuns. Pentru confortul meu am îndepărtat gândacul, cu tot ce avea să mă învețe. Mă consolez cu ideea că îmi este inferior și ridic din nou privirea. Deodată îi vad chipul in minte, și copacii de pe un munte îndepărtat îi sculptează forma. Aș fi vrut să fie și ea aici, să trăim împreuna acest spectacol al ființei. Am început să retrăiesc amintiri, când mi-am dat seama că multe lipseau. Le uitasem. M-am speriat, și o lacrimă a început să-mi brăzdeze obrazul. "Nu și amintirea!", am șoptit spre cer. "Nu și amintirea...." Câteva minute mi-am plâns de milă, acoperindu-mi fața cu palmele și uitând astfel de înălțimea la care mă aflam. Mă mai liniștesc, și întorc capul în spate, unde începea pădurea. "Bine ca nu m-a auzit nimeni", îmi spun în gând și răsuflu ușurat, după care mă cert că pun preț pe ce ar vedea sau auzi un om sau altul. Imediat, latura mea vanitoasă mă argumentează că de fapt vreau sa fiu lăsat în pace. Nu mai bag în seamă disputa asta inutilă, și îmi îndrept atenția din nou spre culmile îndepărtate.
Îmi revine un gând în minte. La început mi se pare o copilărie, dar parcă are o noimă. Nu am crezut niciodată în divinitate, dar de ceva vreme îi caut biserica, să îmi ofere puterea de a trai aceasta lume. Și iată că acum îmi împreunez mâinile, și îl invoc. "Vino, Tu, Doamne, și învață-mă", zic eu cu un glas scăzut spre ceruri. "Dar să știi, Doamne, de mă vei vrea supusul tău, să fac voia Ta, Te Voi contesta in fiecare zi, căci așa sunt eu, așa m-am născut eu din Creație." Îmi schimb tonul, căci de fapt eu am fost chemat aici. De fapt, eu decid daca am să îl cunosc sau nu. Continui, deci, pe un ton mai impunător. "Spune-mi, Doamne, care este rostul meu în Creația Ta. De ce m-ai chemat aici?" El nu îmi răspunde. Mă privește cald din toate direcțiile. Îmi dau seama că exagerez, că știu deja de ce m-a chemat. Este o întâlnire între un servitor ce și-a negat toată viața stăpânul, și stăpânul ce a iubit și servitorul fugar si omul rătăcit deopotrivă. Mă întreabă de viața mea. Și eu, fixându-mi privirea intr-un punct prin care puteam vedea în trecut, îndemnul Lui mi-a fost îndeajuns. Am început să îi vorbesc despre o iarnă cu zăpadă murdară, și frământările mele de atunci. Și cum a apărut ea, și am găsit puterea să-mi înfrunt firea. Și atunci El m-a întrebat: "Credeai că nu există viață iarna?". Am zâmbit. I-am mai povestit despre prima seară când am sărutat-o, și cum tremura in brațele mele. Pentru mine emoție a fost și în următoarea dimineața, când m-am trezit zâmbind, luminat de existenta ei, undeva, la ceasuri depărtare. Si I-am mai povestit cum ne plimbam noaptea pe străzi, când nimic nu ne-ar fi putut opri, chiar de-ar fi fost să ne înghețe pașii. Cum pumnul meu îi cuprindea toata mânuța ei, ca să nu înghețe. Cum ne mai adăposteam prin câte un loc mai intim luminat și vorbeam despre orșice fleacuri. Unele ne amuzau, altele ne întristau ușor. Și când se terminau cuvintele, aș fi vrut să o sărut. La început mai puțin, căci era mai sfioasa, dar pe urma mai apăsător și mai înflăcărat. Și cum o simțeam tristă și firavă căutând alinare la pieptul meu, și o găsea. Cum am ajuns să o numesc înger, și să îi spun dulce noapte bună. I-am povestit câte și mai câte, fericite sau triste. Si I-am povestit cu ardoare, căci acum îmi aduceam totul aminte. Dar deodată m-am oprit. M-am întristat. Căci de acum începea povestea tristă. Am oftat adânc, după care am continuat. I-am povestit despre cum am alungat-o, crezând că va vrea să rămână. Dar am rămas singur și pustiu așteptând-o, iar ea nu a mai venit. "Mi-a scris că e un înger cu aripile frânte", I-am spus pe un ton tremurat, după care am făcut o scurtă pauză să-mi acopăr slăbiciunea. I-am povestit despre sutele de mii de pași pe care i-am plouat pe străzi abandonate, lipsite de culoare, încercând să o regăsesc. Despre toate nopțile în care am pribegit cu gândul prin orice lume doar să aflu vreo cale să îi spun cât de rău îmi pare, și cât de mult am prețuit-o, și cât doresc să se întoarcă înapoi. I-am povestit despre rămășitele unui om, ce a uitat de orice vis, de mândrie, de orgoliu. Ce a ajuns în genunchi implorând întoarcerea unei iubite, și care a renăscut din mizerie intr-o lume pe care nu o dorește, și care nu îl dorește. "Dar nu te consider pe Tine vinovat", I-am spus pe ton nostalgic. "Am știut de la început că așa avea să fie, deși am sperat mereu... Dar, s-a făcut voia Ta". L-am auzit întrebând: "Care este voia Mea?". De la acea înălțime vedeam mai clar lucrurile. I-am răspuns: "Voia Ta, Doamne, nu este să crești oameni ca pe o turmă de oi, fericiți și asemănători, înguști și ignoranți. Voia Ta este ca din aceasta turmă să salvezi câți mai mulți indivizi, sa îi ajuți să se împlinească, și Tu să te împlinești astfel". M-a întrebat: "De la ce trebuie să salvez Omul?" I-am răspuns: "Omul a ajuns să se îngrijească prea mult de carnea lui, ce nu va dăinui timpului, ci va putrezi mai devreme sau mai târziu. Doar spiritul este etern, daca e puternic." Și iarăși, m-a întrebat: "Și cum salvez Eu Omul?" Iar eu, I-am răspuns: "Dăruindu-i din Creația Ta. Dar va face parte din Creație abia când va ajunge să creeze. Și creează Cel ce are o poveste, și care nu o va deșerta pentru bunăstarea cărnii." A urmat o clipa de liniște. Îl simțeam cum ezită cu o ultima întrebare. M-a întrebat: "Crezi in Existenta Mea?" Am zâmbit puțin ușurat. I-am răspuns: "Doamne, cel care vrea să creadă in Tine e de ajuns să privească în jur, căci la fiecare pas se zăresc minuni, mărturii ale Creației Tale. Fie emoția iubirii, fie darul iertării, fie o gradină cu flori, sau o ploaie rece de vară. Toate, Doamne, pot fi văzute ca minuni de către Cel ce crede. Tot ce este Creație face parte din Tine, Doamne". M-a privit din toate zările mulțumit. Un vânt ciudat a început să bată, și o emoție puternică m-a cuprins. Am tresărit, lăcrimând de extaziere. Atunci mi-a spus: "Te-am învățat bine" In acea clipă ceva s-a înălțat în mine. Impulsiv, m-am simțit la nivelul Lui. În următoarea clipa însă m-am mustrat pentru un asemenea sentiment, și am scuturat din cap încercând să mă lepăd cât mai repede de asemenea absurditate. Și El a continuat: "In spatele tău este un alt drum." Și a plecat, lăsând în urma Sa îndoiala. În spatele meu era pădurea, și am înțeles. Să las in urmă toate bunurile mele materiale ce îmi folosesc mai mult sau mai puțin, să las in urmă umanitatea, munca zilnica de la nouă la șase, să las în urmă cunoscuți, familie, să las in urma totul, și să plec în codru. Dar ce îmi va ține de cald? Ce îmi va ține de foame? Și pus intr-o astfel de situație îmi dau seama cât de multe mă leagă de lumea din care vin, și pe care credeam că nu o doresc. Îmi risipesc imediat aceste gânduri. Mă rușinez. Uite cum eu, de la înălțimea asta, am ajuns să îmi fac griji pentru carnea mea. Am mai rămas câteva clipe, gândindu-mă. De mult am un dor să plec în lume, să îmi găsesc fervoarea, să îmi găsesc o greutate pentru bine si rău. Dar simțeam că nu e încă timpul. Și încă simt lucrul acesta.

Intr-un final m-am ridicat și am început să cobor. Simțeam iarba moale sub tălpi mângâindu-mă și încălzindu-mă. Parcă nu a fost așa când am urcat. Îmi venea să merg pe ocolite, să mă răsfăț cât mai mult în puful verde cu pete sure, dar mi s-a părut o desfătare. M-am rușinat și mi-am continuat drumul. Poate asta era dovada că am ales drumul bun. Sau poate era un simbol ca am ales drumul cel lin, semănat de compromisuri. Dar coborând mi-am dat seama că am găsit biserica Lui. Este in fiecare dintre noi. Însă trebuie să găsim cheia care îi deschide porțile. Pentru mine a fost acel buștean si nu altul, acei munți și nu alții, acei copaci și nu alții, acel gândac și nu altul....
Insa foarte naiv am fost să cred ca voi avea toate acele răspunsuri și când nu voi mai fi la aceeași înălțime. Și într-adevăr, ajuns jos, am început să contest însăși urcușul. Dar un lucru îl știu sigur: nici un pas nu este în zadar.